.
.
.
.
.

24 octombrie 2021

ARH. G. M. CANTACUZINO – SCRISOARE CĂTRE MARCEL IANCU / publicată în revista CONTIMPORANUL, 1931

Revista CONTIMPORANUL (1924-1932), condusă de poetul Ion Vinea și arhitectul Marcel Iancu, a fost prima și cea mai semnificativă publicație a avangardei românești.

Din cercul modernist al revistei făcea parte și arhitectul Octav Doicescu cu care G. M. Cantacuzino a legat o strânsă prietenie de idei care avea să se materializeze, între altele, prin revista SIMETRIA - CAIETE DE ARTĂ ȘI CRITICĂ (1939-1947).







Stimate Domnule Marcel lancu,

Adresându-ți această scrisoare, am impresia că vorbesc cu mine însumi, că discut și că încerc să controlez o părere proprie, să analizez o tendință de a mea, să caut explicația unei simpatii.

Nu atât faptul că nu te cunosc, că nici o dată nu am avut plăcerea să-ți strâng mâna, că nici măcar în efigie nu ți-am zărit silueta, mă pune în acea stare sufletească speciala și prielnică abstractului și obiectivității, cât acea convingere a mea că ai fost întâiul care a întors în această țară spatele, unei mentalități obosite și sterile.

În orașul nostru haotic, de un haos balcanic și mediocru, „de o ticăloșie mică", cum zice Tudor Arghezi, casele dumitale sănătoase apar ca premisele sănătoase ale unui viitor sănătos a cărui activitate viguroasă nu-și va pierde timpul în atitudini de admirație retrospectivă.

Fiind un premergător, ai pus in toată activitatea d-tale un fanatism necesar avangardelor. N-am făcut parte din această grupare. Acolo, unde d-ta și prietenii d -tale au ajuns în marș forțat, am sosit și eu mult mai târziu și fără grabă, dar cu aceiași sinceritate. Întârzierea mea și acea predilecție pentru a-mi urma drumul în calitatea de „cavalier seul", mi-a dat prilejul să hoinăresc mai mult.

Am ajuns prin deducție acolo unde d-ta ai ajuns prin pasiune. Ce importă! Fiecare își urmează călătoria cum știe. Totul e să ai o credință care să fie în armonie cu tendința vremurilor.

În concepția actuală care domină arhitectura, se simt multe tendințe diferite, însă nu divergente.

S-a căzut de acord pe unele puncte esențiale și la New York și la Moscova, iar preocupările de simplificare, de suprimare ale atribuțiilor inutile, de căutarea luminii și de exaltarea igienei, au fost ratificate de spiritul critic al clasicismului permanent.

Căci clasicismul, pentru mine, nu-i altceva decât imaginea continuității unui efort de perfecționare sau, cel puțin, de menținere al artei într-un echilibru dictat de posibilitățile umane. A fi clasic, nu înseamnă cum cred mulți, a stărui în aplicarea unui stil, ci într-o metodă de a gândi. Clasicismul este o stare de spirit care se regăsește în orice epocă. Precum în orice epocă se regăsesc rătăciți, în domeniul arheologi ei sau al romantismului.

Știu că asupra cuvântului „clasic" s-a discutat la infinit. Nimeni însă n-a căzut de acord pentru a preciza care, din cele cinci mii de ani ai evoluției mediterane somnolente, este epoca pură, admisă de sterilitatea academiilor somnolente iar mulți dintre confrații noștri rezumă conceptul „clasic” în ediția incorectă a unui "Vignole de poche" sau a unui Vitruviu, superficial studiat. Asta, în cazul fericit, când clasicismul nu e asimilat stilului "pompier", care este reprezentat Ia Paris prin Creditul Lyonez sau Academia de Medicină și care la București a luat înfățișarea Palatului Lucrărilor Publice.

Iată, unde vreau să ajung, iată de ce cred că "stilurile" în înțelesul comun al cuvântului, nu prea au însemnătate. Căci nu te vor feri de greșeli, nici nu te vor stânjeni în expresia proporțiilor atuncea când jocul maselor, jocul sublim al luminilor și al umbrelor respectă legile neanalizabile, dar veșnic prezente ale armoniei.

Indicațiile civilizației noastre sunt atât de precise, drumul care ni-l arată tendințele evoluției sociale sunt atât de clare pentru cine vrea să vadă, încât armonia nouă nu poate fi căutată decât într-o estetică sobră, severă și geometrică, estetică de luptă și de voință, de austeritate impusă prin viață colectivă și organizarea unei societăți din ce în ce mai homogenă, din ce în ce mai puțin liberă în datoriile sale față de ea însăși.

Pericolul acestei estetici este monotonia, cu atât mai mult ca materialele întrebuințate azi, de o sărăcie adesea voită, lasă formele simple și neornamentate într-o goliciune adesea obsedantă.

