.
.
.
.
.

31 octombrie 2021

arh. Octav Doicescu / „Spiritul arhitecturii Bucureștilor” (capitol extras din volumul „Către o arhitectură a Bucureștilor”, 1935)



„Către o arhitectură a Bucureștilor”  a apărut în anul 1935 la Editura ziarului „Tribuna edilitară” sub auspiciile Asociației pentru urbanistica Bucureștilor. Broșura cuprindea trei capitole, fiecare semnat de către arhitecții Marcel Iancu, Horia Creangă și Octav Doicescu, și avea introducerea pe care o prezentăm mai jos, urmată de textul lui Octav Doicescu.


ÎN LOC DE PREZENTARE

D-nii Marcel Iancu, Doicescu și Creangă, arhitecți mai talentați decât o academie și mai curajoși în aplicarea artei lor decât toate asociațiile de breaslă, au căutat – în expunerile făcute auditoriului sub auspiciile Asociației pentru urbanistica Bucureștilor – să accentueze posibilitatea evoluției Capitalei noastre, cu condiția unei redeșteptări oficiale și mai ales civice.
De modul în care se va sesiza această oficialitate cu mult depășită de pașii progresului, depinde stilul, viața și caracteristica Bucureștilor viitorului.
Dintre toți deștepții cetății, cel care va interpreta în actualitate sensul liniilor trasate de cei trei constructori, va putea rămâne printre viețuitoare și perspective, chiar după moarte.
Aude cineva?

TRIBUNA EDILITARĂ


Portret al arh. Octav Doicescu realizat de arh. Marcel Iancu
care deschide capitolul semnat de Octav Doicescu


ARH. OCTAV DOICESCU

SPIRITUL ARHITECTURII BUCUREȘTILOR


În expunerea ce urmează nu mă gândesc să discut roadele pe care arhitectura modernă le-a dat până acum în București. Am putea spune chiar că, față de eforturile precedente încercate în capitala noastră pentru crearea unui stil național, rezultatele spiritului arhitecturii noi sunt mai mult decât mulțumitoare. Voi căută însă să desprind câteva șovăieli care risipesc forța de evoluție a creației și să încerc o concluzie asupra arhitecturii viitorului București.

Este cunoscută starea arhitecturii academice de la sfârșitul secolului trecut. Prin repetatele copieri și interpretări a elementelor clasice se pierduseră însușirile firești, adică: armonie, proporție, ritm etc. La începutul secolului prezent s-au putut observa încercări de descătușare de sub influența acestui academism. Sunt, fără îndoială, multiple cauzele care le-au determinat. Arhitectura avea în momentul acela la îndemână un material industrial nou care-i dădea posibilitatea de dezvoltare infinită: fierul. Era tocmai ceea ce reprezintă în importanță, pentru resursele construcției de astăzi, betonul armat.

Dacă în unele țări găsim fierul utilizat în mod sincer în expresia lui plastică, totuși, concomitent, băgăm de seamă că într-o măsură destul de întinsă posibilitățile deschise de fier erau îmbrăcate în haine diferite. Academismul și-a turnat și el fierul în formele sale cunoscute. Pentru că interpretarea era falsă și demascarea s-a putut face ușor, supremația și mitul academismului au fost repede sparte. Prin această spărtura s-au ivit temperamente puternice, care au căutat, orientați de mijloacele lor proprii, alte orizonturi. Se poate afirma că unele din cristalizările lor au rămas și astăzi în picioare.

În timpul acesta alt nou material descoperit, betonul armat, începe să se dezvolte și industria, prin calcule matematice, îi creează canoane și-i stabilește calitățile statice.

Întrebuințat în arhitectură, betonul armat începe și el să-și caute plastica. Dar cercetările sunt disparate. Aceste acțiuni răzlețe s-au desfășurat fără să și găsească o sinteză, până când gânditorul și vizionarul Le Corbusier a publicat celebra sa carte „Vers une Architecture”. El luminează drumurile generației care pune bazele revoluționare ale arhitecturii noi. Această carte a stârnit interes și cum era firesc, desigur, și proteste. Și aici vom adăuga și meritul confratelui nostru Marcel Iancu care împreună cu câțiva entuziaști ai spiritului nou a profetizat în București construcția care astăzi s-a generalizat.

Bătălia între ultimele citadele ale academismului și arhitectura nouă s-a dat cu prilejul concursului pentru palatul Ligii Națiunilor [din Geneva]. Dacă s-a decis ca planurile palatului să fie executate de reprezentanții rutinei obosite, se poate afirma că arhitectura nouă prin rezultatele concrete obținute – premierea lui Le Corbusier și a altora – a câștigat bătălia morală.

A fost primul semnal de pătrundere oficială împotriva spiritului feudal, care însuflețea puternicele ziduri ale unei școli părăsite de timp.

După acest concurs, arhitectura nouă se dezvoltă într-un ritm foarte rapid în toate țările.

Ezitările sau nepotrivirile pe care le găsim acum la noi sunt aceleași peste tot. Economia în primul rând și poate snobismul ne-au ajutat să dezvoltam arhitectura nouă și în București. Cum am dezvoltat-o, însă? Am găsit un fel de confort bucureștean cristalizat într-o formă de plan primitivă, am putea spune o amplificare a vechiului plan de casă țărănească – o tindă cu două odăi.

Cum s-a transformat această casă țărănească în casă orășenească amplificată, ar face cadrul unui studiu special, care s-ar ocupa în același timp și cu dezvoltarea lotizării bucureștene. Noi nu am putut să dezrădăcinăm de la început acest confort, și de aceea am îmbrăcat numai într-o formă nouă, vechiul plan. Ni se pare că și astăzi suntem cam în aceeași fază.

