.
.

3 iulie 2014

Liliana Chiaburu: „Ce mă inspiră când proiectez o casă sunt OMUL și LOCUL”


Articol in revista Click! pentru femei
http://www.clickpentrufemei.ro/Liliana-chiaburu-ce-ma-inspira-cand-proiectez-o-casa-sunt-omul-si-locul_0_13885.html


24 iunie 2014 | Irina Groza


În vremurile noastre, când tot mai mulţi îşi construiesc case din ce în ce mai mari şi mai pompoase, cu elemente cosmopolite şi adesea cu bani agonisiţi prin străinătate, există şi oameni care priveşte cu reţinere renunţarea la tradiţional.
Printre aceştia din urmă se numără şi Liliana Chiaburu,  arhitect de meserie şi iubitor al celui mai frumos stil arhitectural care ne reprezintă: stilul tradiţional românesc.
Am cunoscut-o pe doamna Liliana într-o dimineaţă însorită. M-a întâmpinat cu zâmbetul ei cald, iar pe chipul ei puteam citi liniştea.
Deşi mi-a mărturisit că-i este greu să vorbească despre sine, doamna arhitect şi-a început timid povestea printr-o relatare despre începuturile ei în lumea arhitecturii tradiţionale româneşti. A debutat printr-un proiect pe care l-a realizat pentru o persoană dragă sufletului ei, unde totul a fost diferit de ce făcuse până atunci. „Am vrut să fie un cadou, un loc în care să se regăsească. Atunci am descoperit că arhitectura românească îi dă voie omului să se simtă liber. De fapt, casele româneşti izvorăsc din personalitatea celor care o locuiesc“.
Aşa am descoperit că pe lângă detaliile tehnice care se învaţă la facultate, munca de arhitect presupune şi implicarea elementelor psihologice. Fiecărui om îi este destinată o casă, în funcţie de personalitate. Drept dovadă, mi-a spus că ceea ce o inspiră atunci când lucrează este omul şi locul. „O casă nu poate fi construită dacă nu-i cunoşti proprietarul. Eu mereu pun foarte multe întrebări înainte de a proiecta: cum vrea să se simtă în casă, ce şi-ar dori să facă în fiecare cameră, iar la final mă bucur când îmi spun că este casa pe care şi-au dorit-o”, povesteşte doamna arhitect.
Farmecul caselor româneşti se regăseşte tocmai în armonia elementelor care stau la baza lor. De aceea, de multe ori m-am întrebat de ce oare oamenii dărâmă casele vechi părinteşti şi-şi ridică pe acelaşi loc case mari sau, cum ar zice ei, „moderne“, dar lipsite de bun-gust. Rămân surprinsă când trec prin satul bunicilor mei şi văd cum tradiţia piere, cum locul caselor mici şi cochete este luat de cel al vilelor imense. Am căutat răspunsul la această întrebare în anii de experienţă ai doamnei Liliana, care mi-a spus, cu regret, că doar la noi se întâmplă asemenea lucruri. „La greci, bulgari, sârbi, croaţi, polonezi sau unguri, nici vorbă de aşa ceva. Faţă de alte popoare, noi nu ţinem la demnitatea noastră“. 
Suntem dornici să împrumutăm din tradiţiile străine şi uităm de cele româneşti. E o lecţie pe care am învaţat-o de la Liliana Chiaburu, omul care pune suflet în proiectele pe care le face. Dacă măcar câţiva oameni ar ţine la cultura românească aşa cum o face doamna arhitect, cu siguranţă satele româneşti ar rămâne ca în descrierile marilor poeţi. O casă nu trebuie să reprezinte doar nişte pereţi şi un acoperiş, ci un loc unde omul să se simtă bine. Într-o definiţie mai frumoasă, dată chiar de Liliana Chiaburu, „un loc unde omul să trăiască într-o lume ideală. O lume în care să aibă pace, să se bucure, să aibă libertate, să fie el înuşi“.

18 martie 2014

Ce mai inseamna astazi arhitectura traditionala? - interviu cu arh. Liliana Chiaburu

Interviu publicat pe site-ul  Muntenia la pas


[... de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.] … [Nu sunt în nici un fel adepta arhitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aibă acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.] 

- interviu cu arh. Liliana Chiaburu -

Liliana Chiaburu (n. 1961) a absolvit Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” în 1986, iar între 1989 şi 1993 a lucrat în colectivul de arhitectură condus de arh. Şerban Niţulescu. A început să lucreze arhitectură tradiţională din 1992 împreuna cu arh. Nicolae Goga (1914 – 1995) şi cu arh. Anghel Marcu (1921 – 1998) la “Casa memorială arh. Constantin Joja” (1908 – 1991).
Liliana Chiaburu este preocupată de promovarea arhitecturii tradiţionale şi de modul în care aceasta poate corespunde locuirii actuale. Este convinsă că se pot găsi rezolvări contemporane inspirate din arhitectura tradiţională românească acceptabile sau, poate, chiar mai mult de atât. Pentru lucrări şi alte detalii puteţi vizita pagina de facebook “Case romanesti la comanda”.