Cred însă că numai prin intrarea hotărâtă a arhitecturii noastre în ritmul timpului poate fi salvat Bucureștiul. O reacțiune sănătoasă, in contra maniei ornamentale, o hotărâtă adaptare a capitalei la necesitatea vieții moderne și o părăsire cât mai grabnică a vanității unui "stil național" (deja această apelațiune e ridicolă) ar putea salva estetica noastră balcanizată în prezent.

Ai fi îndreptățit a-mi răspunde: o estetică este întotdeauna rezultatul unei etice... și la noi, care e etica? Nu o văd nici eu, în societatea noastră falsificată, dar am ferma convingere că în haosul de azi, undeva a început să se concretizeze măcar o stea, dacă nu o constelație. Și nu este zis că estetica nu poate fi, într-o oarecare măsură, premergătoare.

Cred însă că nu mai e timp de pierdut. Sau ne vom pune în armonie cu civilizația vremurilor prezente, sau vom dispare, pierzând poate pentru totdeauna frumoasa și discreta zestre a trecutului nostru dureros. Căci a face țărănism sau a face naționalism, a fugi după specificul românesc, sau a elabora, știu eu care altă formulă oficială născocită în atmosfera fetidă a cluburilor politice, ar însemna o apropiată sinucidere... din prostie. Așa și arta țărănească, acea lume de basme, de minuni și de comori ascunse, n-are nevoie, pentru a se dezvolta, de buna voință oficială și de regulamente ministeriale.

Toată mentalitatea, toată atitudinea intelectualității noastre oficiale a fost falsă și neleală. Am încercat după război cât și înainte să exploatăm un trecut în  loc de a pregăti un viitor, am făcut din artă un obiect de propagandă sau de șovinism, compromițând zestrea pe care ne-o lăsase trecutul. A monopoliza arta în numele sentimentelor patriotice ar însemna a înșela lumea. „Je hai la gloire et les phrases nationales" zicea Laforgue.

Regionalismul a fost întotdeauna în reacțiune cu marile mișcări și cu marile epoci intelectuale. Regionalismul poate colora o artă cu discreție, poate aduce leit-motivul specific a unei țării în orchestrația generală, dar nu poate fi in nici un caz baza de compunere și principiul creator.

Există astăzi un stil modern internațional și chiar intercontinental.

Revistele si arta din toate țările manifestă tendințe similare. Când răsfoiești aceste reviste ți se strânge inima comparând activitatea de peste hotare cu ce se întâmplă la noi.

Urăsc cei care suspină după trecut. Or cât de grele sunt vremurile de azi, premisele unei reușite viitoare au fost puse pentru ca să nu cădem pradă pesimismului ieftin a decadenților întârziați. Ca semn al acestei credințe ți-am scris aceste rânduri. Nu vreau să te rețin mai mult „căci arta e lungă și viața scurtă."

Al D-tale

G. M. Cantacuzino

Arhitect




 

sursa: Contimporanul, nr. 96-98, ianuarie 1931, pag. 9-10

imaginea cu sculptura Miliței Pătrașcu este cea care ilustrează articolul din revista CONTIMPORANUL

https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050-X0031_0000085/FRM5050-X0031_0000085_e0002931.pdf





17 octombrie 2021

ARH. OCTAV DOICESCU / AMENAJAREA PEISAGISTICĂ A GRĂDINII BOTANICE BUCUREȘTI, 1935 (fișă documentară)

Grădina Botanică din București a fost înființată pe actualul amplasament în 1889. În timpul ocupației germane a capitalei 1916-1918, parcul a fost practic distrus din cauză că aici au fost cantonate trupele germane (1).
În anii de după război, s-a reușit refacerea culturilor de către direcțiunea momentului, însă fără o preocupare pentru aspectul estetic și peisagistic (2). În 1932 în timpul primariatului lui DEm. I. Dobrescu Grădina Botanică a fost trecută printr-o lege în administrația primăriei Bucureștiului
În gândirea arhitectului Octav Doicescu și a esteticianului Mihail Dragomirescu care la acel moment era directorul Grădinii Botanice (3), acesta trebuia să se diferențieze de Grădina Cișmigiu care devenise un parc foarte popular, cu o mare aglomerație de plante de tot soiul (4).

Pe lângă accesul principal din Șoseaua Cotrocenilor, grădina avea și un acces din Splaiul Independenței. Gardul de împrejmuire a Grădinii Botanice, ca și porțile de intrare, s-au executat după proiectul lui Octav Doicescu (5).