Bucuria volumului crud, echilibrat frumos în lumină, simplu, sincer, ne-a făcut să uitam că trebuie să răscolim mai adânc. Ni s-au ivit și probleme noi; acoperirea în terasă sau acoperișul plastic. Am încercat să le rezolvăm și poate nu am reușit din cauze economice sau tehnice; ne-am mulțumit să le părăsim și să sfârșim casele cu acoperișuri de tehnică veche, rușinos ascunse după ziduri ilogice. Terenul sau planul nu ne-a dat posibilitatea întotdeauna să îmbrăcam în spațiu, într-o armonie frumoasă de volume, arhitectura noastră; și atunci, am recurs la mijloace nesincere, profile orizontale sau verticale care ne înlocuiesc arhitectura adevărată.

30 octombrie 2021

Octav Doicescu / Rubrică în ”Macmillan encyclopedia of architects” (fișă documentară O. D.)


SURSA:

Macmillan encyclopedia of architects
data publicării - 1982
editor -  Adolf K Placzek
editura -  New York : Free Press ; London : Collier Macmillan
volumul 2, pag. 584-585



TRANSCRIERE LITERALĂ:

DOICESCU, OCTAV
Octav Doicescu (1902-1980) graduated from the School of Architecture in Bucharest in 1930. He taught at the Institute of Architecture in Bucharest from 1944 to 1973. Doicescu designed several important industrial buildings that are expressed in simple volumes but are original in structure and outlook. He rejected the eclectic and classicizing currents as well as the "banal forms" of modern Romanian architecture. He did, however, try to find a creative relationship between past and present architecture. His later works represent a synthesis of contemporary functionalism rendered in classical principles of composition and of traditional Romanian architecture. Doicescu contributed many articles to cultural and professional journals.
CONSTANTIN MARIN MARINESCU

WORKS
1934, Nautical Club, Snagov, near Bucharest. 1934, IAR Airplane Manufacturing Plant, Brasov, Romania. 1934?, Tire Factory Victoria, Floresti, Prahova, Romania. 1936?, Tractor Factory, Brasov, Rumania. 1950, Metallurgic Factory, Colibasi, Romania. 1953, Opera and Ballet Theater; 1947, Office Building, Calea Victoriei, 1960, Housing Estate Baneasa (with others); 1970, Polytechnic Institute (with others); Bucharest.

BIBLIOGRAPHY
CANTACUZENE, GEORGE 1934 "Tendances dans l'architecture roumaine." Architecture d' Aujourd'hui 5, no. 5:57-62.
IONESCU, GRIGORE 1965 Volume 2 in Istoria Arhitecturii in Romania. Bucharest: Editura Academiei Republicii Romane.
IONESCU, GRIGORE 1969 Arhitectura in Romania: perioda anilor 1944-1969. Bucharest: Editura Academiei Republicii Socialiste
IONESCU, GRIGORE 1972 "Saptezeci si cinci de ani de la infiintarea invatamintului de arhitectura din Romania." Arhitectura 20:35-42.
MAMBRIANI, ALBERTO 1969 V Architettura Modern nei Paesi Balcanici. Bologna, Italy: Capelli.
MOITRY-BIZARY, RENEE 1934 "Architecture en Roumainie: Bucarest." Architecture d' Aujourd'hui 5, no. 5:55-56.
PATRULIUS, RADU 1973-1974 "Contributii Romanesti in Arhitectura Anilor '30." Arhitectura 21, no. 6:44-52; 22, no. 1:53-59.
SASARMAN, GHEORGHE 1972 "Incepturile gindirii teoretice in arhitectura romineasCa (1860-1916)." Arhitectura 20, no. 6:44-46.


TRADUCERE:

DOICESCU, OCTAV
Octav Doicescu (1902-1980) a absolvit Școala de Arhitectură din București în 1930. A predat la Institutul de Arhitectură din București între 1944 și 1973. Doicescu a proiectat câteva clădiri industriale importante care sunt exprimate în volume simple, dar sunt originale ca structură și perspectivă. El a respins curentele eclectice și clasicizante precum și „formele banale” ale arhitecturii moderne românești. Totuși, a încercat găsiți o relație creativă între arhitectura trecută și cea prezentă. Lucrările sale ulterioare reprezintă o sinteză a funcționalismului contemporan redat în principiile clasice de compoziție și ale arhitecturii tradiționale românești. Doicescu a contribuit cu multe articole la reviste culturale și profesionale.
CONSTANTIN MARIN MARINESCU

LUCRĂRI
1934, Clubul Nautic, Snagov, lângă București. 1934, Fabrica de Avioane IAR, Brașov, Romania. 1934?, Fabrica de Anvelope Victoria, Florești, Prahova, România. 1936?, Fabrica de tractoare, Brașov, România. 1950, Fabrica Metalurgică, Colibași, România. 1953, Teatrul de Operă și Balet; 1947, Clădire Birouri, Calea Victoriei, 1960, Complexul de locuințe Băneasa (cu altele); 1970, Institutul Politehnic (cu altele); București.

BIBLIOGRAFIE
CANTACUZENE, GEORGE 1934 „Tendances dans l'architecture roumaine”. Architecture d' Aujourd'hui 5, nr. 5:57-62.
IONESCU, GRIGORE 1965 Volumul 2 în Istoria Arhitecturii în România. București: Editura Academiei Republicii Romane.
IONESCU, GRIGORE 1969 Arhitectura in Romania: perioada anilor 1944-1969. București: Editura Academiei Republicii Socialiste
IONESCU, GRIGORE 1972 "Șaptezeci si cinci de ani de la înființarea învățământului de arhitectură din Romania." Arhitectura 20:35-42.
MAMBRIANI, ALBERTO 1969 V Architettura Modern nei Paesi Balcanici. Bologna, Italia: Capelli.
MOITRY-BIZARY, RENEE 1934 "Architecture en Roumainie: Bucarest." Architecture d' Aujourd'hui 5, nr. 5:55-56.
PATRULIUS, RADU 1973-1974 "Contribuții Romanești în Arhitectura Anilor '30." Arhitectura 21, nr. 6:44-52; 22, nr. 1:53-59.
SASARMAN, GHEORGHE 1972 "Începuturile gândirii teoretice in arhitectura românească (1860-1916)." Arhitectura 20, nr. 6:44-46. 