Muntenia la pas: Cum vă raportaţi la tradiţie şi ce înseamnă, ce presupune ea pentru un arhitect?
Liliana ChiaburuPe scurt, ca arhitect am ales să mă aşez undeva în continuarea tradiţiei, sau mai exact să încerc să dezvolt forme ale arhitecturii tradiţionale. Dar totuşi, raportarea mea la tradiţie este una foarte personală. Am ajuns la această abordare atunci când la un moment dat a trebuit să proiectez o casă într-un peisaj rural pentru o persoană la care ţineam foarte mult. Aceasta a fost o mare şansă pentru mine pentru că am avut ocazia să-mi clarific ce doream să îi ofer acestui beneficiar drag: o casă care să-i aducă bucurie, să-l odihnească, să-i ofere perspectiva Paradisului. Desigur, am avut de la început gândul că ar trebui să-i fac o casă tradiţională, dar abia adâncind acest gând şi lucrând am învăţat ce virtuţi are arhitectura tradiţională românească, şi mă refer aici şi în tot parcursul interviului mai ales la arhitectura de sud, din Muntenia şi Oltenia. Am simţit „pe pielea mea”, desenând, desigur, ce înseamnă pridvorul, ce înseamnă umbra, ce înseamnă ritmul stâpilor de lemn, ce înseamnă greutatea acoperişului, elementele esenţiale ale arhitectururii tradiţionale româneşti. Şi mi-am dat seama că acestea sunt elemente ideale cu care poţi sculpta un spaţiu poetic. Mi-am dat seama, totodată, că am găsit răspunsul la întrebarea care mă frământa în mod constant de la începutul facultăţii: cum ar trebui să fie o arhitectură care să nu agreseze firea celui care-o locuieşte.
Pentru că în arhitectura tradiţională românească casa oferă privitorului nu o faţadă, un plin cu goluri, o coajă decorată sau nu, care oricât de frumos rezolvată este, rămâne un element de închidere, de separare, ci un spaţiu deschis delimitat pe o parte doar de stâlpi, o umbră ocrotitoare, un receptacul.
Spaţiul pridvorului este un spaţiu al libertăţii, consider eu, un spaţiu din care poţi domina lumea şi natura, este un spaţiu al „împăratului”. Dar este şi un spaţiu în care te poţi smeri, te poţi ascunde, sau pe care îl poţi dărui trecătorului sau celui care îţi intră în curte.
De atunci am încercat ca toate casele pe care le proiectez să le dezvolt în aceeaşi relaţie cu tradiţia şi în aceeaşi relaţie binevoitoare, de deschidere faţă de persoana clientului.
Muntenia la pas: Aici, pe site-ul „Muntenia la pas”, am început o listă, deschisă încă, unde adunăm contacte ale diferitor meşteşugari. Ei sunt unul dintre elementele tradiţiei fiind depozitarii unei îndelungate experienţe dobândite organic. Lucraţi cu ei, iar dacă da, cât de greu este să-i găsiţi şi să-i integraţi într-un proiect? 
Liliana Chiaburu: La partea de execuţie fiind vorba de foarte mulţi bani prefer să las clientul să-şi aleagă singur constructorul în care are încredere şi care i-a promis că va reuşi să termine casa cu anume costuri. Petrec mult timp pe şantier, desenez detalii scara 1/1, corectez detaliile deja executate. Pot spune că detaliie caselor româneşti pot fi executate uşor de orice constructor, dacă există bunăvoinţă şi dacă este dispus să respecte detaliile arhitectului.
Am avut şi am colaborări cu meşteri aleşi de către beneficiari, unele foarte fericite şi de aici am învăţat foarte mult, dar şi altele mai puţin fericite. Pentru că, trebuie să spun, de multe ori meşterul nu înţelege rolul arhitectului. Sigur, în vechime, meşterii nu aveau nevoie de arhitecţi nici pentru detalii şi nici pentru planul casei. Şi poate nici acum pentru unele case făcute la scara celor vechi, dar aici este deja o altă discuţie. Însă dacă vorbim de o dezvoltare chiar şi organică a caselor vechi, cineva, şi anume arhitectul, trebuie să ţină în mână tot ce se întâmplă acolo, iar meşterul trebuie să vină cu cunoaşterea lui să completeze lipsurile proiectului, sau chiar să-l corecteze dacă e cazul. În fine, nu vreau să duc discuţia în această direcţie. Bine că mai există meşteri pricepuţi şi să dea Dumnezeu să mai existe şi arhitecţi interesaţi de arhitectura românească.
Muntenia la pas: Aspectul unei case ţărăneşti decurge dintr-o anume viziune asupra vieţii (credinţe, ritualuri etc.) şi o anume ordine a existenţei (ocupaţii, resurse disponibile etc.). Peisajul cultural astfel format descria o lume. Ce loc are în lumea de astăzi o arhitectură inspirată de tradiţie, ce valori poartă? 
Liliana Chiaburu: Am scris răspunzând la prima întrebare despre unicitatea şi semnificaţia caselor cu pridvor, specifice în special zonei de sud a României. Această semnificaţie este perenă şi credinţa mea este că pridvorul a devenit element specific al arhitecturii noastre din cauza felului de a fi al românilor: primitori, deschişi, poate lipsiţi de fermitate, lasându-ne în bătaia vântului, sau poate mai bine spus la mila lui Dumnezeu … Depinde de unde priveşti.