„[...] tânărul arhitect Doicescu, transformat fericit în peisagist, a alcătuit planurile transformării estetice realizând o adevărată comoară artistică în cadrul naturii bogate. Parcul a fost brăzdat de alei pietruite și o splendidă peluză [Grădina Italiană] a fost pictată în elementele naturii pe o mare întindere la intrarea dinspre Splaiul Independenței. Un lac artificial, în care se va instala o fântână luminoasă, de formă dreptunghiulară ocupă centrul peluzei. În partea dreaptă a parcului s-au amenajat un bazin pentru copii și o plajă cu nisip marin. Un frumos restaurant, de un stil interesant prin adaptări fericite, a fost construit după planurile d-lui arhitect Doicescu [...]” (Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5)

1. Grădina Italiană (peluza) cu un bazin de apă de formă dreptunghiulară în centru - fotografie din 1935. Această grădină s-a amplasat spre Splaiul Unirii pe locul vechiului depou STB. Vedere spre Splaiul Unirii

2. Grădina Italiană (peluza). Vedere dinspre Splaiul Unirii - fotografie din 1935


3. Grădina italiană -  fotografie Alex Petit, 1935

4.  Alee - fotografie Alex Petit, 1935

5. Podul din Grădina Botanică construit în 1935 - fotografie Alex Petit, 1935

6. Fotografie din 7 iunie1935, ziua inaugurării

7. În stânga este Muzeul Botanic restaurat de Octav Doicescu în 1935, iar în partea dreapta în depărtare se vede restaurantul proiectat de arh. Octav Doicescu tot în 1935 în Gradina Botanică

8. În centru sus, Gradina Italiană
(vedere aeriană din 1943)

9. Harta Unirea 1931 - în parte dreaptă sus, pe locul dreptunghiului roșu reprezentând depoul STB, în 1935 se va realiza grădina în stil italian

10. Inaugurărea lucrărilor de la Grădina Botanică din București care a avut loc în data de 7 iunie 1935 (6)

11. Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai, prezenți la inaugurare




note:
(1) RADOR https://www.rador.ro/2020/02/28/160-de-ani-de-la-inaugurarea-gradinii-botanice-dimitrie-brandza-a-universitatii-din-bucuresti/
(2) Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5, Cuvântarea prof. M. Vlădescu:
”Distrusă aproape complet în timpul ocupației inamice, ea a fost științificește complet refăcută, prin propriile mijloace ale direcțiunii, dar rămăsese ca o ruină în privința aspectului estetic, atât ca împrejmuire, ca drumuri, și în ce privește celelalte instalațiuni.”
(3) Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935
(4) Gazeta Municipală, 12 iunie 1935
(5) Gazeta Municipală, 22 noiembrie 1936, pag. 1, articolul ”Primăria Municipiului București și prefacerea Grădinii Botanice”:
”... primăria Municipiului a executat împrejmuirea Grădinii pe un perimetru de 1500 metri. Lucrarea s-a executat după proiectul d-lui arh. Octav Doicescu și constituie una dintre inovațiile fericite în materie de parcuri: împrejmuirea dă posibilitatea să se vadă din afară plantația parcului spre deosebire de împrejmuirile altor parcuri care sunt ziduri de cetate între stradă și verdeață....”
(6) Ttranscrierea textului articolului: INAUGURAREA PARCULUI „GRĂDINA BOTANICĂ” DIN CAPITALĂ
