.
.
.
.
.

21 iulie 2021

Conacul din Moșneni, jud Constanța, proiectat de arh. Victor Ștefănescu a fost distrus de săteni - reportaj din 2013

Sigur, nu este chiar un conac boieresc, cum se spune în reportaj, ci o vilă interbelică. Dar atrocitatea rămâne!

Aceasta este lista lucrarilor arh. Victor Stefanescu, autorul acestei vile distruse de săteni:

Palatul Artelor din București / 1905
Muzeul Național de Geologie din București / 1906
Cuibul Reginei, 1909-1910, o mică vilă în portul Constanța
Biserica Anglicană din București / 1912
Primăria din Constanța / 1912-1921, în prezent Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța
Palatul Cercului Militar Național din București împreună cu Dimitrie Maimarolu / 1911 - 1923
Marea Moschee din Constanța / 1910 - 1912
Casa Pariano din Constanța / 1913-1920, actualul Muzeu de Sculptură "Ion Jalea"
Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia / 1921 - 1922
Clădire Gării de Nord din București / 1930, aripa nouă cu coloane
Cazinoul din Mamaia și clădirea băilor inaugurate la 15 august 1935.
Casa Cănănău din Constanța
Casa Ecsarhu din Constanța, ulterior Muzeul de Artă Plastică, în prezent demolată
Casa Damadian din Constanța
Sediul Pompierilor Port din Constanța
Bursa Nouă Port din Constanța
Uzina Electrică Balcic
Vila Luceafărul din Mamaia
Vila Pretorian din Mamaia
Conacul Rădulescu din Moșneni, jud. Constanța






ARH. ION BOCEANU - Locuința arhitectului pe strada Aviator Gh. Stâlpeanu 13




Am locuit pe această stradă mulți ani, de dinainte să intru la facultate, și îl zăream din când în când în curte pe arhitectul Ion Boceanu care era deja foarte în vârstă...

CONACUL TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, soția dirijorului George Georgescu / Văleni, comuna Brancoveni, jud. Olt, 1939



Fotografia Conacului Tutu Georgescu este copiată din cartea 
”Conacele din Romanați” de Dumitru Botar 

Nu se știe cine până acum cine este arhitectul care a proiectat acest conac. 

Bănuiala mea este că arh. Duiliu Marcu, bun prieten al tatălui adoptiv al lui Tutu Georgescu, celebrul inginer energetician Constantin Bușilă,  căreia Duiliu Marcu îi proiectase deja până la acea dată trei case în București, a fost implicat în lucrare. Dar nu putem ști cu siguranță în ce a constat această implicare căci relatările care au ajuns la noi au putut fi alterate din diferite motive.

Presupunerea mea este că Duiliu Marcu a făcut cel puțin o schiță a acestui conac.

După cum povestește Tutu Georgescu, la acoperiș a trebuit să se consulte cu Duiliu Marcu. Motivul presupus de mine pentru care a făcut asta este faptul că laturile casei nu s-au realizat riguros egale, adică casa edificată nu era un pătrat exact precum în proiect, și din cauza asta în vârful acoperișului rezulta o mică coamă care trebuia evitată. Cel puțin asta este cea mai frecventă problemă care apare la acoperișurile caselor de forma pătrată care se execută cu echipe fără pretenții.

Îi mulțumesc în primul rând lui Dragos Andreescu, cel care a identificat sursa fotografiei conacului pe care o găsisem pe facebook.



Textul din cartea lui Dumitru Botar care însoțește imaginea conacului


TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, 
soția dirijorului George Georgescu



TUTU GEORGESCU DESPRE CONACUL DE LA VĂLENI, comuna Brancoveni, Olt, într-un interviu din 2002:

”Am respectat doi oameni: pe bărbatu-meu şi pe tată-meu. […] Şi pe amândoi nu pot să-i servesc, nu pot să le aduc nici cea mai mică mărturie a respectului şi dragostei mele, pentru că nu am bani. Am case care mi s-au furat, am moşie care mi s-a luat, am conac pe care mi l-au dărâmat. Şi când am spus primarului: 
- Domnule primar, cum ai lăsat să se dărmâne? Că eu mor mâine-poimâine şi nu plecam la cimitir cu conacul, vă rămânea vouă! Că unde puneţi grâul, nenorociţilor, sub umbrelă? Nu-l băgaţi în magazia mea?!
Casa mea era un patrimoniu naţional, era superbă, cu cinci vagoane de lemn băgate în casă [la construcţie]!

Unde aveaţi casa?

În Romanaţi, la Brâncoveni. Era superbă, dominam, aşa, pe deal, Oltul… Mi-a venit Oltul de două ori [în grădini], mi-a venit grindină de două ori, mi-au luat apele cărămida, mi-au plecat oamenii care construiau la război, am făcut cu mâinile mele tot cimentul casei, am făcut cu mâinile mele toate plantaţiile, tot… Au ras casa! Şi i-am spus primarului:

- De ce ai lăsat să se dărâme casa?
Cică:
- Dar ce era să fac?!
- Nimic, decât un telefon la prefect să-i spui: Domnule prefect, un bun naţional se dărâmă, veniţi şi luaţi măsuri. Atât trebuia să faci!” ”




P.S. Ce nu se spune direct în această relatare este ca cei care au distrus acest conac la câțiva ani după 1989 sunt sătenii care auziseră că urma să se dea legea retrocedării.