Acoperişul înalt cu un volum important este o rezultantă a climei destul de ploioase şi a materialului folosit – şindrila. Învelitoarea ceramică, care ar fi permis pante mai reduse şi un volum mai mic, era un material scump iar ţăranii săraci. Aşa că probabil acest acoperiş în patru ape s-a aşezat foarte potrivit peste felul nostru de a fi, paşnici şi având nevoia de a fi conduşi, îndrumaţi dacă e să ne uităm în istorie. Sau, poate, acceptând să ne lăsăm sub ocrotirea lui Dumnezeu, iarăşi, depinde de perspectivă.
Aşa că rămânând în ansamblu aceiaşi, nu prea schimbaţi, ne putem regăsi într-o astfel de arhitectură, cred.
Desigur, arhitectura tradiţională poate avea şi alte chei de citire, dar acesta este felul meu de a o înţelege. În plus, reiau mai jos un scurt text pe care l-am scris pe blogul meu şi care cred că se potriveşte ca răspuns acestei întrebări.
„Pentru mine asta înseamnă arhitectura tradiţională românească – libertate. Arhitectura tradiţională te ajută să te regăseşti pe tine însuţi, te odihneşte, te bucură. Este o constatare nu doar a mea, ci şi a multora dintre cei care au avut ocazia să întâlnească un astfel de spaţiu. Într-o casă tradiţională nu mai eşti atât de vulnerabil la presiunea de a fi în rând cu lumea, nu te mai simţi obligat să te încadrezi în ritmul contemporaneităţii, ieşi întrucâtva din vârtejul în care suntem prinşi cu toţii. Într-un astfel de ambient nu mai eşti presat de dorinţa inconştientă de a înnoi lucrurile de care eşti înconjurat, de a căuta permanent ceva mai bun, mai confortabil, mai modern. Eşti mulţumit cu ce ai. Pentru că asta ai primit. Eşti liniştit şi liber.”
Muntenia la pas: Casa este un obiect care, printre altele, mărturiseşte statutul proprietarului (posibilităţile materiale, cele de gust etc.). Lucru firesc de altfel, la fel cum este şi aspiraţia către mai bine. Cum poate o casă inspirată din tradiţie mulţumi un asemenea comanditar?
Liliana Chiaburu: În tradiţia noastră se înscriu atât casele ţărăneşti cu structură de lemn, cu pridvor mai mic sau mai larg în funcţie de darea de mână a celui care ridică casa, cu stâlpi de lemn, dar şi conacele boiereşti înălţate din zid şi cu învelitoare fie din şindrilă, fie de ţiglă, cu temelie înaltă, cu arce construite din cărămidă şi încăperi înalte.
Aşa că, dacă vrei să se vadă că în casa ta ai investit mulţi bani, poţi să îţi faci o casă de felul conacelor boiereşti la care strămoşii tăi probabil că au visat. O casă în care finisajele de piatră sau cărămidă pot fi şi mai scumpe decât cele scumpe dintr-o casă foarte modernă. O astfel de casă poate avea, de exemplu, glasswand-uri, parchetul de esenţe alese şi cu modele migăloase care pot fi mult mai valoroase decât uşile şi pardoselile moderne.
Dar poate vrei să se ştie că eşti dintr-o familie cu tradiţie veche; ei, atunci obligatoriu este să nu sari calul alegând cele mai futuriste proiecte, ci să încerci să procedezi cu măsură şi cumpătare, implementând noul pe o structură clasică. Dincolo de elementele specifice arhitecturii tradiţionale, adoptate într-o măsură mai mare sau mai mică, casa poate fi foarte modernă la interior. Cert este că de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.
Muntenia la pas: Există două extreme vizibile când vine vorba despre tradiţie şi specificitate: extrema pripei către modernitate ca dezavuare a “înapoierii” noastre istorice şi extrema reculului bigot către un autohtonism patriarhal şi idilic. Cum negociaţi această problemă, care este calea bună a normalităţii şi firescului?
Liliana Chiaburu: În primul rând recomand tinerilor arhitecţi tentaţi de arhitectura tradiţională, unii aflaţi încă în facultate, să proiecteze pentru început case moderne şi, chiar, ultramoderne cât mai bine ca să-şi dovedească lor înşişi că pot face asta, că arhitectura tradiţională pe care o vor face nu este expresia unei neputinţe sau inadaptabilităţi.
Calea mea în arhitectură o gândesc undeva la mijlocul celor două extreme, cel puţin aşa sper să fie percepută. Deşi nu mă pot compara cu arhitecţii români care în perioada interbelică au abordat arhitectura românească ca sursă de inspiraţie şi pe care îi apreciez enorm, numesc aici, în primul rând, pe Octav Doicescu, pe Henrieta Delavrancea şi Constantin Joja, consider că şi ei s-au poziţionat la fel.
Nu sunt în nici un fel adepta ahitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aiba acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.
Nu sunt nici adepta separării vădite de lume care face apel la o recuzită arhitecturală. Trebuie să spun că primesc critici de la destui cum că ce fac nu respectă întru totul tradiţia, că ferestrele sunt prea mari, că ţăranul român făcea altfel decât fac eu, că pridvorul trebuie neapărat să fie îngust, casa joasă, dacă se poate sărăcăcioasă, pentru că trecutul este bun şi doar copiind acest model ne putem lepăda de cele rele ale lumii contemporane. Nu agreez deloc curentul celor care se mândresc pe motiv că ei sunt smeriţi. Ce este sigur, este că oamenii aceştia nu au nevoie de arhitect pentru că ideologia le este suficientă.
Ce îmi doresc atunci când proiectez o casă este ca cei care vor locui în ea să poată să se simtă liberi în a îmbrăţişa lumea sau să se odihnească dacă au obosit.

