Sursa imaginilor : Arhiva de imagine a Muzeului Țăranului Român
«Rămân de pe urma unui
creator, sau chiar a unui inventator ingenios, operele care poartă în ele gândirea
timpului său, obsesiile științifice sau speranțele de depășiri colective sau
individuale, tot ceea ce a frământat si frământă era respectivă, pe care a
trăit-o. El are puterea, cel mult, să catalizeze într-o mărturie a spiritului
său gândiri mai importante, să dea strălucire unor fapte care trec fără mare însemnătate
în desfășurarea vieții, să puncteze în ansamblul mărturiilor comune ceea ce
constituie pentru oameni necesitățile și demnitățile lor, ceea ce poate să
transforme esteticul în valoare etică.» Octav
Doicescu (1)
Am ezitat
mult în fața invitației de a scrie aceste rânduri: nu am fost studenta
profesorului Doicescu, nu am avut privilegiul de a lucra cu arhitectul Doicescu, nu l-am
cunoscut pe omul Doicescu. Am acceptat pentru un motiv la care voi reveni după
ce voi spune câteva cuvinte despre o anumită latură a personalității lui Octav
Doicescu, așa cum transpare aceasta din scrierile sale teoretice despre
arhitectură; scrieri care, din fericire și prin grija profesorului Derer, au
fost adunate laolaltă și date tiparului.
Văzută
din afară, biografia profesională a lui Octav Doicescu oferă imaginea rară,
aproape neverosimilă, a unui succes profesional continuu. Din 1928, când obține
diploma școlii superioare de arhitectură din București, și până aproape de 1981
anul morții sale, cariera sa pare o
succesiune de succese care îmbracă multe tipuri de preocupări: proiectare (are
permanent comenzi importante), publicistică (colaborează cu G.M. Cantacuzino la
publicarea revistei «Simetria», este prezent permanent cu articole și studii și
în alte publicații), activitate cultural-mondenă (frecventează cercuri
intelectuale prestigioase, alături de personalități felurite ale timpurilor pe
care le-a străbătut), activitate didactică (este profesor la facultate din
1944 până în 1977 când se pensionează).
Toate aceste activități îi sunt recunoscute: primește distincții oficiale
(medalii și ordine), face parte din forurile reprezentative ale Uniunii
Arhitecților, este membru al Uniunii Artiștilor plastici, este cetățean de
onoare al orașului New York (1939), este unul dintre cei patru arhitecți membri
ai Academiei Române (după Petre Antonescu și Duiliu Marcu și înainte de Grigore
Ionescu). Probabil că nu există un alt arhitect român care, trecând prin
perioade atât de tulburi, să-i egaleze seria succeselor. S-ar putea spune că
este prototipul câștigătorului, omul siguranțelor, al certitudinilor.
Și
totuși, recitindu-i articolele, descoperi o altă personalitate, descoperi
intelectualul care se îndoiește, care se întreabă, care caută cu tenacitate
răspunsuri la aceste interogații. Despre acest Doicescu vreau să vorbesc,
pentru că permanentele sale întrebări si căutări de răspunsuri sunt îndreptate
într-o direcție foarte precisă: ce îl învață e1 pe student pentru ca acesta să
devină un arhitect. Această țintă, pe care este evident că o consideră de cea
mai mare importanță de vreme ce ea se prezintă cu recurență încăpățânată în
gândirea sa, îl obligă pe gânditorul Doicescu să formuleze întrebări cu
conținut teoretic și mai general: ce este arhitectura, ce este mai important în
activitatea noastră, unde trebuie să căutăm. În spatele omului de succes și al
aparentelor certitudini, se dezvăluie astfel căutătorul, profesorul care
meditează și are dubii, pentru că vrea ca studenții lui să meargă mai departe,
să nu repete mecanic ceea ce poate că greșește generația profesorilor, să facă
arhitectură cu adevărat. Am lucrat ani de zile cu profesorul Mircea Alifanti
care era personificarea acestui tip de abordare intelectuală, dar care a lăsat
foarte puțin publicat. Am avut surpriza să regăsesc în scrierile profesorului
Doicescu aceleași frământări, poate altfel formulate, dar cu aceeași esență. Și
cred că nu există loc mai potrivit pentru a sublinia această latură a
personalității lui Octav Doicescu decât în Senatul Universității «Ion Mincu».