20 iulie 2021

Casa din Muscel, Muzeul Golești




Acesta fotografie surprinde foarte bine elementele definitorii ale frumuseții acestei case: proporția dintre înălțime, lățime si înălțimea acoperișului și proporția dintre plinul zidăriei parterului și golul pridvorului de la etaj.
Fotografie: fusion_of_horizons


În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale. 
Ca să ajungeţi la Pagina Principală, daţi clic pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.

16 iulie 2021

Povestea cuvântului „mitocan“, spusă în jurul anului 1920 de Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti

Ploieștiul vechi


În jurul anului 1920, Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti a căutat originea unui cuvânt tot mai folosit în limbajul epocii şi care, mai târziu, avea să cunoască o lungă carieră, „mitocan“. Om instruit, Carapancea cocheta cu scrisul şi a publicat nuvele savuroase, în care lua în râs inclusiv poliţiştii. El a explicat cum „mitocan“ provine de la cuvântul „bumbac“

 De la „Republica de o zi“ lui Candiano Popescu, la I.L.Caragiale şi Nichita Stănescu, ploieştenilor le place să spună, despre ei, că totul în oraş a fost special, iar oamenii au încercat, pe cât au putut, să iasă de sub mantia provincialismului, chiar şi prin anecdote care au făcut înconjurul ţării. Oraşul a avut, mai mereu, personalităţi şi individualităţi, care o dată cu trecerea timpului au devenit figuri emblematice ori anecdotice ale urbei şi nu numai. La Ploieşti, Poliţia şi-a avut şi ea astfel de personalităţi, începând de la Ghiţă Pristanda – personajul imaginar al lui Caragiale, mergând până la autenticul poliţai al „Republicii de o zi“ - Stan Popescu şi terminând cu eroul istorioarei cu mitocani - Dumitru Carapancea.

 „Carapancea, şef al Poliţiei oraşului Ploieşti în primele două decenii ale secolului al XX-lea, a rămas în memoria ploieştenilor ca fiind un om instruit care a cochetat şi cu scrisul, el fiind autorul unui ghid – «Călăuza oraşului Ploieşti», din 1914, extrem de interesant pentru istoricii de astăzi. Conţinutul ghidului reprezintă o frescă ploieşteană inventariind societăţile economice, culturale mai importante, cluburile politice, instituţiile şi conducătorii lor, restaurante, medici, avocaţi, numele străzilor, abonaţii telefonici etc“, ne-a povestit despre poliţistul Carapancea istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

 Dacă acest ghid este unul pe care l-a putut scrie beneficiind de informaţiile furnizate prin natura meseriei sale (în 1921, el a mai publicat şi un ghid profesional „Cartea sergentului de oraş“), Carapancea a publicat în 1919, câteva schiţe literare intitulate „Şi mai bune şi mai rele. Schiţe. Nuvelete. Amintiri“ care sunt povestiri din viaţa sa de poliţist şi ulterior de şef de poliţie la Ploieşti. În 1921, el a publicat chiar şi un roman intitulat „Ada“. 

 „Câteva dintre schiţele sale nu au cum să nu atragă atenţia. În „Vardişti amabili“ spune povestea unor poliţişti  naivi care au ajutat nişte hoţi să care lucrurile furate, iar în „Boxorul necunoscut“ vorbeşte despre campionul naţional al Angliei la box, Davys Kleacke, ajuns dintr-o întâmplare la Ploieşti, unde intră într-un restaurant şi este deranjat de glumele proaste ale beizadelelor ploieştene cărora le administrează o corecţie severă“, povesteşte Dorin Stănescu despre activitatea literară a lui Carapancea.

 

Povestea cuvântului „mitocan“

 Pasionat de poveşti şi elucidarea de mistere, fie ele poliţiste sau filologice, poliţistul este şi autorul unei schiţe în care explică „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“, din care reproducem mai jos explicaţia autorului:

 „Iată un cuvânt foarte des întrebuinţat în limba noastră, a cărei origină nu ne-a explicat-o încă filologii. E un cuvânt care de şi ar pare neaoş românesc, e de curând introdus în limba noastră. Prin filele colbăite ale vechilor cronici l-am căuta în zadar; poporul de la ţară, ţăranii, nu-l au introdus încă în graiul lor. Abia dacă a putut pătrunde puţin prin satele din jurul oraşelor; în Moldova, la moldovenii neaoşi, se aude foarte rar; iar în cele-lalte părţi ale românismului nu se aude de loc. El e de origină franceză, prin urmare e un neologism. E o deformare a două cuvinte franţuzeşti: demi-coton.[…].