Marele naturalist doctorul Dimitrie Brândză este acela care a întemeiat Institutul Botanic construit la 1889 și a asistat la începerea completării plantației în vederea amenajării Grădinii Botanice a cărei trecere în domeniul public s-a inaugurat ieri [7 iunie 1935] în cadrul unei solemnități impunătoare onorată cu prezența Suveranului și a Marelui Voievod Mihai. Grădina Botanică, a cărei suprafață de 16 mii hectare face să fie cel mai mare parc din București, reprezenta înainte de război, grație priceperii și râvnei d-lui profesor M.[Mihail] Vlădescu continuatorul operei botanistului Brândză, o operă de mare utilitate științifică. Distrusă în timpul ocupației inamice, grădina botanică, refăcută în urmă științificește, rămăsese o ruină ca aspect estetic, fără drumuri și lipsită de toate instalațiile necesare unui parc public. Trecută în folosința deplină a primăriei Capitalei, în urma unei convenții, devenită lege, pe când era președinte al consiliului de miniștri d. prof. N. Iorga iar primar al municipiului d. Dem. I. Dobrescu, Grădina Botanică urma să fie complet transformată și înzestrată. D. Al. G. Donescu, primarul general al Capitalei, preluând gospodăria municipiului și examinând chestiunea parcului cuprinsă în studiile pentru planul de sistematizare, și-a dat seama de marele folos pe care l-ar putea avea pentru populația orașului, realizarea convenției încheiate sub primariatul d-lui Dem. I. Dobrescu. Entuziasmat și dornic să treacă de îndată la înfăptuire așa cum procedează în toate realizările, d. Al. G. Donescu a delegat două energii tinere și valoroase, d-nii M.[Mihail] Dragomirescu, ziarist și [Octav] Doicescu, meritos arhitect, să purceadă de îndată la lucrările de transformare. Urmărind zi de zi și dând sugestiile și indicațiile necesare colaboratorilor săi, d. Al. G. Donescu a realizat într-un an și jumătate de muncă cel mai mare și mai frumos parc al Capitalei. TRANSFORMARE PARCULUI Munca pentru transformarea parcului, ajuns la completă părăsire, fără instalații de apă, fără canalizare, fără drumuri, în sălbăticie, nu era ușoară. A fost nevoie de multă perseverență, de adevărată îndărătnicie în realizarea unei opere frumoase destinate binelui obștesc. După ce s-au executat în primul rând lucrările de canalizare, aducerea apei și instalarea luminii electrice, tânărul arhitect Doicescu, transformat fericit în peisagist, a alcătuit planurile transformării estetice realizând o adevărată comoară artistică în cadrul naturii bogate. Parcul a fost brăzdat de alei pietruite și o splendidă peluză a fost pictată în elementele naturii pe o mare întindere la intrarea dinspre Splaiul Independenței. Un lac artificial, în care se va instala o fântână luminoasă. de formă dreptunghiulară ocupă centrul peluzei. În partea dreaptă a parcului s-au amenajat un bazin pentru copii și o plajă cu nisip marin. Un frumos restaurant, de un stil interesant prin adaptări fericite, a fost construit după planurile d-lui arhitect Doicescu care și-a pus aici tot sufletul, după cum si l-a pus și la realizarea părții arhitecturale a expoziției urbanistice din parcul Carol, inclusiv fântâna monumentală de la intrare. LUCRĂRILE DE EXPROPRIERE La această transformare interioară a trebuit să se adauge lucrările pentru a da parcului și cadrul exterior necesar. Au fost necesare unele lucrări de expropriere pentru civilizarea cartierului și între ele se socotesc acelea pentru lărgirea bulevardului Cotrocenilor prin retragerea unor imobile. În această din urmă lucrare s-a desfășurat energia d-lui M. [Mihail] Dragomirescu care între interesele particulare și cele obștești a ales pe cele din urmă fără șovăire. Mai intră în aceste realizări, lucrările de pavaj executate pe străzile ce împrejmuiesc parcul. Întreaga transformare a parcului fiind terminată și complet pusă la punct, ieri [7 iunie 1935] a avut loc într-un cadru festiv deosebit, solemnitatea inaugurării în prezența Suveranului, a Marelui Voievod Mihai, a membrilor guvernului și a consiliului general al Municipiului București.
(sursa: Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5)


