20 noiembrie 1938 - Vizita la Palatul Elysée a Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai

Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai în vizită la palatul Palatul Elysée, 

Paris, 20 noiembrie 1938

În timpul vizitei regale de la Paris, ziarul „New York Times" publica un articol în care corespondentul său de pe malul Senei surprindea corect situația dificilă a țării noastre, arătând că „Germania încearcă a forța mâna României, exploatând chestiunea minorității ungare. Ca şi la Londra, guvernul încearcă la Paris să obțină sprijin pentru apărarea frontierelor României, dar pare-se, ca și în cazul Cehoslovaciei, Anglia și Franța nu sunt dispuse a lupta pentru România, fiind afară de zona lor de influență și protecție". Nici în plan economic, lucrurile nu s-au mişcat mai repede, tratatul comercial al României cu Franța fiind încheiat abia în primăvara anului următor, la 31 martie 1939, la opt zile după parafarea convenției comerciale cu Germania. 

Carol al II-lea făcea peste ani o apreciere a călătoriei sale diplomatice din toamna anului 1938: „S-au făcut eforturi de a dezvolta interesul democrațiilor pentru România" - scria fostul rege în cartea sa ”În zodia Satanei”, explicând că ”vizita oficială făcută la Londra şi altele la Paris au avut acest scop. Ele au fost folositoare din punctul de vedere al regimului, care începea, în sfârșit, a fi priceput, dar din punct de vedere economic și al întăririi rezistenței (aceste vizite) n-au adus decât decepții. Politica de împăciuire, care era să culmineze prin rușinea de la Munchen, ne asvârlea, vrând-nevrând, în orbita germană. Guvernele marilor puteri n-au văzut că era ora a douăsprezecea ca să facă un efort suprem pentru a salva o situațiune care devenea gravă”. 

La aproape șase decenii de la aceste vizite, în 1995, încercând o evaluare a acelui turneu diplomatic, regele Mihai I al României avea scrie că „în aparență, Londra si Parisul ne primiseră într-un mod care lăsa să se presupună o anume căldură în relațiile noastre, dar cred că, în realitate, entuziasmul era mult mai ponderat. Aceste două călătorii fuseseră deosebit de delicate, pe plan diplomatic, pentru tatăl meu. El voia să-i îmbuneze pe englezi și pe francezi care, însă, cunoșteau cât se poate de bine situația noastră internă, în special importanța acelei Gărzi de Fier pe care o finanțau naziștii. Englezii și francezii credeau ei oare că era inevitabil ca România să se arunce în brațele lui Hitler? În orice caz, au rămas neîncrezători față de Carol al II-lea”.

textul este preluat din Carol al II-lea al Romaniei, un rege controversat de Narcis Dorin Ion, Editura Magic Print, Onești, 2020, volumul 3, pag. 124-125
fotografia face parte din Colecția Liliana Chiaburu 

POVESTEA CENTRULUI CIVIC- arh. Ana Maria Zahariade (un text despre Casa Poporului)

Această lungă poveste este reconstituită din relatările unor arhitecți implicați și din propriile mele amintiri. (17) Nu există documente sau înregistrări oficiale, iar dacă există ele nu au fost încă găsite. Voi încerca să rezum momentele importante.

Momentul volatil.

Totul a început ca un zvon după cutremurul din 1977, când în institutele de proiectare se lucra intens la consolidarea clădirilor afectate de calamitate. Se spunea că a apărut ideea unei restructurări totale a orașului prin reluarea unui proiect dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial - al unui centru civic nou, pe dealurile din partea vestică a Bucureștiului. Se șoptea din nou numele lui Cezar Lăzărescu, aflat din nou în grații prezidențiale. (18) E greu de spus cât adevăr conținea zvonul, și nici nu știu cine a fost primul care a adus în discuție construcția noului centru civic. Ceva era cu certitudine adevărat, câtă vreme Ceaușescu a invitat toate numele sonore din arhitectura românească a momentului (mulți dintre ei profesori la Școala de Arhitectură) să propună idei pentru un nou centru civic. Zona aleasă era o țesătură urbană tradițională, cu multă încărcătură de memorie, presărată cu biserici și alte monumente istorice, încă fermecătoare chiar dacă prost întreținută sau cu părți lăsate pradă abandonului.

Momentul inocenței.