Nu este
timp pentru a face o prezentare exhaustivă a temelor abordate de Doicescu pe
această linie, și cu atât mai puțin pentru o analiză critică a moștenirii sale
teoretice. Mă voi rezuma la numai câteva aspecte.
Primul
este de natură foarte generală: Octav Doicescu a lucrat destul de mult și a
scris împreună cu G. M. Cantacuzino, a cărui carismă scriitoricească l-a
eclipsat într-o oarecare măsură. Pe nedrept, spun acum, recitindu-1 cu altă
minte. Faptul că nu avea talentul literar al lui G.M., și poate nici nonșalanța
aristocratică a acestuia, a jucat în favoarea lui. Proza lui alunecă mai puțin
într-o eseistică lirică, îl silește la o altă rigoare analitică și, în
consecință, la o critică mai organizată. El face un pas înainte în gândirea
românească de arhitectură, care, pe nedrept, trece neobservat.
Toate
prezentările lui sunt subîntinse de un fir încordat de chestionări foarte
precise: fie că este vorba de orașele americane, de mănăstirile din Moldova sau
de Brâncuși, fie că se referă la arhitectura contemporană, Doicescu se întreabă
ce putem învăța de aici și ce se mai potrivește cu actualitatea, prin
actualitate înțelegând atât sensibilitatea momentului cât și tipul de
problematică practică Aceasta îl duce la o privire critică, adesea foarte
ascuțită, care îl ajută să identifice tipuri de probleme asupra cărora
meditează în continuare prin prisma practicianului și prin prisma profesorului.
Primele
dubii asupra dogmei moderniste sunt formulate încă din 1946, sub forma unor
întrebări posterioare vizitei în SUA, astfel: «Ca o construcție să nu fie
demodată de la început, ea trebuie să fie omenește satisfăcătoare în sensul cel
mai larg!; (...) 3. Până la ce punct o
nouă construcție trebuie să se integreze în mediul înconjurător?; 4 Este
necesar oare omului un cadru mai restrâns și mai finit care să-i dea intimitate?;
5. De ce îți este mai plăcut să cumperi din Rue de Rivoli sau din Bond Street
decât din alte străzi comerciale? 6. O democrație are nevoie de monumente chiar
când cerințele ei nu sunt aceleași cu ale unei dictaturi, clădiri care să se
ridice pe un plan mai înalt decât funcțiunea zilnică a vieții și să redea în
forme demne și coerente interdependența individului de grupul social din care
face parte; 7. Poate arhitectura modernă să răspundă acestor nevoi? Poate fi
arhitectura modernă monumentală?» (2)
Acest tip
de abordare, care se consolidează prin experiență, îl va determina, în anii
’70, să formuleze critici asupra unor subiecte pe care foarte puțini arhitecți
români au îndrăznit să le atace, și, și mai puțini au fost aceia care le-au pus
pe hârtie, la acel timp. Câteva dintre acestea ar fi:
1.
Punerea sub semnul dubiului a modului de rezolvare al locuirii de masă în forma
arhitecturală a locuinței plurifamiliale, în forma urbanistică a ceea ce numim
«urbanismul liber» și prin mijlocul industrializării (tabu oficial, de altfel):
«Asistăm în evoluția noastră de constructori și arhitecți la confuzii în
scopurile pe care le urmărim, în evoluția tehnicilor de edificare incipiente și
mai ales în căutările de ușurare a sarcinilor imense, prin industrializare;
(...) cum această industrializare totală este abia la început, mirajul
inventivităților tehnice specifice industriei se transformă pe nesimțite in
scop final, în produs finit, înlocuind în conținutul valoric de creație al
arhitecturii spațiul locuit ‹al omului›. Din această cauză, (rezultă) monotonia
și lipsa de vivacitate a spațiului nostru construit; deocamdată puține exemple
am putea sa prețuim în materie de construcție de masă (...). Sunt absolut
necesare studii perseverente și experimentări multiple ca sa transformăm
industrializarea construcției de locuințe dintr-o constrângere tehnică într-o
largă suplețe in realizarea produsului căruia îi este destinata.» (3).
2.