27 februarie 2014

arh. Constantin Joja -VALOAREA UMBREI ÎN ARHITECTURA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ / "Sensuri și valori regăsite" (5)

Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini 



VALOAREA UMBREI ÎN ARHITECTURA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ

În istoria arhitecturii universale se disting cu claritate, în afara de orice consideraţie stilistica, două concepţii arhitectonice, oricare ar fi epoca sau stilul : a) arhitectura cu faţadele închise, în care plinul domină, deci lumina modelează, pune în valoare materialul oricare ar fi el, colorat sau nu, preţios sau vulgar ; liniaturile modenaturii, modenatura însăşi fiind alfabetul în care se scriu semnificaţiile operei şi b) arhitectura cu structura aparentă pe stîlpi şi grinzi cu faţadele deschise în care golul, umbra, sînt elementele principale. Prima este în genere concepţia fundamentală a arhitecturii europene nordice, dar arhitecturii arabe ca exterior, arhitecturii babiloniene, arhitecturii egiptene şi celei mexicane. în arhitectura templelor greceşti însă, în arhitectura romană, chineza, japoneză, în arhitectura populară de pe litoralul Mării Negre, în India, în Siria, se realizează dominarea umbrei asupra părţilor de construcţie luminate.
Raportul dintre umbră şi lumină pe faţade va determina caracterele arhitecturii, sensurile pe care le capătă expresia plastică, întreg limbajul arhitectural.
Deci în afară de valoarea practică a porticelor, pridvoarelor, care fac posibilă utilizarea unui spaţiu exterior adăpostit aproape tot timpul anului, trebuie să admitem o înţelegere particulară a comuniunii omului cu natura şi a expresiei plastice prin umbra dominantă asupra luminii, restrînsă la coloane, antablament şi balustrade. In arhitecturile istorice coloanele au o robusteţe suficientă pentru a realiza aproape un echili-
bru între lumină şi umbra, dar în arhitectura populară echilibrul e complet rupt şi umbra domină total părţile luminoase ale structurii.
Ceea ce diferenţiază arhitectura civilă românească de arhitectura țărilor balcanice este tocmai această ruptură totală a echilibrului lumină-umbră. Arhitectura românească nu e numai volum şi spaţiu, ci expresie necondiţionată de material, în principal luptă între lumină şi umbră. Fără sa fie o viziune picturală a spaţiului, e un joc al structurii în umbră, în loc să fie al luminii pe material şi structură, ca în arhitecturile istorice. Arhitectura românească nu e joc compoziţional de elemente arhitectonice sub lumină, ci suflul unei unităţi expresive integral puse sub semnul umbrei. (cititi mai departe)

arh. Constantin Joja - LUMINA ROMÂNIEI / "Sensuri și valori regăsite" (4)


Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini 


LUMINA ROMÂNIEI

Lumina, care este viaţa însăşi, principiul activ al oricăror plante, animale şi forme, nu e aceeaşi în orice ţară, în orice colţ de ţară, la munte, la mare, în cîmpie.
Ea însăşi nu este niciodată aceeaşi în orice oră, roşiatică la răsărit, din noapte spre zi, la amiază alb-răsunătoare, din mijlocul cerului spre pămînt, seara în amurg facînd loc uşor unui întuneric, intermezzo luminos, roş-galben, apoi cenuşiu pînă la argintiul luminii de lună.
Nici un peisaj, nici o arhitectură, nici un om nu rămîn în afara acestui dans al coloraturii luminoase, schimbătoare în fiecare zi, în fiecare anotimp, în fiecare clipă.
Nuanţele luminii sînt infinite şi infinite sînt nuanţele peisajului, ale arhitecturii, picturii şi sculpturii. Aşa se face că orice arhitectură, glorioasă, modestă, suculentă sau descărnată nu încetează să ne împărtăşească bogăţiile sufleteşti şi spirituale acumulate.
în timpul cît te roteşti în jurul unui monument, unei case ţărăneşti, lumina s-a şi schimbat ; pînă ce ai înconjurat-o, alte adîncimi, uite umbre, alte contracţiuni proporţionale desfăşoară alte perspective asupra preaplinului de viaţă, a structurii afective şi voliţionale încorporată dintru început construcţiei. (cititi mai departe)

arh. Constantin Joja - ARHITECTURA CIVILĂ, ARHITECTURA BISERICEASCĂ, ARHITECTURA LEMNULUI / "Sensuri și valori regăsite" (3)


Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .


ARHITECTURA CIVILĂ, ARHITECTURA BISERICEASCĂ, ARHITECTURA LEMNULUI

Structuri diferite, spaţii diferite, destinaţii diferite, efecte diferite, separă arhitectura bisericească de arhitectura civilă. Locuinţa divinităţii era închinată aspiraţiei către transcendent şi depăşea orice altă clădire a oraşului în frumuseţe şi grandoare. Tot ce putea fi operă de artă se concentra în spaţiul ei interior şi modela structura însăşi în exterior pentru a-i imprima aceeaşi stare propice rugăciunii. Era prezenţa arhitecturală cea mai activă dar şi cea mai reprezentativă pentru comunitate, încorporând întreaga ei spiritualitate, evoluând odată cu evoluţia ei.
Efortul plastic al omului s-a îndreptat întîi spre arhitectura templului. Pictura, sculptura, sensul pictural şi sculptural au fost încorporate dintru început templului şi catedralei. Armonii perfecte, proporţii perfecte, o poezie epică învăluiau această arhitectură cu o aură mistică. Demnitatea umană trebuia să-şi găsească aici expresia cea mai clara. Elementele esenţiale ale clădirii, coloana şi grinda, trebuiau să-şi găsească aici perfecţiunea. Semnificaţiile esenţiale ale vieţii, relaţiile om-natură, om-cosmos aci trebuiau să fie concretizate, în această arhi-tectură — poarta şi scară către transcendent.
Arhitectura civilă, urmărind cu totul alte scopuri, trebuie să fie total diferită şi ca structură spaţială şi ca structură constructivă ; este expresie a spaţiului intim impregnat de căldura vieţii, de luminozitatea gradată care să ne odihnească şi să ne separe de natură, îngăduin- du-ne să ne regăsim, să ne cercetăm, să ne cufundăm în gîndurile noastre. Dacă arhitectura bisericească era un imn închinat divinităţii, arhitectura locuinţei a fost întotdeauna un imn închinat omului. Aici se despart şi semnificaţiile existenţiale, şi sensurile frumuseţii. După ce a părăsit în preistorie construcţia-adăpost simpla, fără pretenţia de a încorpora idei şi sentimente, omul a început să-şi gîndească locuinţa arhitectural : trebuia să se exprime în spaţiul exterior cu toată demnitatea şi frumuseţea fiinţei ; în spaţiul interior — cu toată aspiraţia lui spre un mediu estetic. (cititi mai departe)

arh. Constantin Joja - „ARHITECTURA E UN FAPT LIRIC“ / "Sensuri și valori regăsite" (2)

Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .




„ARHITECTURA E UN FAPT LIRIC“-
(Le Corbusier)

Structurînd spaţiul după legi armonice şi poetice, încorporând spiritualitatea comunităţii, nuanţată de personalitatea fiecărui meşter, arhitectura şi urbanistica creează cadrul uman în care trăim şi gîndim, participînd la gîndurile şi felul în care au trăit strămoşii noştri în spaţiul pe care ni l-au lăsat. Citim în ea istoria poporului nostru şi ghicim viitorul lui, simţim limitele în care ne putem mişca în artă şi tehnică, în poezie şi muzică.
Regăsim în arhitectură demnitatea şi liniştea pe care filozofia o da omului, axele gîndirii lui, răspunsuri la problemele şi rostul fiinţei noastre.
Cu ea intrăm în lumea implacabilă a numerelor fără sa fim matematicieni, în lumea clară a geometriei poetizate, fără să fim geometri. Spaţiul impalpabil prin definiţie ne devine palpabil şi capătă forma, chiar cînd el învăluie formele ; pieţele, străzile devin forme tangibile tributare vrajei pe care fiecare lucrare de arhitectură o răspîndeşte.
Prin arhitectură putem pătrunde în firea secretă a oricărei naţiuni, îi putem desluşi structura sufleteasca şi raţională, îi putem cunoaşte istoria, literatura şi filozofia.
Prin arhitectură putem cunoaşte umanitatea în toate chipurile ei.
Fără a fi trăit la ţară între ţărani, am înţeles din arhitectura structura lor sufleteasca, modalităţile lor estetice, viziunea lor plastică, globală.
Din toate timpurile, arhitectura a fost afirmarea, semnul unei prezenţe omeneşti în natură, expresie a universului interior al omului, caracterizînd perfect individualitatea fiecărei comunităţi.
Funcţiunea ei principală era spirituală, în acelaşi timp adăpost pentru zei şi pentru oameni. Dar acordul care trebuia realizat între geometria implacabilă a arhitecturii şi natura aparent nestăvilită în creşterea ei, între lumea sălbatică a vegetaţiei şi formele geologice, fermecătoare în ordonarea lor fără ordine, pitoreşti la modul suprem, nu putea să vină decît din poetizarea structurilor raţionale în geometria lor. Valoarea plastică se capătă deci dintr-o mai mare sau mai mică putere expresivă lirică înglobată construcţiei, supusă legilor raţionale ale rezistenţei materiale.
Arhitectura modernă în luptă împotriva academismului, năzuind spre o puritate totală, a înlăturat decorul sub orice formă, ignorînd nu o dată rolul expresiv al elementelor de liniaturi luminoase şi de umbre elocvente, ducînd adeseori la monotonie. (cititi mai departe)

25 februarie 2014

arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Ed. Eminescu, 1981 (1.)