_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 30 octombrie 2021



28 octombrie 2021

arh. Constantin Joja - ”Izvoare noi pentru arhitectura românească modernă”



Casă  din Craiova, sec. XVIII. Compoziţie clară, tratată fără nici o şovăire ; 
registru superior de reflex continuu, registru inferior de lumină punctat de intrări. 
Unitate volumetrică, ritmică şi coloristică (foto Paul Petrescu)

Vorbindu-se despre tradițiile arhitecturii românești, în mod obișnuit se face apel la monumentele de arhitectură populară și religioasă. Arhitectura urbană rămâne cu totul în afara atenției cercetătorilor. O privire mai atentă asupra vechiului fond de construcții duce însă la concluzia că se poate vorbi, cu mult temei, de o tradiție românească și în arhitectura urbană. Cristalizată cu deosebire în secolul trecut, aceasta se distinge - așa cum voi încerca să demonstrez - prin calități artistice cu adevărat excepționale.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cum dezvoltarea așezărilor urbane în țările românești, constructorii locali au fost preocupați de găsirea unor soluții - funcționale și de ordin estetic - proprii realizării unor edificii cu programe variate - case de locuit, hanuri etc. în mod firesc, întemeindu-se pe tradițiile multiseculare ale arhitecturii populare, meșterii au considerat la importanța cuvenită o problemă care poate fi socotită fundamentală pentru înțelegerea arhitecturii românești în general: spațiul de legătură dintre interior și exterior, altfel zis, prispa, cerdacul sau pridvorul. Adaptându-se noilor condiții de viață - care reclamau construcții mai ample, uneori cu mai multe nivele - și folosind cu abilitate virtuțile unui nou material, meșterii noștri au reușit să ridice clădiri reprezentative pentru gustul local: cu compoziții clare și echilibrate, cu ample suprafețe vitrate menite să protejeze de intemperii spațiul tradițional al prispei.

Într-o vreme in care orașele începeau să se populeze cu arhitectură eclectică - neoclasică, neogotică etc. - o parte din meșterii constructori perseverau în a ridica edificii care prin logica structurilor și sobrietatea decorației răspundeau spiritului local și tradițiilor de arhitectură populară românească.

Din nefericire, atunci când - mai târziu - ideea unei arhitecturi cu specific autohton a început să câștige teren, aceste construcții nu au intrat în câmpul de interes al inițiatorilor săi. Realizatorii arhitecturii neo-românești au pornit de la construcțiile religioase îndeosebi, fără să înțeleagă logica structurilor, a distribuției volumelor acesteia, aplecându-se doar asupra elementelor de suprafață, iar arhitectura țărănească n-au privit-o decât sub unghiul pitoresc.

Confuzii regretabile au catalogat arhitectura românească de care ne ocupăm într-o  stilistică balcanică.

În realitate, aproape fără corespondență cu tipurile dezvoltate în țările care ne înconjoară, arhitectura noastră urbană cu cerdac închis, așa cum s-a constituit în secolul trecut, este de o autenticitate incontestabilă, derivând din arhitectura țărănească cu prispă. Construcțiile au fost rând pe rând demolate și s-au degradat fără a fi studiate, menționate, cel puțin, sau fotografiate. Ea îi prelungește, totuși, existența, în numeroase exemplare de o frumusețe remarcabilă, care ne permit o reconsiderare.

Socot necesar să atragem atenția asupra unei erori. S-a crezut anume că arhitectura pământeană ar fi o arhitectură pitorească. S-a uitat însă că pitorescul presupune varietatea de compoziție, surpriza, multiplicitatea mijloacelor plastice, șoc volumetric, șoc ritmic, șoc coloristic, și că nici unul din aceste mijloace compoziționale n-au făcut parte din structura arhitecturii noastre tradiționale. Dimpotrivă, caracteristice pentru arhitectura civilă românească, țărănească și urbană, sânt integritatea formei, unitatea volumetrică și ritmică, continuitatea registrelor de umbră, reflex sau lumină, indiferența pentru tratarea zidului, structura clară pe stâlpi și grinzi cu excluderea arcului. Este o arhitectură aeriană, de umbră și lumină, o arhitectură monumentală prin concentrarea și unitatea de sensuri.

Exemplele de arhitectură urbană românească (prezentate în ilustrațiile alăturate), alese fie chiar la întâmplare, par surprinzătoare doar datorită faptului că această arhitectură nu a fost cercetată niciodată ș totuși ea a format fondul general al construcțiilor din orașele noastre într-o unitate stilistică desăvârșită, de la Turnu Severin la Botoșani.

Între arhitectura modernă și arhitectura veche urbană românească se pot observa lesne similitudini frapante, fapt care indică o similitudine de gândire bazată pe logica formelor, a materialelor, a funcțiilor. Enumerarea acestor coincidențe nu are alt rost decât de a sublinia disponibilitatea arhitecturii urbane românești, sugestiile pe care studiul ei le poate oferi arhitecților contemporani și de asemenea plasticienilor. Luând în considerare similitudinile, vom remarca desigur și o seamă de deosebiri. Arhitectura noastră tradițională a cultivat întotdeauna unitatea integrală a volumului, a ritmului și registrelor de lumină, reflex și umbră, ca și arhitectura modernă, în forma ei clasicizantă perfectată de Mies van der Rohe, Gropius și Le Corbusier. Coincidențe plastice desigur, dar semnificative pentru adânca înțelegere arhitecturală a poporului român.

26 octombrie 2021

Octav Doicescu / Participarea la Roma la expoziția artei tinere românești, 1933 (fișă documentară O. D.)