 Pe la 1850 exista în Bucureşti un mare negustor roman de marchitănie şi braşovenie, Becheanu. […] Pe acele vremuri era o mare cerinţă pe piaţă de stofe pentru că eram în perioada de schimbare a costumului (este vorba despre renunţarea elitei româneşti la costumul şi moda orientală - şalvari, işlic, turban - şi îmbrăţişarea modei, vestimentaţiei  occidentale). Neapărat că la început se aduceau stofe fine care erau scumpe foc şi deci inabordabile pentru cei cu chimirul mai anemic. Becheanu atunci, om cu perspicacitate comercială, a adus spre vânzare stofe mai uşoare, mai ordinare: jumătate lână, jumătate bumbac (cotton), şi fie că erau chiar din Franţa, fie că voia să le treacă ca atare le zise: demi-coton şi apoi mai pe scurt, mi-coton. Pretutindeni nu mai auziai vorbinduse decât micoton şi prin o stâlcire a cuvântului, în curând cuvântul deveni, în gura mulţimei, mitocan, desemnându-se prin el pe omul din popor, de jos, lipsit de gust şi rafinament. Şi pe această cale s-a îmbogăţit limba noastră cu un nou cuvânt. Explicarea nunumai că pare verosimilă ci e chiar cea adevărată. O deţin de la răposatul general Papazoglu ce mi-a fost bunic, şi care era un om învăţat şi cult pentru vremurile lui...“ scrie în schiţa „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“ poliţistul Dumitru Carapancea.

 Povestea cuvântului, consemnată de poliţist, nu este departe nici de explicaţia din „Dicţionarul explicativ al limbii române“, editat de Academia Română. Potrivit DEX-ului, „mitocan“ desemnează un om cu comportări grosolane, vulgare, sinonim cu „bădăran“ şi „mojic“. Învechit, desemna un locuitor de la periferia unui oraş.

 

sursa: adevarul.ro

 

MITOCANUL CA FACTOR AL CIVILIZAȚIEI ROMÂNEȘTI - – G. M. Cantacuzino (în revista Simetria II, 1940)

Ce e un mitocan?

El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de a trăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s’a născut supărat şi contra! Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într’o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost insă într’o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic in contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales în Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. In progresiva disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărei nevastă e adesea o estetă), se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

G. M. C.





15 iulie 2021

BLOCURILE MODERNISTE DE LA INTERSECȚIA MAGHERU CU C.A. ROSETTI




Blocurile SCALA și JAWOL proiectate de Rudolf Fränkel, arhitect de frunte al avangardismului german emigrat în România în vara anului 1933, sunt expresii ale funcţionalismului dinamic definit de Erich Mendelsohn, profesorul lui Fränkel.

Blocul MALAXA - BURILEANU al arh. Horia Creangă (Bălcescu 35-35A) a făcut școală și este socotit de unii ca cel mai înalt exemplu de arhitectură modernistă românească. În conceperea acestuia, Creangă a pornit de la ideea principală de „simplitate a linilor pure”.

Blocul ALGIU  proiectat de arh. Emil Nădejde cu forma sa de vapor, dar care era mai puțin prezent pe bulevard fiind dezvoltat de-a lungul str. C.A. Rosetti, sunt de părere că era cea mai spectaculoasă clădire din intersecție până la cutremurul din 1977. 

Deși este situat puțin mai departe de intersecție (Bălcescu 32), am inclus în postare și Blocul ELIAS (denumirea este incertă) proiectat de arh. Ion Boceanu care este un exemplu de arhitectură modernistă de cea mai bună calitate. Nu am reușit să deslușesc exact cronologia construirii imobilelor ilustrate aici, dar se pare că Blocul Boceanu este printre primele ridicate.

Imobilul SANITAS (Bălcescu 36) al arh. Virgil Nițulescu, o plombă între blocul arh. Boceanu și Blocul ALGIU, este situat în fața Blocului MALAXA pe care s-a dorit a-l continua din punct de vedere stilistic. Deși a fost pornit cu cele mai bune intenții, blocul s-ar înscrie mai potrivit în plastica fronturilor de pe șos. Ștefan cel Mare, împreună cu imobilul UNIC aflat vis-a-vis (Bălcescu 33). 


Lista blocurilor din fotografii:

- Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
- Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 / arh.  Rudolf Fränkel din punct de vedere plastic și Eugen Shimsy, 1936-37
- Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
- Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
- Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)
- Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957





Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)

fotografie: Willy Pragher, 1937



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR










14 iulie 2021

„O chestiune de morală” / arh. Ștefan Lungu despre cum s-a proiectat Casa Poporului (text publicat în revista ARHITECTURA 1-4/1996)


”Dacă este vorba de amintiri, trebuie să ne referim la un punct declanşator. Un fenomen distructiv - cutremurul din 1977 - a inflamat ambiţiile conducătorilor şi a stârnit imaginaţia arhitecţilor. Au apărut mari posibilităţi de intervenţie în zonele distruse din centrul oraşului.

[..]