Locuirea; preeminența chestiunii urbanistice asupra obiectului de arhitectură;
alienarea, lipsa de comunicare, dintre arhitect și utilizator, atât ca individ
izolat, cât și ca formă de comunitate; necesitatea fundării proiectului urban
și de arhitectura pe alte tipuri de abordări decât «modelele» teoretice și
formale în vigoare atunci, și, de aici, necesitatea unei viziuni mai largi
asupra proiectului (generaliste, o numește el), capabilă să integreze abordarea
sociologică cu cea (fără sa le formuleze ca atare) antropologică și
fenomenologică sau modernitatea cu tradiția: «Hazardul haotic (al orașului) nu
mai conține ordinea și caracterul plin de semnificație; am pierdut prin
disociere faza în care luam în considerare și structurile psihologice și
structurile sociale, într-o semnificație integratoare; pe lângă valoarea
obiectivă (științifică) nu mai apare și valoarea subiectiva (publică) în
contextul fizic înconjurător al vieții omenești — ‹evidența existenței
senzoriale›. Această stare e din ce în ce mai evidentă în urbanism, unde apare
un cadru natural fără semnificație spațială, fără sisteme cu spații sociale; exclusiv
avem de a face numai cu spații ‹operaționale›; o mutație totală într-un sistem
producție- consum, care pentru arhitectură și urbanism, ca mijloc de comunicare
între oameni, devine supărătoare. Dacă un sistem tradițional în acest domeniu
nu mai poate fi perpetuat cum a fost, totuși eliminarea lui nu este un câștig.
Ca și în alte domenii obiectiv-științifice actuale, trebuie reconstituit pe alt
plan acel omnipractician care să ‹știe să facă› în domeniile conexe, ceea ce
readuce ‹valoarea› finală în munca oamenilor și a existenței lor; acel om care
trece cu ușurință de la conținut la formă.» (4).
3.
Relativitatea căutărilor estetice moderniste și a mitului tehnologic; și, mai
ales, fatuitatea fondării învățământului pe aceste baze: «Nici mitul estetic
inovator, nici simpla acumulare de mijloace și economia lor nu sunt suficiente
pentru rezolvarea problemelor arhitecturii în cadrul vieții și nici ele singure
nu pot reglementa poziția didactică a școlii » (3).
4.
Poziția nesigură a arhitectului în raport cu aceste probleme și necesitatea
unei reorientării a profesiunii către oraș și către o etică alta: «Poate că
nici n-ar fi puse atâtea întrebări arhitecturii dacă n-ar fi fost orașele care
să însumeze toate aspectele noastre (negative). Eu însă pun pe seama arhitectului
toate aspectele negative ( ..) pentru că eu cred că suntem capabili să le
înlăturăm sau măcar să ținem seama de ele. Dacă n-ar fi fost orașul care să
scoată (evidențieze — n.a.) aceste carențe din dibăciile noastre profesionale
poate că lucrurile s-ar fi mărginit și o serie de obiecte ar fi fost (numai)
monotone și simple, (dar) amestecate, inserate în restul moștenirilor, poate nu
dădeau acest aspect de evoluție critică a arhitecturii. (...) Dacă este vorba
să discut situația arhitectului la noi și prezența lui în problemele urbane,
(consider că) este de datoria tuturor arhitecților sa intervină foarte serios
în acest fenomen. (...) Eu(... ) nu sunt sigur că arhitectul poate sa fie un
generalist. El poate să fie dacă vrea, (dar) nu este o problemă simplă, nu este
o problemă care se stăpânește numai senzorial, adică numai contemplativ, dar va
repet încă odată, dintre toate aceste formații științifice care contribuie la
imaginea orașului, arhitectul (...) este cel mai în măsură să intervină cu eficiență.
(...) Așa că, cel puțin mie mi se pare că, afară de studiile tehnologice pe
care le avem la îndemână și care ne îndreptățesc să căutăm un alt limbaj, dar
să-l căutăm... Nu sunt așa de pretențios să spun, ca grecii vechi, că omul este
măsura puterii lucrurilor, dar în materie de arhitectură el este etalonul
principal, nu tehnologiile, nici sculele.
Eu
personal cred că lumea de mâine este lumea oamenilor, deci ei pot să facă să se
simtă bine în aceste sisteme și structuri (este vorba de revenirea la formule
de locuire urbană tradițională, n.n.), și poate, cu ajutorul arhitecților să le
dea și acea permanență a evoluției civilizației.» (6).
5.
Reorientarea învățământului de arhitectură, de la punerea în discuție a
predării istoriei arhitecturii ca istorie a stilurilor, inadecvată înțelegerii
tradiției autohtone (7), până la chestiuni ce țin de pedagogia proiectului de
arhitectură (am spune azi):
«Pentru a
forma un ‹tip› profesional în arhitectură, școala trebuie să constituie studentului,
în primul rând, un fond spiritual ancorat în tradițiile profesiei și ale
umanismului, singura poziție care poate garanta nașterea unor creații vii in
arhitectură.» (8).