Publicăm aici primul calup din conținutul integral al carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .





SUMAR

Prefaţă 5
Nota autorului 13
Cuvînt înainte 15
„Arhitectura e un fapt liric" 21
Arhitectura civilă, arhitectura bisericeasca, arhitectura lemnului 29
Lumina româniei 38
Valoarea umbrei in arhitectura civila româneasca 40
Valoarea reflexului 49
Originalitatea arhitecturii româneşti 52
Autenticitate şi monumentalitate in arhitectura urbană româneasca 52
Iluzia influenţei balcanice 68
Satul românesc 72
Elemente ale arhitecturii 74
Oltenia 90
Maramureş 92
Ținutul cîmpulungului 95
Valea prahovei 98
Încheiere 103
Arhitectura ţărănească 107
Arhitectura urbană 129



PREFAŢĂ

Despre arhitectura româneasca „civila“ din mediul urban, mai ales, s-a scris foarte puţin, locul ei în monografiile sau tratatele de istoria artei sau a arhitecturii fiind redus, atunci cînd nu lipseşte cu totuL Excepţie s-ar părea ca face arhitectura „populară“, evident, preponderent rurală, cu anume ecouri în oraşele noastre, dar şi aceasta a fost tratată mai mult de pe poziţiile etnograjiei sau a istoriei artei popu¬lare, foarte puţini arhitecţi aplecîndu-se asupra ei de-a lungul ultimei sute de ani. Aşa se face că s-a acreditat, încetul cu încetul, ideea că de fapt nu avem o arhitectură orăşenească. Paradoxal, această situaţie trebuie pusă, în primul rînd, pe seama arhitecţilor, care nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin răspunzători, datorită faptului că decenii în şir la şcoala de arhitectură nu s-a vorbit despre arhitectura urbană roma¬nească, atenţia şi eforturile profesorilor de istoria arhitecturii fiind total absorbite de strălucirea arhitecturii noastre medievale. Puţina atenţie acordată arhitecturii urbane a fost şi aceea îndreptată doar către oraşele transilvănene în care profesorii şi studenţii regăseau cîte ceva. din ceea ce ştiau ei despre marile stiluri ale artei şi arhitecturii occidentale aşa cum erau înfăţişate în numeroase şi vestite tratate. Despre oraşele româneşti de dincoace de Carpaţi, din Moldova, Muntenia, Dobrogea, Oltenia, nu se afla nimic scris, cunoaşterea acestei arhitecturi, de o mare originalitate şi de o frumuseţe cu totul remarcabilă, implicînd cercetări proprii, nemăsurat mai obositoare decît lectura cărţilor gata făcute. Dar, fireşte, nu cantitatea efortului a fost determinanta în neglijarea arhitecturii urbane din Ţara Românească şi Moldova, ci, aşa cum am spus, prejudecata că despre aşa ceva nici nu se poate vorbi. Iar atunci cînd arhitecţi de mare talent şi de mare ştiinţă, numele lui Ion Mincu trebuind să fie neapărat pomenit, au purces la „crearea” unui stil „românesc”, ei s-au îndreptat, în realizarea programului lor, mai ales decorativ, tot către izvoarele arhitecturii medievale religioase, cu oarecare preferinţă pentru epoca brîncovenească, rezultatele acestei orientări prelungindu-se de-a lungul secolului al XX-lea la vilele şi edificiile publice de stil zis „neo-românesc", variantă naţională a lui ”Nouveau Style“ a anilor 1900. ..... (cititi mai departe)

21 februarie 2014

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Parcul Etnografic "Romulus Vuia" (2)


Gospodaria Preuteasa, jud Sălaj

Detaliu de la Gospodaria Preuteasa, jud Sălaj

Gospodărie Almaș, jud. Arad

Casa Moțului Văsar, jud. Alba

Casa Moțului Văsar, jud. Alba, fotografie de arhivă

Rotarie, Ieud, jud. Maramureș


Fotograful Kurt Hielscher, 1933

Negrești – poartă de casă țărănească


Fotograful Kurt Hielscher, 1933: "„Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înăbușe orice viață plină de coloare. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.”

20 februarie 2014

Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Parcul Etnografic "Romulus Vuia" (1.)


Case tocmai bune de preluat ca modele!

Vedere de ansamblu a Parcului Etnografic "Romulus Vuia"

Gospodaria Galda de Sus, jud. Alba

Gospodaria Geaca, jud. Cluj

Gospodaria Pestera, jud Brasov

Gospodaria Telciu, jud. Bistrita Nasaud


17 februarie 2014

Case româneşti tradiţionale, case ţărăneşti - album (3.)


Reiau postarile de arhitectura traditionala romanesca cu exemple de case taranesti care se pot constitui in modele sau puncte de pornire pentru proiecte de case romanesti.