 


Indiferent de aceste dispute, exista la vremea respectivă, în 1977, un curent important care susţinea o dezvoltare est-vest-nord-sud. Exista direcţia majoră care orienta structurile către nord, cu ieşirea spre Ploieşti şi Braşov, dar şi circulaţii foarte importante între cartierele noi din est - Balta-Albă - şi vest - Păcii, Drumul Taberei, cu marile parcuri industriale adiacente. Vroiam să remodelăm şi să intervenim acolo unde oraşul era congestionat, să-i găsim fluenţele pierdute. Importantă pentru noi era imaginea Dealului Arsenalului care, prin particulara sa topologie, este un spaţiu privilegiat al oraşului, conştientizat ca atare de multă vreme în opinia arhitecţilor. Sub o formă sau alta, acest loc fusese protejat de arhitecţi împotriva tentaţiilor de a-l ocupa, pe care totalitarismele instalate în România le-au tot avut de la sfârşitul anilor 1930 încoace. Era un loc mult prea important pentru oraş, acolo se afla Mânăstirea Mihai Vodă, locul păstra memoria vechilor curţi domneşti - acolo fusese Curtea Arsă, acolo existase un cartier foarte vechi al oraşului. O dezvoltare în această zonă ar fi necesitat o operaţiune de chirurgie urbană fină, capabilă să valorifice încărcătura semantică a locului.

 

Pentru a proteja dealul de o intervenţie prematură, arhitecţii au tot spus că momentul unei intervenţii nu sosise încă, că suntem prea săraci, că pentru o asemenea operaţie este nevoie de o forţă pe care nu o aveam. Dacă această capabilitate nu exista înainte de război când eram mult mai puternici, era evident că în 1977 eram mult mai puţin înarmaţi pentru a ataca zona, cu toată încărcătura de responsabilitate pe care operaţia o cerea. Din toate ceţoasele informaţii ce pluteau în aer se desluşea dorinţa ca pe deal să apară un fel de cetate interzisă, un loc al puterii absolute. Am realizat foarte târziu că aceasta era intenţia reală. În primele faze ale proiectului am crezut efectiv că locul se poate pune în valoare. Câteodată ne spuneam chiar - cu un fel de umor care astăzi ne apare de-a dreptul negru - că numai un nebun ar fi în stare să declanşeze energiile cerute de dimensiunile proiectului. Sub o formă sau alta, ne spuneam noi atunci, dacă lucrurile rămân în cadrul profesioniştilor, există o şansă ca oraşul să se dezvolte în urma acestei intervenţii.

[...]


 


 

În aceste împrejurări au apărut invitaţiile. Echipe de arhitecţi cu o consolidată reputeţie, profesori din Institutul de Arhitectură pe de o parte şi mari institute de proiectări pe de altă parte au fost invitaţi să participe la o dezbatere cu arhitectul şef al oraşului în care s-a pus această problemă şi s-au format în prima etapă şaptesprezece sau optsprezece colective care să se ocupe de schiţe de idei pentru noul Centru Civic.

[...]

 

Afinităţi şi tipuri de soluţii existau. Existau de la început soluţiile triumfaliste: axa şi clădirea monumentală în capăt, compoziţia reglată în regim de perpendicularitate; erau altele mai peisagere, încercând să dramatizeze valoarea dealului (nu prea mare de felul lui). Toate soluţiile aveau ca reper principal Dâmboviţa. Principala perspectivă prelungea axul Dâmboviţei spre vest, părăsind cheiul la Piaţa Naţiunilor Unite de astăzi, către botul dealului şi Mânăstirea Mihai Vodă. Acolo era concentrat Forul politic. Unii au înţeles de la început că este un sediu unic, dar echipa în care am lucrat eu a cochetat tot timpul cu ideea că această compoziţie trebuie să aibă trei corpuri, ce ar corespunde celor trei autorităţi ale statului. Încercam astfel să strecurăm în proiect ceea ce lumea literară sau artistică numea şopârle. Cred că mai mulţi cochetau cu ideea că autoritatea, comanditarul poate fi oarecum dus cu vorba şi că arhitectul îşi va putea îndeplini în cele din urmă misiunea pe lângă, eventual în dauna sau chiar împotriva intenţiilor şi voinţei lui. Cu inconştienţă, am cultivat iluzia că, profitând de nebunie, sistemul poate fi păcălit şi că lucrurile pot fi făcute bine. Am crezut lucrul acesta şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei au crezut şi ei.

[...]

 


 

Legenda spune că tovarăşul, aflat pe Dealul Arsenalului, pe locul unde urma să fie construit Palatul, a dat cu ochii de blocul din Piaţa Naţiunilor Unite. Blocul răpea perspectiva şi în plus nici nu era în punctul cel mai înalt al dealului. Aşa a apărut ideea aberantă de a muta Palatul în vârful dealului şi a face o străpungere spre Piaţa Unirii trasă spre sud, prin distrugerea unui întreg cartier. Nu am crezut nici o clipă că este posibil, ne dădeam seama că este o operaţiune de foarte lungă durată, care cere eforturi materiale uriaşe. Am trasat totuşi această axă în proiectul nostru - încercând încă o dată să păcălim puterea, în speranţa că ea nu se va face niciodată - dar am plasat principala clădire tot în botul dealului, înspre Dâmboviţa.