Este adevărat că Bucureștiul avea anumite probleme reale (mai ales în ce privește circulația), iar - în contextul legislativ al momentului - arhitecții puteau proiecta aproape numai după proiecte-tip, sub drastice restricții economice. Nici concursuri de arhitectură nu se prea mai organizau și, în orice caz, erau insuficiente pentru a absorbi energiile creatoare neîmplinite. Astfel, provocarea lansată de președinte a fost receptată ca un prilej neașteptat pentru a regândi orașul – și arhitecții au mușcat momeala. Optsprezece colective s-au coagulat în jurul principalilor arhitecți ai momentului într-un mod neconvențional, bazat pe afinități, ceea ce nu era deloc obișnuit în acea lume rigid instituționalizată. După o lună de lucru intens și entuziast, optsprezece machete erau terminate pentru prezentare. Arătau demersuri și propuneri diferite, diverse familii de soluții urbane, acoperind porțiuni variate de teren (limitele operației nu fuseseră precizate de vreme ce nu existau restricții legate de proprietatea privată); erau propuneri triumfaliste, altele simpliste, altele elegante și sofisticate… Toate aveau însă o trăsătură comună: toate erau supradimensionate. Din nefericire, urma acestor machete s-a pierdut, iar, în graba momentului, planșe desenate nu s-au făcut.

S-ar putea spune că a fost un fel de concurs de idei cu invitați. Ideea a circulat, deși ceea ce s-a întâmplat avea prea puțin a face cu un concurs de arhitectură: nu a existat nici o documentație specifică, obiectivele proiectului nu erau clar formulate, diverse indicații ajungeau la participanți pe căi confidențiale sau pur și simplu, prin „telefonul fără fir“, nu au existat restricții economice sau financiare, așa cum nu au existat nici juriu și nici câștigători. În noiembrie 1977 machetele au fost prezentate liderului, care, după toate probabilitățile, nu a înțeles o iotă din argumentele profesionale.

Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978

Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978

Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978

Bâlciul deșertăciunilor.

Ideea transmisă după această întâlnire, în aceeași manieră ocultă, a fost că numărul soluțiilor trebuie redus. Unele echipe s-au retras, altele s-au despărțit și membrii lor s-au alăturat altor echipe, alții au continuat cursa. Două dintre cele mai elegante și inteligente soluții fuseseră proiectate în Școala de Arhitectură (de echipa profesorului Doicescu și, respectiv, cea a profesorului Iotzu), și în final cele două echipe și-au reunit forțele îmbrățișând ideea amăgitoare că sistemul ar putea fi păcălit și profesionalismul ar putea triumfa. (19) Proiectul lor (din care s-au păstrat câteva fotografii), bazat pe un studiu serios, este o încercare elegantă de a respecta cele mai importante trăsături ale orașului (râul, cele două coline, monumentele istorice, anumite străzi etc.) și de a le sublinia importanța. Autorii au propus un complex format din trei edificii: sedii separate pentru cele trei puteri independente în stat (altminteri total dependente de partid!). La acea vreme nici ideea unei clădiri unice cu o singură axă monumentală și nici poziția axei principale nu căpătaseră încă formă în mintea lui Ceaușescu. Un proiect mult mai simplu și mult mai apropiat de ceea ce s-a realizat mai târziu a fost propus de echipa lui Cezar Lăzărescu. El era hotărât să obțină comanda și, în virtutea poziției sale, părea că are toate șansele. El este, de altfel, cel care a introdus ideea simplistă a unei singure clădiri și, în același timp, a convins multe dintre celelalte echipe fie să renunțe, fie să lucreze cu el.

Independent sau nu (nu cunoaștem circumstanțele exacte și nici dacă a existat un consilier în umbră), în 1979, Ceaușescu a hotărât să construiască o singură clădire centralizând toate puterile, precum și poziția ei pe dealul Arsenalului (deci implicând demolarea Mânăstirii Mihai Vodă) și direcția axei principale (Bulevardul Victoria Socialismului) în fața a ceea ce va deveni Casa Poporului. Decizia a fost marcată in situ prin baloane și a venit literalmente direct din cer, deoarece dictatorul însuși a hotărât totul din elicopterul prezidențial. Lăzărescu își simțea victoria apropiindu-se. Singurul obstacol era obstinatul grup Doicescu-Iotzu care, chiar și în noile împrejurări, reușise să proiecteze o soluție mai rafinată, încercând cu disperare să salveze ceea ce ar mai fi putut fi salvat din oraș. La începutul anului 1981, folosindu-se de poziția sa de rector al Institutului de Arhitectură și de președinte al Uniunii Arhitecților, Lăzărescu a silit încăpățânata echipă să iasă din joc. O pură coincidență a făcut să asist la acest moment pe care îl voi uita cu greu. Amărăciunea scenei e greu de descris și, cu siguranță, i-a marcat puternic pe cei implicați. Cei mai mulți dintre cei prezenți atunci au părăsit țara la scurt timp. Lăzărescu părea să fi câștigat.

Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979

Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979

Lovitura de teatru.

