„Către o arhitectură a Bucureștilor” a apărut în anul 1935 la Editura ziarului „Tribuna edilitară” sub auspiciile Asociației pentru urbanistica Bucureștilor. Broșura cuprindea trei capitole, fiecare semnat de către arhitecții Marcel Iancu, Horia Creangă și Octav Doicescu, și avea introducerea pe care o prezentăm mai jos, urmată de textul lui Octav Doicescu.
ARH. OCTAV DOICESCU
SPIRITUL ARHITECTURII
BUCUREȘTILOR
În expunerea ce urmează nu mă gândesc să discut roadele pe care arhitectura
modernă le-a dat până acum în București. Am putea spune chiar că, față de
eforturile precedente încercate în capitala noastră pentru crearea unui stil
național, rezultatele spiritului arhitecturii noi sunt mai mult decât
mulțumitoare. Voi căută însă să desprind câteva șovăieli care risipesc forța de
evoluție a creației și să încerc o concluzie asupra arhitecturii viitorului
București.
Este cunoscută starea arhitecturii academice de la sfârșitul secolului
trecut. Prin repetatele copieri și interpretări a elementelor clasice se
pierduseră însușirile firești, adică: armonie, proporție, ritm etc. La
începutul secolului prezent s-au putut observa încercări de descătușare de sub
influența acestui academism. Sunt, fără îndoială, multiple cauzele care le-au
determinat. Arhitectura avea în momentul acela la îndemână un material
industrial nou care-i dădea posibilitatea de dezvoltare infinită: fierul. Era
tocmai ceea ce reprezintă în importanță, pentru resursele construcției de
astăzi, betonul armat.
Dacă în unele țări găsim fierul utilizat în mod sincer în expresia lui
plastică, totuși, concomitent, băgăm de seamă că într-o măsură destul de
întinsă posibilitățile deschise de fier erau îmbrăcate în haine diferite.
Academismul și-a turnat și el fierul în formele sale cunoscute. Pentru că
interpretarea era falsă și demascarea s-a putut face ușor, supremația și mitul
academismului au fost repede sparte. Prin această spărtura s-au ivit
temperamente puternice, care au căutat, orientați de mijloacele lor proprii,
alte orizonturi. Se poate afirma că unele din cristalizările lor au rămas și
astăzi în picioare.
În timpul acesta alt nou material descoperit, betonul armat, începe să se
dezvolte și industria, prin calcule matematice, îi creează canoane și-i
stabilește calitățile statice.
Întrebuințat în arhitectură, betonul armat începe și el să-și caute
plastica. Dar cercetările sunt disparate. Aceste acțiuni răzlețe s-au
desfășurat fără să și găsească o sinteză, până când gânditorul și vizionarul Le
Corbusier a publicat celebra sa carte „Vers une Architecture”. El
luminează drumurile generației care pune bazele revoluționare ale arhitecturii
noi. Această carte a stârnit interes și cum era firesc, desigur, și proteste.
Și aici vom adăuga și meritul confratelui nostru Marcel Iancu care împreună cu
câțiva entuziaști ai spiritului nou a profetizat în București construcția care
astăzi s-a generalizat.
Bătălia între ultimele citadele ale academismului și arhitectura nouă s-a
dat cu prilejul concursului pentru palatul Ligii Națiunilor [din Geneva]. Dacă
s-a decis ca planurile palatului să fie executate de reprezentanții rutinei
obosite, se poate afirma că arhitectura nouă prin rezultatele concrete obținute
– premierea lui Le Corbusier și a altora – a câștigat bătălia morală.
A fost primul semnal de pătrundere oficială împotriva spiritului feudal,
care însuflețea puternicele ziduri ale unei școli părăsite de timp.
După acest concurs, arhitectura nouă se dezvoltă într-un ritm foarte rapid
în toate țările.
Ezitările sau nepotrivirile pe care le găsim acum la noi sunt aceleași
peste tot. Economia în primul rând și poate snobismul ne-au ajutat să dezvoltam
arhitectura nouă și în București. Cum am dezvoltat-o, însă? Am găsit un fel de
confort bucureștean cristalizat într-o formă de plan primitivă, am putea spune
o amplificare a vechiului plan de casă țărănească – o tindă cu două odăi.
Cum s-a transformat această casă țărănească în casă orășenească
amplificată, ar face cadrul unui studiu special, care s-ar ocupa în același
timp și cu dezvoltarea lotizării bucureștene. Noi nu am putut să dezrădăcinăm
de la început acest confort, și de aceea am îmbrăcat numai într-o formă nouă,
vechiul plan. Ni se pare că și astăzi suntem cam în aceeași fază.
Bucuria volumului crud, echilibrat frumos în lumină, simplu, sincer, ne-a făcut să uitam că trebuie să răscolim mai adânc. Ni s-au ivit și probleme noi; acoperirea în terasă sau acoperișul plastic. Am încercat să le rezolvăm și poate nu am reușit din cauze economice sau tehnice; ne-am mulțumit să le părăsim și să sfârșim casele cu acoperișuri de tehnică veche, rușinos ascunse după ziduri ilogice. Terenul sau planul nu ne-a dat posibilitatea întotdeauna să îmbrăcam în spațiu, într-o armonie frumoasă de volume, arhitectura noastră; și atunci, am recurs la mijloace nesincere, profile orizontale sau verticale care ne înlocuiesc arhitectura adevărată.