Toate
acestea sunt chestiuni pe care le punem în discuție abia în școala de astăzi.
Sigur că Octav Doicescu nu le-a formulat în termenii actuali, sigur că unele
aspecte ale discursului său pot fi datate, dar, ca imagine generală, critica
lui este remarcabilă. Iar scopul ei este, după cum s-a văzut din citatele alese
și la care se pot adăuga multe altele, învățământul de arhitectură. Revenind la
motto-ul acestor rânduri, discursul lui a devansat cu mult frământările
culturii arhitecturale românești ale acelei perioade.
Această
căutare teoretică (arhitecturală și didactică), precum și formularea ei unica
în România anilor 1970, este ceea ce datorăm în primul rând profesorului
Doicescu. Și prin aceasta revin la motivul care m-a făcut să accept cu inima
ușoară invitația și onoarea de a-l omagia în acest cadru. În 1978 cred,
întâmplarea m-a făcut să asist la o scenă pe care mi-e greu s-o uit Într-unul
din atelierele de peste această sală, am fost fără să vreau martora momentului
în care rectorul de atunci, profesorul Cezar Lăzărescu, a silit echipa condusă
de Octav Doicescu (pensionar în acel moment), căruia se alăturase profesorul
Iotzu, să se retragă din «competiția» pentru Centru Civic al Bucureștiului. Nu
discut acum calitatea proiectului, incomparabilă cu ceea ce a urmat și avem,
discut faptul în sine.
Momentul
a fost penibil, abuziv și încărcat până la insuportabil. Profesorul Iotzu, încă
angajatul școlii, a spus plin de amărăciune: «în aceste condiții, eu trebuie să
mă retrag». Și în scurtă vreme a plecat în Germania. Octav Doicescu — stătea
încremenit într-o perplexitate, sau o tristețe, distantă — a întrebat: «Bine,
dar numele meu nu reprezintă o garanție pentru a continua?» și nimeni nu i-a
putut răspunde. Aș fi vrut să nu fiu de față. A mai rămas o vreme pe locul său,
înconjurat de o singurătate deasă și rece, o singurătate de samurai, un samurai
căruia i se refuza dreptul de a lupta... apoi a ieșit fără să scoată o vorbă.
Școala acelui moment nu mai avea nevoie de Octav Doicescu.
Actualul
nostru rector nu are de unde să știe această scenă. Puțini sunt cei care au
fost de față, iar, dintre ei, puțini mai sunt în România. Dar vreau să-i
mulțumesc, ca și întregii echipe care a inițiat aceste comemorări, pentru că
mi-a dat ocazia să repar această amintire apăsătoare și să aduc, în numele
Școlii, plecăciune profesorului Doicescu. Profesorului Doicescu de care avem
nevoie!
Note:
1. DOICESCU, Octav, Despre
arhitectură. Scrieri și cuvântări, Ed. Tehnică, București, 1983: Petre Antonescu
și arhitectura românească (publicată și in «Arhitectura», nr. 5 / 1973), p. 102
2. 0p.cit.: Orașul American și Arhitectura lui, (publicat și în «SIMETRIA», n r. 7 / 1946), pp. 80—81
3. 0p.cit.: Pentru o locuire omenească (publicat și în «Arhitectura», nr. 1 / 1972), pp. 128—129
4. 0p.cit.:: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75 DE ANI DE ÎNVĂȚĂMÎNT SUPERIOR
DE ARHITE CTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI,
Craiova, febr. 1973), pp. 44—45
5. Idem, p. 43
6. Op.cit.: Arhitectul în lumea de azi (conferință pentru studenți în 1975),
pp 49—56
7. 0p.cit. : Monumentele de arhitectură din nordul Moldovei (publicat și în «Arhitectura»,
nr. 8 / 1954), p. 82—86
8. Op.cit.: Tradiție și inovație în învățământul de arhitectură (publicat și în 75 DE
ANI
DE ÎNVÂTÂMÎNT SUPERIOR DE ARHITECTURĂ, IAIM, București, 1973; RAMURI,
Craiova, febr. 1973), p. 43
sursa articolului:
SIMPTOME DE TRANZIȚIE,
Vol. II, [Eseuri de arhitectură], Editura Fundației Arhitext design, București,
2010, pp. 149—155
- Text publicat inițial în revista
«Arhitext», nr. 3 / 2002 -