Casa Popii Udriste din Plopsoru, Gorj, 1802, 
cea mai veche casa expusa la Muzeul Satului din Curtisoara

Gospodarie de olari din Galesoaia, Gorj, Muzeul Astra 

Gospodarie-atelier pentru prelucrarea borangicului 
din Croici-Matasari, judetul Gorj, Muzeul Astra

Gospodarie-atelier pentru prelucrarea parului de capra 
din Musculesti-Petresti, judetul Gorj, Muzeul Astra

Casa Antonie Mogos de la Muzeul Satului Curtisoara, Gorj

Stalp de pridvor al unei case oltenesti, Muzeul satului Valcean

Stalpi de pridvor ai unei case maramuresene, Muzeul Astra

Autorul fotografiilor din aceasta postare: Dana ONIGA


8 ianuarie 2014

Nicolae STEINHARDT despre PRIDVOR

Component constant al casei ţăranului român e, desigur, pridvorul (prispa, tinda, cerdacul). [...] Deschis ori închis (fară sau cu geamlâc), el reprezintă un spaţiu intermediar înţeles în mod foarte original pe meleagurile noastre. Despre menirea sa am scris că pare a fi să tempereze două medii: interiorul şi exteriorul. Datorită pridvorului nu se mai împotrivesc unul altuia.
Pridvorul îndulceşte raporturile, combină într-o zonă neutră însuşirile amândurora şi garantează o mai blândă răzbatere de la asprimea şi nepărtinirea exteriorului la dulceaţa, intimitatea şi subiectivismul interiorului. [...]
Cerdacul deschis şi înflorit e pentru mine imaginea paradisiacului românesc şi cel mai desăvârşit specimen de spaţiu mijlocitor între cămin (home zic englezii, foyer francezii, Heim germanii) şi casă (house, maison, Wohnung), prin aceea că separă locuinţa de exterior (cosmos, natură, societate) fără însă a o izola, a o fereca, a o segrega şi a-l împinge pe om să se chircească, să se pitească temător şi ursuz în casă ca într-un bârlog. Casa cu cerdac e atributul şi apanajul unui norod liber şi un testimoniu de nefaţărnicie. Din cerdacul deschis te poţi păstra de pe poziţii proprii - în rezonanţă şi cu intimitatea şi cu mediul ambiant. Nu eşti în casă, dar eşti acasă; nu eşti in drum, dar eşti afară. N-ai ce ascunde (pe cerdac se mănâncă, se lucrează, se si doarme: e loc de odihnă și de veselie) și nu te fereşti, nu-ţi este frică de nimeni, n-ai pentru ce te zăvorî.
[...] Pridvorul (cu sau fără geamlâc) poate fi metaforizat ca un „ce" particular sufletului şi peisajului arhitectonic românesc: îmbină osmotic două zone antagonice intr-un fel asemănător celui în care românismul uneşte echilibrat (muzical) - nu numai geografic - apusul şi răsăritul. Totodată oferă o soluţie contradicţiilor ecologice: omul îşi făureşte neapărat un adăpost funcţional, dar nu-i de ajuns : mai vrea, cu sprijinul unor „structuri în plus“, să-şi manifeste apartenenţa la natură, dreptul la tihnă şi visare, părtăşia la ritmuri altele decât cele strict utilitare.
Iar locul acela — vrăjit, aş spune, unic, aş afirma - al pragului, al medierii dintre lume si vatră, dintre comunitate si familie, dintre specie şi ins - pridvorul, cerdacul - rămâne, cred, expresia cea mai izbutită a balansului dintre umbră şi lumină, punctul de armonizare între expansiune şi ghemuire, între contopirea cu Totul şi încrâncenata însingurare, poziţia privilegiată a scrutării exteriorului de la marginea inferiorităţii şi — mai ales, mai ales — realizarea (modestă, intensă, accesibilă) a nostalgiei paradisiace, de nezdruncinat atât din cugetul, cât şi din făptuirile omului.

("Arhitectura si duh românesc", Revista FAMILIA, 20/1984, nr.5)