sursa imaginilor:
1. Colecția Liliana Chiaburu, fotografie din 1935
2. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5
3.-5. Foto Alex. Petit Architect, https://imagoromaniae.ro/produs/gradina-botanica-din-bucuresti-peluza/ , deținător MNIR, nr. inventar 109608
6. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5
7. Muzeul Școlii de Arhitectură (pagina facebook)
8. https://fostulbucuresti.github.io/
9. Harta Unirea 1931
10. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5 (imaginea este un colaj din textul articolului paginat astfel încât să poată fi ușor lizibil)
11. Ziarul ADEVĂRUL, 8 iunie 1935, pag. 5


_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 17 octombrie 2021



13 octombrie 2021

BRÂNCUȘI - AMICII ...

(fragment din volumul:
Petre Pandrea, BRANCUȘI, AMICII ȘI INAMICII, Ed. Vremea, 2010, pag. 242-244)

Maharadjahul de Indor, alături de maharadjahul de Kapurthala, unul dintre cei mai bogați oameni ai Indiei, a fost clientul lui Brâncuși în anul 1933. I-a cumpărat trei piese din atelierul său din 11, Impasse Ronsin. Pasărea măiastră în marmură albă, în marmură neagră și în bronz lustruit. Totodată, i-a dat o comandă pentru un Templu al Eliberării, la care Brâncuși a lucrat din 1933 până în 1937.
În anul 1933, în drum spre Indii, Brâncuși s-a oprit la București. Stătea la Hotel Bulevard. Atunci a luat contact cu Dem. I. Dobrescu, Primarul General al Capitalei, și cu cercul său de amici, constituit sub forma de „brain trust", după pilda lui Roosvelt, care făcuse epocalele experiențe statale și sociale, pe care istoria contemporană le-a consemnat sub denumirea de New Deal.
Din acest cerc făcea parte și arhitectul Octav Doicescu, tânăr funcționar la primărie, care realizase deja câteva lucrări remarcabile, precum restaurantul municipal din Grădina Botanică și pe cel de la Băneasa. În cerc mai erau: Eufem Mihăileanu, avocatul Stefan Colin și avocatul Aurel Zaharescu (foști secretari ai lui Dem. I. Dobrescu, președinte timp de 11 ani al Uniunii avocaților din România și, de trei ori, decan al Capitalei). Se adăuga și puținătatea mea, jurnalist la trustul democratic din Sărindar și avocat al lor (mărunt sau mare), și de cobilițari olteni în materie fiscală, comercială și de notariat. [...]
Pe lângă nucleul democratic, modernist și antifascist al lui Dem. I. Dobrescu, care l-a întâmpinat pe Brâncuși cu brațele deschise, se mai afla în trustul scrisului și o echipă de realizatori și de oameni de teren, ca inginerul Decebal Corbu (mânăstirean) [reputat inginer, specialist in baraje], Dorin Pavel [inginer, părintele hidroenergeticii românești], inginerul [Nicolae] Caranfil, [organizatorul rețelei moderne de electricitate și gaze și a salbei de lacuri din București], ziaristul Mihail Dragomirescu, cei patru primari de sectoare (Al. R. Protopopescu, Dr. Lucian Stănculescu, Niculescu, Brânzoi), etc.




Dem. I. Dobrescu a căzut de la putere în iarna fatală din 1933 - 1934.
[Primul ministru] I.Gh. Duca fusese împușcat de legionarii Niky Constantinescu, Caranica și Doru Belimace. După Duca a venit Dr. C. Anghelescu, prim-ministru de trei zile, și-apoi, patru ani împliniți, Gh. Tătărăscu [ca prim-ministru] cu Richard Franasovici [ca ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor].
Planurile de sistematizare a Capitalei, de creare a unui cartier muncitoresc la Fundulea, de asanare a centurii de lacuri din jurul Capitalei (s-a realizat doar fragmentul lacului Herăstrău și s-au plantat copacii pentru parcul de odihnă și cultură [Herăstrău]) au căzut. Conciliabulele cu Brâncuși s-au întrerupt. Ansamblul de statui și urbanistică plănuit pentru București, după modelul aflat în capul sculptorului și executat la scară mică la Târgu-Jiu, au rămas pe hârtie.
Dem. I. Dobrescu a întrebat pe Brâncuși la prima cină dată în onoarea sa:
— Ce ziceți de noile blocuri ale antreprenorilor ingineri Leopold și Carol Schindl, de aspectul înnoitor arhitectonic pe care l-a luat Capitala noastră?
Brâncuși a răspuns sceptic și flegmatic:
— Acum sunt frumoase și curate. Când vor începe să ruginească, trebuie să părăsiți Bucureștii.



sursa imaginii:
Realitatea ilustrată (sau Lucrurile aşa cum le vedem cu ochii), 08, nr. 369, 19 februarie 1934




12 octombrie 2021

ARH. GEORGE MATEI CANTACUZINO / Hangarul de montaj general al Industriei Aeronautice Române Brașov (IAR Brașov), 1926 (data proiectului)


.
Proiectul de arhitectură al Hangarului nr.1 din cadrul IAR Brașov, clădire emblematică cunoscută și ca ”Hangarul de montaj general”, a fost realizat de arhitectul George Matei Cantacuzino (1899-1960) care la acea dată (ianuarie 1926) avea 27 de ani, fiind încă student în ciclul al doilea la Ecole des Beaux Arts din Paris.
Proiectul de construcție a fost întocmit de inginerul Alexandru Ulescu, fiind coordonat de Tiberiu Irimie, realizatorul Arcului de Triumf din București si a Mausoleului de la Mărășești.
Fotografiile atașate acestei postări certifică că la data de 11 octombrie 1927 clădirea Hangarului proiectată de arh. G.M. Cantacuzino era deja ridicată, putând astfel să corectăm informația care circula până acum care spunea că datarea proiectului de arhitectură este între 1930 și 1933.



Fotografie din revista L'Architecture d'aujourd'hui nr. 5 din 1934


Planșă din proiectul semnat de arh. G.M. Cantacuzino în ianuarie 1926


Fotografie din timpul construcției


Hangarul este finalizat, dar nu are încă montată imensa poartă acționată mecanic


Vedere aeriană la momentul inaugurării, 11 noiembrie 1927


Generalul Berthelot și primul ministru I.C. Brătianu sosesc la fabrică și participă le festivitățile de inaugurare, 11 noiembrie 1927


În fața Hangarului nr. 1 în ziua inaugurării, 11 noiembrie 1927


Fotografie de la sfârșitul anului 1927 cu primele avioane de tip MoS 35Ep2R


Regele Carol al II-lea la mitingul aviatic de la Brașov din 27 iulie 1930.
Între Prințul Nicolae (în uniformă albă) și regele Carol al II-lea, se află ing. Alexandru Ulescu care a supravegheat realizarea hangarului după planurile arh. G.M. Cantacuzino.