 


 

În proiectul nostru (al colectivului condus de profesorul Octav Doicescu, din care făcea parte autorul confesiunii, n.n.), accentul figurii urbane era plasat pe Dealul Arsenalului, cu o dublă deschidere, către nord, ărin Schitul Măgureanu, şi către este şi vest, prin intermediul Dâmboviţei, astfel încât să primească o lumină şi o modelare prin soarele de dimineaţă şi cel de după amiază. Cetatea politică de la capătul vestic trebuia să respecte importanţa cetăţii religioase - care era Dealul Patriarhei. Axa monumentală către Piaţa Unirii, ce s-ar fi realizat într-o etapă îndepărtată, se închidea printr-un loc public, cu sală polivalentă, hotel etc., în ideea că realizarea cerea sacrificii publice mari şi ar fi trebuit să revină vieţii oraşului. Am propus atunci o morfologie a domeniului construit între aceste două puncte astfel ca cele două cetăţi să fie puse în valoare. Nu ne-am gândit nici o clipă, şi nici nu a fost vorba, că axa se va prelungi dincolo de Piaţa Unirii. În prima fază, intervenţiile erau minore, se păstra Spitalul Brâncovenesc, se păstrau Halele vechi, tot cheiul, intervenţia ar fi păstrat, la o scară adecvată, morfologia preexistentă.

 


 

Proiectul nostru s-a concentrat asupra legăturilor nord-sud, tulburate de axa propusă. Bulevardul Haşdeu trecea pe sub deal şi completa inelul central de circulaţie, reluam traseul - corectat - al străzii Uranus. Stadionul Republicii era păstrat cu o destinaţie mussolliniană, pentru ceremonii şi adunări cu mulţi participanţi. Era o schemă apropiată de planurile care existaseră în anii 1935-1936, alinieri la acest traseu fuseseră deja implantate. Şi sunt convins şi astăzi că această schemă ar fi servit mult mai bine scopul unui nou centru.

 


 

Când am început această aventură, Doicescu, "il Proffessore" cum îl numeam noi, a spus următorul lucru: în definitiv, nebunul oferă arhitecţilor şi Bucureştilor o şansă unică; întrebarea care se pune este următoarea: este breasla pregătită să facă faţă unei astfel de provocări, nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere etic. Îndoiala Proffessore-lui s-a dovedit justificată. Breasla a fost incapabilă să răspundă corect provocării etice pe care a implicat-o întreaga situaţie. Congregaţia noastră a abdicat etic şi s-a pliat la regula jocului impusă de sistemul totalitar prin diviziune, atomizare, segregare, ceea ce a făcut posibilă concentrarea deciziei de către dictator şi de către grupul din imediata lui apropiere. Dacă nu sunt eu acolo, se spunea atunci printre colegi, vine altul şi face lucrurile care se cer într-un mod foarte prost. Aşa s-a făcut că, din aproximaţie în aproximaţie, cineva a desenat ceea ce a vrut dictatorul, a tot desenat până el a zis: aşa da, asta este ceea ce vreau. În sensul acesta, arhitecţii au abdicat de la etica profesională şi au desemnat şi transpus în material definitiv ceea ce îşi închipuia că este arhitectură un conducător primitiv, incult şi infinit arogant.”


.

13 iulie 2021

PRO ARHITECTURA / arh. Mario Loreti - Il palazzo del Consiglio Provinciale delle Corporazioni, 1938

arh. Mario Loreti - Il palazzo del Consiglio Provinciale delle Corporazioni  (în prezent, Camera del Commercio), 1938, Piazza Monte Grappa, Varese, Italia







fotografiile 1-3, 5 sunt fotografii de epocă, sursa: https://www.flickr.com/photos/136399492@N06/albums/72157660084922235/

fotografia (4): Mihai Duțescu 








 

6 iulie 2021

POVESTEA CENTRULUI CIVIC- arh. Ana Maria Zahariade (un text despre Casa Poporului)

Această lungă poveste este reconstituită din relatările unor arhitecți implicați și din propriile mele amintiri. (17) Nu există documente sau înregistrări oficiale, iar dacă există ele nu au fost încă găsite. Voi încerca să rezum momentele importante.

Momentul volatil.


Totul a început ca un zvon după cutremurul din 1977, când în institutele de proiectare se lucra intens la consolidarea clădirilor afectate de calamitate. Se spunea că a apărut ideea unei restructurări totale a orașului prin reluarea unui proiect dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial - al unui centru civic nou, pe dealurile din partea vestică a Bucureștiului. Se șoptea din nou numele lui Cezar Lăzărescu, aflat din nou în grații prezidențiale. (18) E greu de spus cât adevăr conținea zvonul, și nici nu știu cine a fost primul care a adus în discuție construcția noului centru civic. Ceva era cu certitudine adevărat, câtă vreme Ceaușescu a invitat toate numele sonore din arhitectura românească a momentului (mulți dintre ei profesori la Școala de Arhitectură) să propună idei pentru un nou centru civic. Zona aleasă era o țesătură urbană tradițională, cu multă încărcătură de memorie, presărată cu biserici și alte monumente istorice, încă fermecătoare chiar dacă prost întreținută sau cu părți lăsate pradă abandonului.