4 ianuarie 2014

FOIȘORUL / din Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE



Prezent la noi în toate regiunile ţării şi chiar şi în casele boiereşti şi palatele domneşti, foişorul casei cu pridvor este tot atît de răspîndit ca şi casa cu pridvor fără foişor. Apărut ca spaţiu festiv, cu scara alăturată care urcă la etaj, sau numai ca foişor scara, adăpost ăl scării, din care s-a dezvoltat în spaţiu independent, loc de odihnă, de visare, de primire foişorul a împărţit volumul casei în trei părţi, uneori mărindu-i alteori micşorîndu-i monumentalitatea. O singură data foişorul trac a apărut în arhitectura greacă, în logia cariatidelor din templul Erechteion, bine plasat, bine echilibrat, fără să-i mărească monumentalitatea, însă cu un evident spor de poezie. Poate că aceasta a fost şi scopul ţăranului român cînd a utilizat foişorul, să sporească intimitatea spaţiului intermediar. Casa ţărănească cu pridvor continuu pe toată faţada realizează fără greş monumentalitatea cea mai accentuată pe care nu o putem regăsi în nici una din arhitecturile ţărăneşti din Europa, toate înclinate spre pitoresc. A fost o îndrăzneală deosebită să se strice unitatea perfectă a pridvorului total prin adăugarea foişorului cu scara alăturată. Nici în arhitectura chino-japoneză, indiană şi vest-europeană nu s-a încercat această rupere de ritm, de unitate volumetrică. Dar sporul de efecte plastice pe care putea să-l aducă scara prezentă în faţadă împreună cu foişorul a ispitit întotdeauna pe ţăranul român, care i-a găsit nenumărate expresii, o prospeţime, o savoare şi o amplitudine poetică în măsură să compenseze pierderea de monumentalitate pe care fărâmiţarea volumului o aduce. Pînă la începutul secolului al XX-lea, streaşina foişorului se păstra în linia streaşinei generale, fapt care îl ţinea oarecum în unitatea volumetrică iniţială şi nu făcea din foişor un element străin, ci o simplă ieşire plastică a faţadei. Foişorul era astfel impulsul dinamic pe care şi-l permitea pridvorul, casa ţărănească căpăta un dinamism care nu era cel al artei baroce, ci al tradiţiei noastre arhitecturale.

Dar în afară de funcţia plastică, foişorul împlinea una strict utilitară, mărirea spaţiului adăpostit, care aducea cu ea toate implicaţiile unei sporite comodităţi sufleteşti şi utile. Deseori foişorul era salonul de vară al ţăranului şi la fel al boierului, care s-a putut lipsi de pridvorul total dar rareori de foişor. Construit din lemn, foişorul avea în casa ţărănească delicateţea şi rafinamentul întregii arhitecturi ţărăneşti ; trecut în piatră şi zidărie în casa boierească, îi conferă acesteia autenticitatea şi monumentalitatea pe care dealtfel o pierduse, prin trecerea de la construcţia de lemn la cea de zid. Foişorul casei ţărăneşti capătă în secolul al XX-lea tendinţa de a se înălţa peste ştreaşina generală, devenind subiectul principal al casei, şi această tendinţă se va accentua pînă la împlinirea unui al doilea etaj, îmbogăţit cu o decoraţie din scînduri traforate, cu realizări de valoare în Valea Prahovei şi Suceava. Cu acoperişul în trei ape sau cu fronton, foişorul a rămas în tradiţia curată la linia streaşinei generale, păstrînd totuşi o notă de agresivitate faţă de compoziţia generală.


(Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981, fragment din capitolul ELEMENTE ALE ARHITECTURII)

PRIDVORUL / din Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE

Pe toate longitudinile şi între anumite latitudini, pridvorul este prezent sub diferite forme, cu expresii plastice diferite dar cu aceeaşi funcţie : de a constitui un spaţiu intermediar între interior şi exterior, un spahiu arhitectural independent, capabil să utilizeze variaţiile luminii solare ca element vivificator al arhitecturii. […]

Arhitectura românească ajunsă la perfecţiune plastică nu a fost niciodată şi nici nu poate fi concepută fără pridvor, fără spaţiui intermediar între interior şi exterior, fără opoziţia clară între registrul de lumină la parter şi cel superior de umbră, arhitectură aeriană ; este antipodul arhitecturii de zid sau de piatră. Construcţiile ţărăneşti fără pridvor, cu toate meritele lor nu ajung la o mare expresivitate arhitecturală. Arhitectura românească, ţărăneasca sau urbană, este definitorie întotdeauna în faţada plasată spre sud, indiferent de orientarea străzii. Mijloacele pentru valorificarea faţadei închise se reduc la ritmul şi proporţiile golurilor, brîul median sau balustrada, ornamente de stuc şi pilastratura canelată, romburi deasupra şi dedesubtul ferestrelor, dinţi şi liniaturi drepte sau fin ondulate. Pentru a avea în faţă continuu grandiosul spectacol al naturii, pentru a participa la fantasticele creaţii ale luminii veşnic schimbătoare, pentru a se menţine mereu în starea de poezie care îl face independent, care îi dă conştiinţa demnităţii umane, ţăranul ca şi orăşeanul au nevoie de pridvor, spaţiul care nu aparţine nici naturii şi nici nu-l izolează de natură. Spaţiului acesta miraculos, omul îi dă puteri tainice acţionând dinlăuntru asupra naturii printr-o reţea armonică de dreptunghiuri, cadre transparente ce constituie raporturi numerice, raporturi geometrice, întreaga structură matematică mentală care organizează instinctiv orice contact uman cu exteriorul. Astfel prinsă în această reţea, natura devine familiară, inteligibilă, apropiată, chiar cînd se dezlănţuie duşmănoasă asupra omului. Nu mai eşti dominat de natură, ci părtaş la ea. Spaţiul pridvorului el însuşi devine un domeniu privilegiat, penumbră colorată mereu schimbătoarei Cînd e înălţat de la pămînt, însăşi perspectiva omului asupra naturii, asupra vieţii capătă nuanţe care deosebesc pe omul de munte de cel de cîmpie, pe omul spaţiilor ondulate de cel al orizonturilor infinite.

(Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981, fragment din capitolul ELEMENTE ALE ARHITECTURII)