sursa fotografiilor:
(1) L'Architecture d'aujourd'hui, nr. 5, 1934, pag. 59
(2)-(10) Horia Stoica, Dan Antoniu, INDUSTRIA AERONAUTICĂ ROMÂNĂ I.A.R. 1925-1948, Editura Host Models, 2019




DEMERSURILE PENTRU ÎNFIIINȚAREA SOCIETĂȚII IAR, 1925-1927
În perioada ce a urmat Primului Război Mondial, industriile aeronautice europene, pe baza experienței acumulate în timpul războiului, au demarat o competiție acerbă pentru ocuparea unei poziții dominante pe noile piețe civile recent dezvoltate sau pe cele militare supuse drastic noilor tratate de pace.
Momentul coincide cu perioada în care diplomații români caută sprijinul marilor puteri europene pentru pregătirea tratativelor româno-sovietice de la Viena din 27 martie - 20 aprilie 1924.
Ruperea relațiilor cu România în ianuarie 1918 de către Consiliul Comisarilor poporului din Petrograd și contestarea actului de la 27 martie 1918 de unire a Basarabiei cu România, au determinat o stare de insecuritate la frontierele de est ale României. Eșecul tratativelor cu partea sovietică a determinat Statul Român să-și intensifice acțiunile diplomatice pentru obținerea de fonduri și sprijin pentru înființarea unei industrii naționale de armament.
Datorită relațiilor cu francezii, care durau de dinaintea Primului Război Mondial pe linie aeronautică, se ia decizia înființării cu aceștia a Industriei Aeronautice. Tatonări pe acest subiect existau din anul 1922 între diverși reprezentanți ai statului român și oficialii francezi. La 1 ianuarie 1924 s-a înființat Inspectoratul General al Aeronauticii care în perioada 1924-1926 avea sa fie condus de Principele Carol, și tot în perioada 1924-1925 au fost încheiate mai multe tratate și acorduri economice și financiare cu Franța și Anglia, situație care a creat premisele înființării fabricii brașovene în 1925.
Analizând toate ofertele și posibilitățile statului român, regele Ferdinand I promulgă la 25 iunie 1925 "Legea privitoare la întreprinderile industriale în legătură cu apărarea națională" care stabilea la articolul 1 că Statul Român reprezentat prin Ministerul de Război și Ministerul Industriei și Comerțului lua parte la constituirea Industriei Aeronautice Române prin asocierea cu firmele Bleriot-Spad și Lorraine Dietrich. Conform statutelor, obiectul de activitate al societății era: fabricarea de motoare și celule de avioane sau automobile, la cererea Ministerului de Război sau din inițiativă proprie. Structura acționariatului la înființare era următoarea: 1/3 din capital era garantată de statul român, 1/3 din capital era deținut de Societatea Lorraine și Societatea Bleriot și ultima treime din capital era deținută de Societatea ASTRA-Arad.
La 1 noiembrie 1925 s-a stabilit conducerea uzinei printr-un Consiliu de Administrație, al cărui prim președinte a fost numit generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru în 1919 și tatăl ilustrului inginer Henri Coandă (1886-1972). Henri Coandă absolvise Școala superioară de aeronautică și construcții de la Paris ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici și la acea dată deja construise în Franța avioanele cu elice de mare performanță, de concepție proprie.
Directorul general al uzinei compusă din două unități, Fabrica de Celule și Fabrica de Motoare, a fost numit Lucien Fabre, constructorul primului hidroavion cu trei flotoare, subdirector general - comandorul Andrei Popovici, directorul Fabricii de Celule - inginerul Otto Brandemburg, iar directorul Fabricii de Motoare - inginerul Kascheur. Din Consiliul de Administrație făcea parte și celebrul inginer aviator Louis Blériot, primul care a traversat în zbor Canalul Mânecii.
Amplasamentul uzinei s-a stabilit strategic în centrul țării, la marginea nordica a orașului Brașov, acesta fiind la acea data un important centru cultural si industrial.
La data de 11 octombrie 1927 a avut loc inaugurarea uzinei,
În Consiliul de Administrație, Statul Român a delegat în majoritate generali, delegați ai Ministerului Apărării Naționale, iar din 1936 ai Ministerului Aerului și Marinei. În perioada organizării ca societate anonimă, în consiliul de administrație, din 10 membri, 2 erau reprezentanții guvernului iar ceilalți 8 erau membri de naționalitate română sau franceză, aleși de Adunarea Generală a Acționarilor. Președintele Consiliului de Administrație trebuia să fie român.
În toată perioada de la înființare până la transformarea în regie, Statul Român a făcut tot posibilul prin aportul de material, instalații și teren și prin achiziția de acțiuni să dețină majoritatea în structura acționariatului la IAR Brașov. Astfel încât, în anul 1932 a reușit să impună o conducere românească formată din: ing. Elie Carafoli (director al Fabricii de celule), ing. Petre Carp (director al Fabricii de motoare) și Ion Baștaki (director general), cu Andrei Popovici (subdirector).
În 1935 Nicolae Caranfil, Ministru Subsecretar de Stat al Subsecretariatului de Stat al Aerului, a fost desemnat de guvern să poarte tratative privind cumpărarea celor acțiunilor deținute de francezi. A reușit acest lucru și în decembrie 1936, prin preluarea acțiunilor grupului francez, Statul Român, prin Ministerul Aerului și Marinei, deținea 86,63% din totalul acțiunilor IAR.
Doi ani mai târziu, transformând fabrica în regie autonomă, Statul Român prin Ministerul Aerului și Marinei deținea toate acțiunile fabricii IAR.