Momentul inocenței.


Este adevărat că Bucureștiul avea anumite probleme reale (mai ales în ce privește circulația), iar - în contextul legislativ al momentului - arhitecții puteau proiecta aproape numai după proiecte-tip, sub drastice restricții economice. Nici concursuri de arhitectură nu se prea mai organizau și, în orice caz, erau insuficiente pentru a absorbi energiile creatoare neîmplinite. Astfel, provocarea lansată de președinte a fost receptată ca un prilej neașteptat pentru a regândi orașul – și arhitecții au mușcat momeala. Optsprezece colective s-au coagulat în jurul principalilor arhitecți ai momentului într-un mod neconvențional, bazat pe afinități, ceea ce nu era deloc obișnuit în acea lume rigid instituționalizată. După o lună de lucru intens și entuziast, optsprezece machete erau terminate pentru prezentare. Arătau demersuri și propuneri diferite, diverse familii de soluții urbane, acoperind porțiuni variate de teren (limitele operației nu fuseseră precizate de vreme ce nu existau restricții legate de proprietatea privată); erau propuneri triumfaliste, altele simpliste, altele elegante și sofisticate… Toate aveau însă o trăsătură comună: toate erau supradimensionate. Din nefericire, urma acestor machete s-a pierdut, iar, în graba momentului, planșe desenate nu s-au făcut.
S-ar putea spune că a fost un fel de concurs de idei cu invitați. Ideea a circulat, deși ceea ce s-a întâmplat avea prea puțin a face cu un concurs de arhitectură: nu a existat nici o documentație specifică, obiectivele proiectului nu erau clar formulate, diverse indicații ajungeau la participanți pe căi confidențiale sau pur și simplu, prin „telefonul fără fir“, nu au existat restricții economice sau financiare, așa cum nu au existat nici juriu și nici câștigători. În noiembrie 1977 machetele au fost prezentate liderului, care, după toate probabilitățile, nu a înțeles o iotă din argumentele profesionale.



Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1971-1978


Bâlciul deșertăciunilor.


Ideea transmisă după această întâlnire, în aceeași manieră ocultă, a fost că numărul soluțiilor trebuie redus. Unele echipe s-au retras, altele s-au despărțit și membrii lor s-au alăturat altor echipe, alții au continuat cursa. Două dintre cele mai elegante și inteligente soluții fuseseră proiectate în Școala de Arhitectură (de echipa profesorului Doicescu și, respectiv, cea a profesorului Iotzu), și în final cele două echipe și-au reunit forțele îmbrățișând ideea amăgitoare că sistemul ar putea fi păcălit și profesionalismul ar putea triumfa. (19) Proiectul lor (din care s-au păstrat câteva fotografii), bazat pe un studiu serios, este o încercare elegantă de a respecta cele mai importante trăsături ale orașului (râul, cele două coline, monumentele istorice, anumite străzi etc.) și de a le sublinia importanța. Autorii au propus un complex format din trei edificii: sedii separate pentru cele trei puteri independente în stat (altminteri total dependente de partid!). La acea vreme nici ideea unei clădiri unice cu o singură axă monumentală și nici poziția axei principale nu căpătaseră încă formă în mintea lui Ceaușescu. Un proiect mult mai simplu și mult mai apropiat de ceea ce s-a realizat mai târziu a fost propus de echipa lui Cezar Lăzărescu. El era hotărât să obțină comanda și, în virtutea poziției sale, părea că are toate șansele. El este, de altfel, cel care a introdus ideea simplistă a unei singure clădiri și, în același timp, a convins multe dintre celelalte echipe fie să renunțe, fie să lucreze cu el.

Independent sau nu (nu cunoaștem circumstanțele exacte și nici dacă a existat un consilier în umbră), în 1979, Ceaușescu a hotărât să construiască o singură clădire centralizând toate puterile, precum și poziția ei pe dealul Arsenalului (deci implicând demolarea Mânăstirii Mihai Vodă) și direcția axei principale (Bulevardul Victoria Socialismului) în fața a ceea ce va deveni Casa Poporului. Decizia a fost marcată in situ prin baloane și a venit literalmente direct din cer, deoarece dictatorul însuși a hotărât totul din elicopterul prezidențial. Lăzărescu își simțea victoria apropiindu-se. Singurul obstacol era obstinatul grup Doicescu-Iotzu care, chiar și în noile împrejurări, reușise să proiecteze o soluție mai rafinată, încercând cu disperare să salveze ceea ce ar mai fi putut fi salvat din oraș. La începutul anului 1981, folosindu-se de poziția sa de rector al Institutului de Arhitectură și de președinte al Uniunii Arhitecților, Lăzărescu a silit încăpățânata echipă să iasă din joc. O pură coincidență a făcut să asist la acest moment pe care îl voi uita cu greu. Amărăciunea scenei e greu de descris și, cu siguranță, i-a marcat puternic pe cei implicați. Cei mai mulți dintre cei prezenți atunci au părăsit țara la scurt timp. Lăzărescu părea să fi câștigat.



Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979


Lovitura de teatru.


Cu toate acestea, sistemul s-a dovedit neașteptat de ironic. Pe tot parcursul acestor episoade de culise, a existat un outsider pe care nimeni nu l-a luat în serios: o tânără ambițioasă, Anca Petrescu, fără multă experiență, dar deosebit de tenace și de insistentă. Ea a reușit să fie acceptată la toate prezentările succesive care au avut loc. Intrând pe ușa de serviciu, și-a adjudecat suportul fiului dictatorului (secretarul general al Uniunii Tineretului Comunist), s-a folosit și de ambiguitatea care îi învăluia numele (Petrescu era numele de fată al soției președintelui) și a reușit să rămână în cursă până la sfârșit. Prin urmare, Lăzărescu, după ce a eliminat toți profesioniștii pe care îi considera posibili adversari, trebuie să fi fost foarte surprins când a descoperit că are în față o nou-venită care, în plus, era capabilă să susțină într-o limbă accesibilă lui Ceaușescu un proiect și mai simplist decât al lui și mult mai ușor de înțeles de mintea primitivă a liderului. Noul adversar mai avea o mare calitate: era gata să accepte și să execute orice i s-ar fi cerut. Anca Petrescu a devenit astfel arhitectul-șef al Casei Poporului, ale cărei dimensiuni s-au amplificat în chip grotesc și a cărei arhitectură s-a modificat în repetate rânduri după cum bătea vântul capriciilor lui Ceaușescu, pe care șefa de proiect evident le accepta. (20)

Lucrurile au luat aceeași întorsătură în ceea ce privește axa triumfală. Trei tineri arhitecți din școală prezentaseră în 1980, la un alt simulacru de concurs - tot neoficial - un sofisticat proiect postmodern (21). Ei au încercat să evite demolarea unor monumente istorice (schimbând direcția axei cu un unghi de 4 grade) și să articuleze printr-un spațiu de tranziție fronturile noului bulevard și orașul preexistent ascuns în spatele lor. Proiectul lor făcea, în spiritul epocii, variațiuni pe tema monumentalului: o transformare gradată de elemente morfologice (din tonalitate clasică în una modernă), în interiorul unei sintaxe clasice unificatoare, folosind o tehnică de trompe-l’oeil. Proiectul a fost foarte apreciat de lider, dar nu pentru calitățile sale reale, ci pentru caracterul monumental. Tulburătoare risipă de energie intelectuală și de talent! În cele din urmă proiectul a fost masacrat, diverse alte echipe din variate institute de proiectare au primit în proiectare porțiuni de bulevard și totul s-a transformat într-un fel de mască excesiv decorată, agățată pe blocuri banale de proiect-tip.

Nu pot încheia această „fabulă“ fără a-l cita pe profesorul meu, Mircea Alifanti, singurul care a refuzat în 1977 invitația prezidențială. La argumentul meu cum că ar fi putut imagina un proiect mai bun pentru oraș, mi-a răspuns că „nu poți face arhitectură în asemenea împrejurări“. Avusese dreptate: „noi toți am trăit apoi un coșmar, în urma căruia generația mea nu se va reface niciodată, deoarece coșmarul este construit în piatră“, după cum mărturisește unul din inocenții din fosta echipă a lui Octav Doicescu.(22)
Aproximativ 700 de hectare au fost demolate și continuă să fie și astăzi un maidan deprimant în inima orașului, Casa Poporului este de nefolosit și foarte greu de ocupat (chiar și pentru Parlament) și continuă să devoreze banii publici pentru întreținere, care devine din ce în ce mai problematică pe măsură ce trece timpul…

NOTE:

17. O parte din informațiile folosite aici au fost publicate în revista Arhitectura 1-4/1996, după concursul internațional București 2000.

18. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura, 1-4/1996.

19. Cei doi foarte cunoscuți arhitecți (prof. Octav Doicescu și prof. Nicolae Iotzu) au lucrat cu arhitecții Ștefan Lungu, Francisc Echeriu și Petre Ciută

20. Ca un detaliu, Lăzărescu a trebuit să se mulțumească doar cu refacerea mutilantă a Teatrului Național (proiectat de echipa Horia Maicu în versiunea inițială), o clădire deloc agreată de Ceaușescu și care – prin „pură coincidență” – a fost grav alterată de un incendiu de noapte.