Grupul de artiști din jurul revistei CONTIMPORANUL participă în 1933 la Roma la expoziția artei tinere românești din ciclul artei futuriste mondiale, organizată din inițiativa și sub auspiciile lui Filippo Tommaso Marinetti, fondatorul mișcării futuriste și teoretician al acesteia.

Între expozanți se află arhitecții Marcel Iancu și Octav Doicescu.




fig. 1.a. - Adevărul, 16 decembrie 1933 (detaliu)




fig. 1.b. - Adevărul, 16 decembrie 1933





fig. 2. - Traian Chelariu, „Zilele și umbra mea”, vol. II,
Ed. Ideea Europeană, București, 2007, pag. 137




fig. 3 - „Culorile avangardei. Arta în România 1910-1950”,
editor Erwin Kessler, Institutul Cultural Român, București, 2007, pag. 275




fig. 4 - (Emanuel Modoc, ”Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa
Centrală și de Est”,  Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, pag. 161-162)










TRANSCRIERE LITERALĂ:


- fig. 1.a, sursa: ziarul Adevărul, 16 decembrie 1933.

Arta românească modernă în străinătate / O expoziție patronată de Marinetti

La Roma s-a inaugurat de curând, din inițiativa și sub auspiciile lui F. T. Marinetti, expoziția artei tinere românești in ciclul artei futuriste mondiale. Au expus următorii artiști: Nina Arbore, Mac Constantinescu, Olga Greceanu, Marcel Iancu, Octav Doicescu, Maxy, Milița Pătrașcu, Merica Râmniceanu, Tania Șeptelici, M. Sterian. Academicianul F. T. Marinetti trimite cu acest prilej prietenilor săi români, următorul salut reprodus de presa italiană: AEROSALUT FUTURIŞTILOR ROMÂNI




- fig. 2, sursa: Traian Chelariu, Zilele și umbra mea, vol. II, Ed. Ideea Europeană, București, 2007, pag. 137.

„Il giorno 24 novembre 1933.XII alle ore 18 S.E. Marinetti della Reale Accademia d'Italia inaugurer à la Mostra dei futuristi romeni MAC CONSTANTINESCU / DOICESCU / MARCEL IANCU / MAXY / MILITZA PATRASCU / TANIA SEPTELICI / MARGARETTA STERIAN nella sede della Mostra Nazionale d'Arte Futurista. Palazzo dell'Esposizione del Sindicato Ingegneri in Piazza Adriana".

traducere:
La 24 noiembrie 1933, XII la ora 18 S.E. Marinetti de la Academia Regală a Italiei va inaugura Expoziția Futuriștilor Români MAC CONSTANTINESCU / DOICESCU / MARCEL IANCU / MAXY / MILITZA PATRASCU / TANIA SEPTELICI / MARGARETTA STERIAN în sediul Expoziției Naționale de Artă Futuristă. Clădirea expozițională a Uniunii Inginerilor din Piazza Adriana "




- fig. 3, sursa: Culorile avangardei. Arta în România 1910-1950, editor Erwin Kessler, Institutul Cultural Român, București, 2007, pag. 275.

1933 Decembrie. Expoziția Internațională de Artă Futuristă Pavilionul Românesc, Palatul artei futuriste, Roma. Au expus Nina Arbore, Olga Greceanu, Marcel Iancu, Margareta Sterian, Tania Șeptilici, Mac Constantinescu, Milița Pătrașcu și arhitectul Octav Doicescu. Cu ocazia deschiderii pavilionului românesc, Marinetti aducea un elogiu incendiar lui Brâncuși şi prietenilor Ion Vinea, Jacques Costin, M. H. Maxy, Milița Pătrașcu, Ilarie Voronca şi Marcel Iancu: „Tu Iancu, arhitect genial, căutai în uriașele spirale strălucitoare învolburatul spirit în ascensiune al lui Antonio Sant'Elia, primul futurist al orașelor noi" (Aerosalutul către futuriștii români). Ziarele italiene "II Piccolo", "II Mesaggero", "La Provincia", "La Tribuna", "II Corriere Padano" au publicat la rândul lor articole despre arta românească, deopotrivă cu revista " II Futurismo", unde a apărut un lung și documentat articol despre futuriștii români semnat de Marinetti.



- fig. 4, sursa: Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est,  Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, pag. 161-162.

Vezi Un succes al artei noastre la Roma, în Rampa, an. XVI, nr. 4774, 9 decembrie 1933, p. 1. . „Aerosalutul lui Marinetti" acompaniază acest articol scris cu multă emfază: „Scânteietoare aplauze de marine italiene vouă scumpi futuriști români și operelor voastre care conțin angulatura dinamică a negrelor păduri îmbătate de privighetorile și ritmurile adânci ale sondelor voastre pline de lumină lichidă. Una dintre acestea se aprinse, incendiată de pasiune, arzând vreme de doi ani cu atâta vrajă de aurite splendori, înaltă de o mie de metri, încât mi-a fost ușor s-o zugrăvesc în capodopera cuvintelor libere. Iubiți prieteni [Mac] Constantinescu, [Jacques G.] Costin, [Irina] Codreanu, [Octav] Doicescu, [Marcel] Iancu, [M. H.] Maxy, [Milița] Pătrașcu, [Margareta] Sterian, [Tania] Şeptelici, [Ion] Vinea, [Ilarie] Voronca vă amintiți fără îndoială bucuria care ardea in trupurile noastre de poeți, pictori şi sculptori ai focului. Tu, Iancu, arhitect genial, căutai in uriașele spirale strălucitoare învolburatul spirit în ascensiune al lui Antonio Sant' Eliar, primul futurist al orașelor noi. Tu Costin şi tu Voronca, aprindeați văpaia sufletelor in primitivele tipare ale poeziei românești. Puternicele schelete ale sondelor de petrol se luau la întrecere în tărie cu sculpturile tale, Militza Pătrașcu. Sorbeam atunci împreună cu voi în reverberanta veselie a pădurilor îndrăgostite de sonda în flăcări, pasionata inteligență artistică, singura care caracterizează poporul vostru, reprezentat şi precedat de voi printr-o eroică şi neobosită îndrăzneală". 