sursa celei mai importante părți a informației:
Horia Stoica, Dan Antoniu, INDUSTRIA AERONAUTICĂ ROMÂNĂ I.A.R. 1925-1948, Editura Host Models, 2019




8 octombrie 2021

PAVILIONUL COMPANIEI AMERICANE GOODRICH la Expoziția Internațională ”New York World's Fair 1939”

La  Expoziția Internațională New York World's Fair 1939, alături de pavilioanele naționale ale câtorva zeci de țări și ale ramurilor de activitate reprezentative din SUA, au existat și pavilioanele a patru dintre cele mai importante companii industriale americane: GENERAL MOTORS, CHRYSLERS MOTORS, FORD și GOODRICH - primele, fabricante de automobile, industrie aflată în plin avânt, iar ultima, producătoare de anvelope, indispensabile celor dintâi.

Pavilioanele companiilor erau grupate în partea de sud-vest a Flushing Meadows–Corona Park (în partea de jos a hărții atașate).

În perioada interbelică compania GOODRICH din SUA a fost coproprietarul uzinelor de anvelope BANLOC-GOODRICH de la Florești, Prahova și a blocului de birouri a companiei de pe Calea Victoriei 218 din București, proiectate de arh. Octav Doicescu în 1938.



Pavilionul companiei americane GOODRICH, cea mai mare producătoare de anvelope la nivel mondial, la Expoziția Internațională New York World's Fair 1939


În partea stângă este pavilionul GOODRICH cu un teren de testare a performantelor anvelopelor. Vis-a-vis, în partea dreaptă a fotografiei, este pavilionul GENERAL MOTORS


Vedere de ansamblu a Expoziției  New York World's Fair 1939 - nu toate pavilioanele sunt finalizate


Harta Expoziției Internaționale New York World's Fair 1939
Jos în partea stângă este pavilionul GOODRICH, vis a vis de pavilionul GENERAL MOTORS








7 octombrie 2021

EPISTOLĂ A ARHITECTULUI BRÂNCUŞIAN OCTAV DOICESCU / text din volumul lui Petre Pandrea ”Brâncuși, amintiri și exegeze”

Cu Octavian Doicescu am reconstituit și verificat o serie de  detalii biografice, pe care le dețineam din gura sculptorului.

Cu Octav Doicescu am reconstituit etapele Ansamblului statuar și urbanistic de la Târgu-Jiu, ca și „mica istorie" (la petite histoire) a vieții sale.

Dintr-o excesivă modestie și din oroarea de reclamă profesională, deși este conștient de misiunea sa de pedagog și de artist la „Simetria" (revistă faimoasă) și la Institutul de Arhitectură din București, unde lucrează de decenii ca profesor, mândru de lucrările sale particulare și în colectiv, arhitectul Octav Doicescu îmi trimite epistola de mai jos.

O publicăm fără voia sa.

O publicăm cu atât mai vârtos, cu cât noi executăm o lucrare de simplu grefier, și cu cât Octav Doicescu face o nouă confesiune de credință asupra influenței rodnice pe care Brâncuși a exercitat-o asupra sa. Există, deci, testimonii contemporane de influențe ideologice care nu pot lipsi pentru istoricii viitorului.

Nici Constantin Brâncuși și nici Octav Doicescu nu-și aparțin.

Opera lui Doicescu va fi supusă curând unei examinări publice și se va ilustra pe concret ceea ce a făcut, ceea ce a greșit și, mai ales, ceea ce n-a putut face față de dotațiunea unui senzațional debut: Pavilioanele de la Paris și New York, micul palat din fosta stradă Wilson, un palat în Calea Victoriei, restaurantul municipal din Grădina Botanică și de la Băneasa, casa de odihnă pentru salariații Societății de Gaz și Electricitate de la Snagov, casa particulară a inginerului N.C. [Nicolae Caranfil], casa baronesei Vasilko, casa profesor Dimitrie Gusti - au fost jaloane de incipiență care anunțau pe marele arhitect.