21. Poziția și dimensiunea Casei au fost fixate odată cu forma enormei piețe din față. Diverse echipe din școală au fost chemate să deseneze fronturile bulevardului: Ceaușescu aștepta o imagine monumentală și era mereu nemulțumit de propunerile precedente. Opt sau zece proiecte au fost expuse la Primărie, dar nu pentru ochii publicului. Cei trei arhitecți la care mă refer aici erau Francisc Echeriu, Romeo Simiraș și Dinu Patriciu.

22. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura 1-4/1996.



2 iulie 2021

Un video cu trei clădiri proiectate de arh. Octav Doicescu la Snagov la începutul anilor 30' / filmare din 1933



VIDEO - puteți mări fereastra video-ului dând clic pe pătrățelul din dreapta jos




Casa din lemn și stuf pe care arh. Octav Doicescu a proiectat-o în 1929 la Snagov
pentru Dem I. Dobrescu, primarul Bucureștiului (1929-1933)


Yachting Club Snagov proiectat în 1930


Casa de odihnă a Societății Generale de Gaz și Electricitate SGGE și a Uzinelor Comunale București UCB (1932)




1 iulie 2021

"Calvarul Aiudului" - articol de arh. Anca BRĂTULEANU despre monumentul proiectat de arh. Anghel Marcu




Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Recunosc că ştiu puţine lucruri despre localitate. În copilăria mea, numele Aiudului era rostit cu teamă şi nu semnifica altceva decît celebra închisoare în care unii membri ai familiei sau cunoscuţi ai lor îşi petrecuseră o parte a vieţii. Cei care supravieţuiseră aveau un mare „defect“: nu povesteau nimic. Era, probabil, modul lor de a rezista şi de a încerca să se reintegreze în viaţa „normală“.

Aşa încît, de-abia după 1989 am aflat mai multe despre Aiud. Doar că nu localitatea ne interesează acum, ci închisoarea sa. Aceasta din urmă a fost construită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; tot în acea perioadă a devenit închisoare districtuală şi a fost amplificată prin noi corpuri de clădiri, în perioada 1889-1892.

Ea a devenit unul dintre locurile de detenţie alese pentru opozanţii regimului comunist şi funcţionează astfel între 1947 şi 1964. „Rîpa robilor“ sau „Dealul robilor“ sînt numele sub care este cunoscut locul în care – după torturi şi tratamente greu imaginabile – deţinuţii decedaţi erau înmormîntaţi. Gropi comune sau individuale, fără indicaţia vreunui nume, împînzeau teritoriul cimitirului închisorii.

La iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, arhitectul Anghel Marcu (1921-1998), a proiectat monumentul care se vede astăzi. I-a avut colaboratori pe arhitectul Nicolae Goga (1914-1995) – şi el fost deţinut politic – şi pe arhitecta Liliana Chiaburu. De altfel, cele mai multe informaţii mi le-a furnizat aceasta din urmă, fapt pentru care îi mulţumesc şi pe această cale. Proiectul a fost terminat în 1992, iar în 1993, monumentul era deja ridicat. Lucrările de execuţie s-au încheiat în 1999.

În fapt, proiectul a constat în sistematizarea şi amenajarea unei părţi din cimitir fără morminte. Pe una dintre terasele astfel obţinute a fost ridicat monumentul. Aşezat perpendicular pe linia dealului, el se înalţă cu forţă deasupra văii, marcînd simbolic zona înconjurătoare. Deasupra soclului – care conţine un osuar şi o capelă – se ridică şapte cruci duble, care susţin, la rîndul lor, o cruce mare, orizontală. Din vale, un şir de trepte late conduc către monument, accentuîndu-i poziţia şi întărindu-i simbolul.

E limpede că dorinţa arhitectului a fost aceea de a pune în evidenţă monumentul în raport cu peisajul existent, de a obţine un contrast între liniile de forţă ale acestora. Ceea ce i-a reuşit remarcabil, trebuie să o recunoaştem. Iar reuşita i-a fost răsplătită în 1997, cînd lucrarea şi autorul ei au obţinut Premiul special în cadrul premiilor Arhitext Design.

Din păcate, nu toate dorinţele autorului au fost îndeplinite. Monumentul a fost conceput pentru a fi volumul dominant al unui parc memorial. Şi asta profitînd de spaţiul lipsit de morminte de care aminteam mai sus. Doar că, de la ridicarea construcţiei, spaţiul adiacent nu a fost lăsat liber: cimitirul s-a extins pînă aproape de monument, numeroase morminte au început să fie plasate aici; chiar în apropierea monumentului – luîndu-i din spectaculozitate – au fost ridicate troiţe. Dacă, la ridicarea lui, monumentul „respira“ – cum spune Liliana Chiaburu –, acum el se luptă din răsputeri să-şi păstreze forţa de impact asupra zonei înconjurătoare, cu amenajările ei lipsite de reguli şi, mai ales, lipsite de respectul datorat unei construcţii care, ea singură, este un omagiu adus celor ce – fără de vină – şi-au pierdut speranţele şi viaţa în închisoarea de la Aiud.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.


În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale. Dacă vreţi să ajungeţi la pagina principală, daţi clic aici sau pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.