_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 30 octombrie 2021







Octav Doicescu / Rubrică în "The Grove Dictionary of Art" (fișă documentară O. D. )





SURSA:

The Dictionary of Art 
editor - Jane Turner
editura - New York: Grove's Dictionaries 
anul publicării -  1996
volumul 9, pag. 70-71



TRANSCRIERE LITERALĂ:

Doicescu, Octav (b Braila, 8 Jan 1902; d Bucharest, 10 May 1981). 

Romanian architect, urban planner, theorist and teacher. He trained (1925-32) at the High School of Architecture and at the Academy of Fine Arts, Bucharest. In 1936-9 he was responsible for extensive development projects in Bucharest, including those for the integration into the city of such new areas as the Herastrau residential quarter, Baneasa housing estate and Cotroceni Avenue. He also contributed to the design of important buildings, such as the Village Museum (1936), and designed Mioritza Fountain, Mioritza Fountain Square (1936), all in Bucharest. In the late 1930s he travelled in Italy, particularly Tuscany, where he found affinities with his own approach to architecture in the restrained use of decoration to achieve natural light effects on surfaces, in the flat roofs and in the subtle handling of materials. Doicescu developed an architectural style characterized by simple volumes adapted to environmental and functional requirements, revealing a sensitivity in his use of materials and rejecting any artificial assimilation of the International Style or the highly decorative Byzantine Revival tradition in Romanian architecture. In 1939 he designed the Romanian House for the World's Fair, New York, where he also met Frank Lloyd Wright, whose architectural views he shared. The Romanian House embodied Doicescu's conception of proportion, rhythm and balance, ideas that were presented in the review Simetria, which he edited (1939-47) with the philosopher, mathematician and aesthetician Mathyla Ghyka (1881-1965) and G. M. Cantacuzino [Cantacuzene]. Doicescu's search for a 'lyrical architecture', based on economy of detail and rhythmic balance, also reflected his friendship with the sculptor CONSTANTIN BRANCUSI, with whom he collaborated on a project (1938-41; unexecuted) for a temple at Indore, India (see Varia). At the end of World War II he became a professor at the Institute of Architecture, Bucharest, and a member of the Romanian Academy. He contributed to the reconstruction of towns destroyed during the war, designed domestic and industrial buildings, and built the Bucharest Opera House (1953). His last project, the Polytechnic Institute (1970), Bucharest, expressed his continued reservations about extreme functionalism and his preference for spatially integrated architecture.


BIBLIOGRAPHY
G. Cantacuzene: ”Tendances dans L' architecture roumaine"', L' Archit. d'Aujourd'hui, v/5 (1934), pp. 57-62
R. Moitry-Bizary: ”Architecture en Roumanie: Bucarest”, L' Archit. d'Aujourd'hui, v/5 (1934), pp. 55-56
P. Derer, ed.: Octav Doicescu: Despre arhitectură: Scrieri, cuvântări [Octav Doicescu: on architecture: writings, speeches] (Bucharest, 1983) [with extensive bibliog.]
R. Varia: Brancusi (New York, 1986), pp. 292-4

ANDREI DOICESCU


TRADUCERE:

Doicescu, Octav (n Braila, 8 ian 1902; d Bucuresti, 10 mai 1981).
Arhitect, urbanist, teoretician și profesor român. S-a pregătit (1925-32) la Facultatea de Arhitectură și la Academia de Arte Frumoase, București. În anii 1936-1939 a fost responsabil de ample proiecte de dezvoltare în București, inclusiv cele pentru integrarea în oraș a unor noi zone precum cartierul Herăstrău, complexul de locuințe Băneasa și B-dul Cotroceni. De asemenea, a contribuit la proiectarea unor clădiri importante, precum Muzeul Satului (1936), și a proiectat Fântâna Mioritza, Piața Fântânii Mioritza (1936), toate în București. La sfârșitul anilor 1930 a călătorit în Italia, în special în Toscana, unde a găsit afinități cu propria abordare a arhitecturii în utilizarea restrânsă a decorației pentru a obține efecte de lumină naturală pe suprafețe, în acoperișurile joase și în manipularea subtilă a materialelor. Doicescu a dezvoltat un stil arhitectural caracterizat prin volume simple adaptate cerințelor de mediu și funcționale, dezvăluind o sensibilitate în utilizarea materialelor și respingând orice asimilare artificială a stilului internațional sau a tradiției extrem de decorative a renașterii bizantine în arhitectura românească. În 1939 a proiectat Casa Română pentru Expoziția Mondială, New York, unde l-a cunoscut și pe Frank Lloyd Wright, ale cărui vederi arhitecturale le împărtășește. Casa Română a întruchipat concepția lui Doicescu despre proporție, ritm și echilibru, idei care au fost prezentate în revista Simetria, pe care a editat-o ​​(1939-47) împreună cu filozofa, matematicianul și esteticianul Mathyla Ghyka (1881-1965) și GM Cantacuzino [Cantacuzene]. Căutarea lui Doicescu pentru o „arhitectură lirică”, bazată pe economia detaliilor și echilibrul ritmic, s-a reflectat și prietenia sa cu sculptorul CONSTANTIN BRANCUSI, cu care a colaborat la un proiect (1938-41; neexecutat) pentru un templu la Indore, India ( vezi Varia). La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a devenit profesor la Institutul de Arhitectură din București și membru al Academiei Române. A contribuit la reconstrucția orașelor distruse în timpul războiului, a proiectat clădiri de locuințe și industriale și a construit Opera din București (1953). Ultimul său proiect, Institutul Politehnic (1970), București, exprimă continuare rezervelor față de funcționalismul extrem și preferința pentru arhitectura integrată spațial.