Cu toate acestea, sistemul s-a dovedit neașteptat de ironic. Pe tot parcursul acestor episoade de culise, a existat un outsider pe care nimeni nu l-a luat în serios: o tânără ambițioasă, Anca Petrescu, fără multă experiență, dar deosebit de tenace și de insistentă. Ea a reușit să fie acceptată la toate prezentările succesive care au avut loc. Intrând pe ușa de serviciu, și-a adjudecat suportul fiului dictatorului (secretarul general al Uniunii Tineretului Comunist), s-a folosit și de ambiguitatea care îi învăluia numele (Petrescu era numele de fată al soției președintelui) și a reușit să rămână în cursă până la sfârșit. Prin urmare, Lăzărescu, după ce a eliminat toți profesioniștii pe care îi considera posibili adversari, trebuie să fi fost foarte surprins când a descoperit că are în față o nou-venită care, în plus, era capabilă să susțină într-o limbă accesibilă lui Ceaușescu un proiect și mai simplist decât al lui și mult mai ușor de înțeles de mintea primitivă a liderului. Noul adversar mai avea o mare calitate: era gata să accepte și să execute orice i s-ar fi cerut. Anca Petrescu a devenit astfel arhitectul-șef al Casei Poporului, ale cărei dimensiuni s-au amplificat în chip grotesc și a cărei arhitectură s-a modificat în repetate rânduri după cum bătea vântul capriciilor lui Ceaușescu, pe care șefa de proiect evident le accepta. (20)

Lucrurile au luat aceeași întorsătură în ceea ce privește axa triumfală. Trei tineri arhitecți din școală prezentaseră în 1980, la un alt simulacru de concurs - tot neoficial - un sofisticat proiect postmodern (21). Ei au încercat să evite demolarea unor monumente istorice (schimbând direcția axei cu un unghi de 4 grade) și să articuleze printr-un spațiu de tranziție fronturile noului bulevard și orașul preexistent ascuns în spatele lor. Proiectul lor făcea, în spiritul epocii, variațiuni pe tema monumentalului: o transformare gradată de elemente morfologice (din tonalitate clasică în una modernă), în interiorul unei sintaxe clasice unificatoare, folosind o tehnică de trompe-l’oeil. Proiectul a fost foarte apreciat de lider, dar nu pentru calitățile sale reale, ci pentru caracterul monumental. Tulburătoare risipă de energie intelectuală și de talent! În cele din urmă proiectul a fost masacrat, diverse alte echipe din variate institute de proiectare au primit în proiectare porțiuni de bulevard și totul s-a transformat într-un fel de mască excesiv decorată, agățată pe blocuri banale de proiect-tip.

Nu pot încheia această „fabulă“ fără a-l cita pe profesorul meu, Mircea Alifanti, singurul care a refuzat în 1977 invitația prezidențială. La argumentul meu cum că ar fi putut imagina un proiect mai bun pentru oraș, mi-a răspuns că „nu poți face arhitectură în asemenea împrejurări“. Avusese dreptate: „noi toți am trăit apoi un coșmar, în urma căruia generația mea nu se va reface niciodată, deoarece coșmarul este construit în piatră“, după cum mărturisește unul din inocenții din fosta echipă a lui Octav Doicescu.(22)

Aproximativ 700 de hectare au fost demolate și continuă să fie și astăzi un maidan deprimant în inima orașului, Casa Poporului este de nefolosit și foarte greu de ocupat (chiar și pentru Parlament) și continuă să devoreze banii publici pentru întreținere, care devine din ce în ce mai problematică pe măsură ce trece timpul…

NOTE:

17. O parte din informațiile folosite aici au fost publicate în revista Arhitectura 1-4/1996, după concursul internațional București 2000.

18. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura, 1-4/1996.

19. Cei doi foarte cunoscuți arhitecți (prof. Octav Doicescu și prof. Nicolae Iotzu) au lucrat cu arhitecții Ștefan Lungu, Francisc Echeriu și Petre Ciută

20. Ca un detaliu, Lăzărescu a trebuit să se mulțumească doar cu refacerea mutilantă a Teatrului Național (proiectat de echipa Horia Maicu în versiunea inițială), o clădire deloc agreată de Ceaușescu și care – prin „pură coincidență” – a fost grav alterată de un incendiu de noapte.

21. Poziția și dimensiunea Casei au fost fixate odată cu forma enormei piețe din față. Diverse echipe din școală au fost chemate să deseneze fronturile bulevardului: Ceaușescu aștepta o imagine monumentală și era mereu nemulțumit de propunerile precedente. Opt sau zece proiecte au fost expuse la Primărie, dar nu pentru ochii publicului. Cei trei arhitecți la care mă refer aici erau Francisc Echeriu, Romeo Simiraș și Dinu Patriciu.

22. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura 1-4/1996.

sursa:

https://www.academia.edu/24426309/Architecture_in_the_Communist_Project_text