Octav Doicescu a făcut macheta celui mai frumos parc de locuințe al Capitalei: Bordei - Herăstrău. Acest parc a fost realizat întocmai și este o podoabă a Capitalei. Mai sunt și alte lucrări.

De mult știu că Octav Doicescu lucrează greu, cu șovăiri și reveniri, fără grabă, cu ocolișuri, cu îndoieli și problematizări. Cazul clădirii casei particulare a inginerului N.C. [Nicolae Caranfil], din fosta Alee Vulpache, a fost notoriu. Inginerul avea multe parale și i-a dat libertatea de concepție și execuție.

Arhitectul Doicescu cunoștea așezarea terenului, cunoștea omul și familia. O casă exprimă căminul ideal al unui om, fizionomia lui de plastică interioară şi nevoile de exteriorizare, durerile, aspirațiile, adâncurile și stilul cu vibrația specifică.

Octav Doicescu a purces la elaborarea planurilor, care i-au fost aprobate.

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola 2

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola 2

La taille directe se aplică și în arhitectură, nu numai în sculptură.

Între planurile de pe hârtia de calc, cu machetă amănunțită și ridicarea pe teren, a ieșit un decalaj. Realizarea nu corespundea viziunii interioare a arhitectului. Beneficiarul, fără sensibilitate optică, nu vedea nimic eronat. Era mulțumit cu prima versiune a căminului său, ridicat, până la jumătate, de roșu, din cărămidă. Prețuia pe arhitectul-artist. Avea și parale. I-a îngăduit să dărâme și să reînceapă după visul său interior.

A doua versiune a casei din Aleea Vulpache a fost ridicată, la roșu, în întregime. I s-a pus și un acoperiș provizoriu.

Artistul a socotit că nu se integrează, complet, în peisagiu, nici de astă dată. Nu corespundea cerințelor sale lăuntrice și nu exprima structura caracterologică a beneficiarului.

A cerut iarăși voie ca să dărâme.

I s-a îngăduit.

A treia, și ultima versiune, este o mică bijuterie, o capodoperă de epocă, în stilul de odinioară, în materie de locuință individuală, pentru un anumit gen de intelectual monden și întreprinzător.

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola 2

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola 2

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola 2

Am narat aceste întâmplări ale artistului arhitect Octav Doicescu pentru a lumina epistola de mai jos. Doicescu este un brâncușian în spirit și în metoda de lucru.

Iat-o în fragmente:


Bucureşti, iulie 1964
Dragă Petrache,

„... aș dori ca aceste amintiri ale tale, plănuite despre Brâncuși, să nu fie legate de numele Doicescu. Ele să fie (aici sunt de acord) numai o certitudine pentru tine.

Valoarea lui Brâncuși și valoarea studiului tău nu se îmbogățesc cu nimic prin apariția unui nume sau al unor nume absolut întâmplătoare.

Eu am profitat mult de la sculptorul Constantin Brâncuși. Poate că el nici nu a știut vreodată. Eram la o anumită vârstă, când trebuia să mă încheg, într-un fel. Și Brâncuși m-a ajutat cu natura lui afurisită, cu personalitatea lui aforistică, cu zgârcenia dăruirii intimităților lui veritabile și sufletești. M-a învățat ca să am o profundă încredere, și integrală, în calitatea poporului român.

Nici o întâlnire și nici un schimb pe care l-am avut vreodată cu filosofi, cu regi, cu principi, cu președinți de republici, cu creatori și oameni de rând nu mi-au înnobilat sufletul mai puternic ca el, țăranul de la Dunăre, acel țăran român care, intre cele două războaie mondiale, ajunsese să fie intimidat și minimalizat de sărăcie și de lipsa de perspectivă în desăvârșirea lui.

Totdeauna, m-am considerat un țăran în felul meu, cu toate că mă trag din agricultori-moșneni care, la rândul lor, se trag din Bărbăteștii începuturilor, toți de la izvoarele Dâmboviței..."

(Octav Doicescu)

Constantin Brâncuși și Octav Doicescu în anul 1936



textul este preluat din volumul: Petre Pandrea, BRÂNCUȘI, AMINTIRI ȘI EXEGEZE, Ed. Vremea, București, 2009, pag. 279-282. Prima ediție a apărut la Editura Meridiane, București, 1967.

ultima fotografie care-i reprezintă pe Constantin Brâncuși și Octav Doicescu este preluată de pe Blogul Octav Doicescu