ANDREI DOICESCU




_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 17 octombrie 2021






24 octombrie 2021

ARH. G. M. CANTACUZINO – SCRISOARE CĂTRE MARCEL IANCU / publicată în revista CONTIMPORANUL, 1931

Revista CONTIMPORANUL (1924-1932), condusă de poetul Ion Vinea și arhitectul Marcel Iancu, a fost prima și cea mai semnificativă publicație a avangardei românești.

Din cercul modernist al revistei făcea parte și arhitectul Octav Doicescu cu care G. M. Cantacuzino a legat o strânsă prietenie de idei care avea să se materializeze, între altele, prin revista SIMETRIA - CAIETE DE ARTĂ ȘI CRITICĂ (1939-1947).







Stimate Domnule Marcel lancu,

Adresându-ți această scrisoare, am impresia că vorbesc cu mine însumi, că discut și că încerc să controlez o părere proprie, să analizez o tendință de a mea, să caut explicația unei simpatii.

Nu atât faptul că nu te cunosc, că nici o dată nu am avut plăcerea să-ți strâng mâna, că nici măcar în efigie nu ți-am zărit silueta, mă pune în acea stare sufletească speciala și prielnică abstractului și obiectivității, cât acea convingere a mea că ai fost întâiul care a întors în această țară spatele, unei mentalități obosite și sterile.

În orașul nostru haotic, de un haos balcanic și mediocru, „de o ticăloșie mică", cum zice Tudor Arghezi, casele dumitale sănătoase apar ca premisele sănătoase ale unui viitor sănătos a cărui activitate viguroasă nu-și va pierde timpul în atitudini de admirație retrospectivă.

Fiind un premergător, ai pus in toată activitatea d-tale un fanatism necesar avangardelor. N-am făcut parte din această grupare. Acolo, unde d-ta și prietenii d -tale au ajuns în marș forțat, am sosit și eu mult mai târziu și fără grabă, dar cu aceiași sinceritate. Întârzierea mea și acea predilecție pentru a-mi urma drumul în calitatea de „cavalier seul", mi-a dat prilejul să hoinăresc mai mult.

Am ajuns prin deducție acolo unde d-ta ai ajuns prin pasiune. Ce importă! Fiecare își urmează călătoria cum știe. Totul e să ai o credință care să fie în armonie cu tendința vremurilor.

În concepția actuală care domină arhitectura, se simt multe tendințe diferite, însă nu divergente.

S-a căzut de acord pe unele puncte esențiale și la New York și la Moscova, iar preocupările de simplificare, de suprimare ale atribuțiilor inutile, de căutarea luminii și de exaltarea igienei, au fost ratificate de spiritul critic al clasicismului permanent.

Căci clasicismul, pentru mine, nu-i altceva decât imaginea continuității unui efort de perfecționare sau, cel puțin, de menținere al artei într-un echilibru dictat de posibilitățile umane. A fi clasic, nu înseamnă cum cred mulți, a stărui în aplicarea unui stil, ci într-o metodă de a gândi. Clasicismul este o stare de spirit care se regăsește în orice epocă. Precum în orice epocă se regăsesc rătăciți, în domeniul arheologi ei sau al romantismului.

Știu că asupra cuvântului „clasic" s-a discutat la infinit. Nimeni însă n-a căzut de acord pentru a preciza care, din cele cinci mii de ani ai evoluției mediterane somnolente, este epoca pură, admisă de sterilitatea academiilor somnolente iar mulți dintre confrații noștri rezumă conceptul „clasic” în ediția incorectă a unui "Vignole de poche" sau a unui Vitruviu, superficial studiat. Asta, în cazul fericit, când clasicismul nu e asimilat stilului "pompier", care este reprezentat Ia Paris prin Creditul Lyonez sau Academia de Medicină și care la București a luat înfățișarea Palatului Lucrărilor Publice.

Iată, unde vreau să ajung, iată de ce cred că "stilurile" în înțelesul comun al cuvântului, nu prea au însemnătate. Căci nu te vor feri de greșeli, nici nu te vor stânjeni în expresia proporțiilor atuncea când jocul maselor, jocul sublim al luminilor și al umbrelor respectă legile neanalizabile, dar veșnic prezente ale armoniei.

Indicațiile civilizației noastre sunt atât de precise, drumul care ni-l arată tendințele evoluției sociale sunt atât de clare pentru cine vrea să vadă, încât armonia nouă nu poate fi căutată decât într-o estetică sobră, severă și geometrică, estetică de luptă și de voință, de austeritate impusă prin viață colectivă și organizarea unei societăți din ce în ce mai homogenă, din ce în ce mai puțin liberă în datoriile sale față de ea însăși.

Pericolul acestei estetici este monotonia, cu atât mai mult ca materialele întrebuințate azi, de o sărăcie adesea voită, lasă formele simple și neornamentate într-o goliciune adesea obsedantă.

Cred însă că numai prin intrarea hotărâtă a arhitecturii noastre în ritmul timpului poate fi salvat Bucureștiul. O reacțiune sănătoasă, in contra maniei ornamentale, o hotărâtă adaptare a capitalei la necesitatea vieții moderne și o părăsire cât mai grabnică a vanității unui "stil național" (deja această apelațiune e ridicolă) ar putea salva estetica noastră balcanizată în prezent.

Ai fi îndreptățit a-mi răspunde: o estetică este întotdeauna rezultatul unei etice... și la noi, care e etica? Nu o văd nici eu, în societatea noastră falsificată, dar am ferma convingere că în haosul de azi, undeva a început să se concretizeze măcar o stea, dacă nu o constelație. Și nu este zis că estetica nu poate fi, într-o oarecare măsură, premergătoare.

Cred însă că nu mai e timp de pierdut. Sau ne vom pune în armonie cu civilizația vremurilor prezente, sau vom dispare, pierzând poate pentru totdeauna frumoasa și discreta zestre a trecutului nostru dureros. Căci a face țărănism sau a face naționalism, a fugi după specificul românesc, sau a elabora, știu eu care altă formulă oficială născocită în atmosfera fetidă a cluburilor politice, ar însemna o apropiată sinucidere... din prostie. Așa și arta țărănească, acea lume de basme, de minuni și de comori ascunse, n-are nevoie, pentru a se dezvolta, de buna voință oficială și de regulamente ministeriale.

Toată mentalitatea, toată atitudinea intelectualității noastre oficiale a fost falsă și neleală. Am încercat după război cât și înainte să exploatăm un trecut în  loc de a pregăti un viitor, am făcut din artă un obiect de propagandă sau de șovinism, compromițând zestrea pe care ne-o lăsase trecutul. A monopoliza arta în numele sentimentelor patriotice ar însemna a înșela lumea. „Je hai la gloire et les phrases nationales" zicea Laforgue.

Regionalismul a fost întotdeauna în reacțiune cu marile mișcări și cu marile epoci intelectuale. Regionalismul poate colora o artă cu discreție, poate aduce leit-motivul specific a unei țării în orchestrația generală, dar nu poate fi in nici un caz baza de compunere și principiul creator.

Există astăzi un stil modern internațional și chiar intercontinental.

Revistele si arta din toate țările manifestă tendințe similare. Când răsfoiești aceste reviste ți se strânge inima comparând activitatea de peste hotare cu ce se întâmplă la noi.

Urăsc cei care suspină după trecut. Or cât de grele sunt vremurile de azi, premisele unei reușite viitoare au fost puse pentru ca să nu cădem pradă pesimismului ieftin a decadenților întârziați. Ca semn al acestei credințe ți-am scris aceste rânduri. Nu vreau să te rețin mai mult „căci arta e lungă și viața scurtă."

Al D-tale

G. M. Cantacuzino

Arhitect


 

sursa: Contimporanul, nr. 96-98, ianuarie 1931, pag. 9-10

https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050-X0031_0000085/FRM5050-X0031_0000085_e0002931.pdf





17 octombrie 2021

arh. Octav Doicescu/ AMENAJAREA PEISAGISTICĂ A GRĂDINII BOTANICE BUCUREȘTI, 1935 (fișă documentară O. D.)

Grădina Botanică din București a fost înființată pe actualul amplasament în 1889. În timpul ocupației germane a capitalei 1916-1918, parcul a fost practic distrus din cauză că aici au fost cantonate trupele germane (1).
În anii de după război, s-a reușit refacerea culturilor de către direcțiunea momentului, însă fără o preocupare pentru aspectul estetic și peisagistic (2). În 1932 în timpul primariatului lui DEm. I. Dobrescu Grădina Botanică a fost trecută printr-o lege în administrația primăriei Bucureștiului
În gândirea arhitectului Octav Doicescu și a esteticianului Mihail Dragomirescu care la acel moment era directorul Grădinii Botanice (3), acesta trebuia să se diferențieze de Grădina Cișmigiu care devenise un parc foarte popular, cu o mare aglomerație de plante de tot soiul (4).

Pe lângă accesul principal din Șoseaua Cotrocenilor, grădina avea și un acces din Splaiul Independenței. Gardul de împrejmuire a Grădinii Botanice, ca și porțile de intrare, s-au executat după proiectul lui Octav Doicescu (5).

„[...] tânărul arhitect Doicescu, transformat fericit în peisagist, a alcătuit planurile transformării estetice realizând o adevărată comoară artistică în cadrul naturii bogate. Parcul a fost brăzdat de alei pietruite și o splendidă peluză [Grădina Italiană] a fost pictată în elementele naturii pe o mare întindere la intrarea dinspre Splaiul Independenței. Un lac artificial, în care se va instala o fântână luminoasă, de formă dreptunghiulară ocupă centrul peluzei. În partea dreaptă a parcului s-au amenajat un bazin pentru copii și o plajă cu nisip marin. Un frumos restaurant, de un stil interesant prin adaptări fericite, a fost construit după planurile d-lui arhitect Doicescu [...]” (Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5)

1. Grădina Italiană (peluza) cu un bazin de apă de formă dreptunghiulară în centru - fotografie din 1935. Această grădină s-a amplasat spre Splaiul Unirii pe locul vechiului depou STB. Vedere spre Splaiul Unirii

2. Grădina Italiană (peluza). Vedere dinspre Splaiul Unirii - fotografie din 1935


3. Grădina italiană -  fotografie Alex Petit, 1935

4.  Alee - fotografie Alex Petit, 1935

5. Podul din Grădina Botanică construit în 1935 - fotografie Alex Petit, 1935

6. Fotografie din 6 iunie1935, ziua inaugurării

7. În stânga este Muzeul Botanic restaurat de Octav Doicescu în 1935, iar în partea dreapta în depărtare se vede restaurantul proiectat de arh. Octav Doicescu tot în 1935 în Gradina Botanică

8. În centru sus, Gradina Italiană
(vedere aeriană din 1943)

9. Harta Unirea 1931 - în parte dreaptă sus, pe locul dreptunghiului roșu reprezentând depoul STB, în 1935 se va realiza grădina în stil italian

10. 6 iunie 1935 - Inaugurarea lucrărilor efectuate la Grădina Botanică din București (6)

11. Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai, prezenți la inaugurare




note:
(1) RADOR https://www.rador.ro/2020/02/28/160-de-ani-de-la-inaugurarea-gradinii-botanice-dimitrie-brandza-a-universitatii-din-bucuresti/
(2) Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5, Cuvântarea prof. M. Vlădescu:
”Distrusă aproape complet în timpul ocupației inamice, ea a fost științificește complet refăcută, prin propriile mijloace ale direcțiunii, dar rămăsese ca o ruină în privința aspectului estetic, atât ca împrejmuire, ca drumuri, și în ce privește celelalte instalațiuni.”
(3) Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935
(4) Gazeta Municipală, 12 iunie 1935
(5) Gazeta Municipală, 22 noiembrie 1936, pag. 1, articolul ”Primăria Municipiului București și prefacerea Grădinii Botanice”:
”... primăria Municipiului a executat împrejmuirea Grădinii pe un perimetru de 1500 metri. Lucrarea s-a executat după proiectul d-lui arh. Octav Doicescu și constituie una dintre inovațiile fericite în materie de parcuri: împrejmuirea dă posibilitatea să se vadă din afară plantația parcului spre deosebire de împrejmuirile altor parcuri care sunt ziduri de cetate între stradă și verdeață....”
(6) Ttranscrierea textului articolului: INAUGURAREA PARCULUI „GRĂDINA BOTANICĂ” DIN CAPITALĂ
Marele naturalist doctorul Dimitrie Brândză este acela care a întemeiat Institutul Botanic construit la 1889 și a asistat la începerea completării plantației în vederea amenajării Grădinii Botanice a cărei trecere în domeniul public s-a inaugurat ieri [6 iunie 1935] în cadrul unei solemnități impunătoare onorată cu prezența Suveranului și a Marelui Voievod Mihai. Grădina Botanică, a cărei suprafață de 16 mii hectare face să fie cel mai mare parc din București, reprezenta înainte de război, grație priceperii și râvnei d-lui profesor M.[Mihail] Vlădescu continuatorul operei botanistului Brândză, o operă de mare utilitate științifică. Distrusă în timpul ocupației inamice, grădina botanică, refăcută în urmă științificește, rămăsese o ruină ca aspect estetic, fără drumuri și lipsită de toate instalațiile necesare unui parc public. Trecută în folosința deplină a primăriei Capitalei, în urma unei convenții, devenită lege, pe când era președinte al consiliului de miniștri d. prof. N. Iorga iar primar al municipiului d. Dem. I. Dobrescu, Grădina Botanică urma să fie complet transformată și înzestrată. D. Al. G. Donescu, primarul general al Capitalei, preluând gospodăria municipiului și examinând chestiunea parcului cuprinsă în studiile pentru planul de sistematizare, și-a dat seama de marele folos pe care l-ar putea avea pentru populația orașului, realizarea convenției încheiate sub primariatul d-lui Dem. I. Dobrescu. Entuziasmat și dornic să treacă de îndată la înfăptuire așa cum procedează în toate realizările, d. Al. G. Donescu a delegat două energii tinere și valoroase, d-nii M.[Mihail] Dragomirescu, ziarist și [Octav] Doicescu, meritos arhitect, să purceadă de îndată la lucrările de transformare. Urmărind zi de zi și dând sugestiile și indicațiile necesare colaboratorilor săi, d. Al. G. Donescu a realizat într-un an și jumătate de muncă cel mai mare și mai frumos parc al Capitalei. TRANSFORMARE PARCULUI Munca pentru transformarea parcului, ajuns la completă părăsire, fără instalații de apă, fără canalizare, fără drumuri, în sălbăticie, nu era ușoară. A fost nevoie de multă perseverență, de adevărată îndărătnicie în realizarea unei opere frumoase destinate binelui obștesc. După ce s-au executat în primul rând lucrările de canalizare, aducerea apei și instalarea luminii electrice, tânărul arhitect Doicescu, transformat fericit în peisagist, a alcătuit planurile transformării estetice realizând o adevărată comoară artistică în cadrul naturii bogate. Parcul a fost brăzdat de alei pietruite și o splendidă peluză a fost pictată în elementele naturii pe o mare întindere la intrarea dinspre Splaiul Independenței. Un lac artificial, în care se va instala o fântână luminoasă. de formă dreptunghiulară ocupă centrul peluzei. În partea dreaptă a parcului s-au amenajat un bazin pentru copii și o plajă cu nisip marin. Un frumos restaurant, de un stil interesant prin adaptări fericite, a fost construit după planurile d-lui arhitect Doicescu care și-a pus aici tot sufletul, după cum si l-a pus și la realizarea părții arhitecturale a expoziției urbanistice din parcul Carol, inclusiv fântâna monumentală de la intrare. LUCRĂRILE DE EXPROPRIERE La această transformare interioară a trebuit să se adauge lucrările pentru a da parcului și cadrul exterior necesar. Au fost necesare unele lucrări de expropriere pentru civilizarea cartierului și între ele se socotesc acelea pentru lărgirea bulevardului Cotrocenilor prin retragerea unor imobile. În această din urmă lucrare s-a desfășurat energia d-lui M. [Mihail] Dragomirescu care între interesele particulare și cele obștești a ales pe cele din urmă fără șovăire. Mai intră în aceste realizări, lucrările de pavaj executate pe străzile ce împrejmuiesc parcul. Întreaga transformare a parcului fiind terminată și complet pusă la punct, ieri [6 iunie 1935] a avut loc într-un cadru festiv deosebit, solemnitatea inaugurării în prezența Suveranului, a Marelui Voievod Mihai, a membrilor guvernului și a consiliului general al Municipiului București.
(sursa: Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5)


sursa imaginilor:
1. Colecția Liliana Chiaburu, fotografie din 1935
2. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5
3.-5. Foto Alex. Petit Architect, https://imagoromaniae.ro/produs/gradina-botanica-din-bucuresti-peluza/ , deținător MNIR, nr. inventar 109608
6. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5
7. Muzeul Școlii de Arhitectură (pagina facebook)
8. https://fostulbucuresti.github.io/
9. Harta Unirea 1931
10. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5 (imaginea este un colaj din textul articolului paginat astfel încât să poată fi ușor lizibil)
11. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5


_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 17 octombrie 2021