.
.

2 ianuarie 2010

"Făpturii îi trebuia cişmea ca să aibă izvorul într-însa" - Sfântul Grigorie Palama


Cişmea, Muzeul Satului din Bucureşti
(replică a Fantânii lui Manole de la Curtea de Argeş)


Maica Domnului cu Pruncul pe tron
frescă de la Mănăstirea Dionysiou, Sfântul Munte Athos, sec. al XVI-lea


Pentru că suntem încă în perioada dintre Crăciun şi Bobotează, un cuvânt de mare frumuseţe al Sfântului Grigorie Palama la Naşterea Domnului

"Făpturii îi trebuia cişmea ca să aibă izvorul într-însa"
(citeste mai departe urmând link-ul de mai jos )



1. A naşterii celei feciorelnice este prăznuirea de astăzi şi negreşit cuvântul se va lăsa purtat în măreţia sărbătorii şi va înainta în adâncimea tainei atât cât este cu putinţă şi îngăduit şi timpul va permite, ca şi noi să ne luminăm după putere cu câte ceva din ale ei. Încordaţi-vă, deci, fraţilor, vă rog, şi ridicaţi şi voi cugetul vostru, ca aprinzându-se strălucit din dumnezeiescul meteor, să înţeleagă mai vârtos lumina dumnezeieştii cunoştinţe, fiindcă astăzi văd aceeaşi cinste a cerului şi a pământului şi urcuşul tuturor celor de jos fiind în întrecere cu coborâşul celor de sus. Oricum ar fi cerul cerurilor şi oricum ar fi apele cele de deasupra, care acoperă cele cereşti, şi oricum ar fi locul sau starea sau rânduiala celor mai presus de lume, nu au nimic mai de minunat sau de preţuit decât peştera şi ieslea şi decât pămătufurile şi scutecele pruncului, fiindcă nimic din toate cele care s-au întâmplat de la Dumnezeu de-a lungul veacurilor nu este mai de folos nouă sau mai dumnezeiesc decât Naşterea lui Hristos, pe care astăzi o prăznuim.

2. Cuvântul cel mai înainte de veci şi necuprins şi atotţiitor se naşte acum, după trup, în peşteră ca unul lipsit de cămin, de acoperiş şi de casă şi ca un prunc este aşezat în iesle şi se face văzut ochilor şi pipăit mâinilor şi se înfaşă în scutece. Nu se aduce lumii o alcătuire nematerialnică, ce mai înainte nu exista; nu trup veni prin naştere care după puţin timp să se descompună; nu trup şi suflet unite între ele spre alcătuirea unei făpturi raţionale, ci Dumnezeu şi trup uniţi prin suflet în chip neconfundat, într-un singur ipostas divino-uman, care a pătruns în timpul din urmă în pântece fecioresc, în care şi din care, prin bunăvoirea Tatălui şi prin împreuna săvârşire a Duhului, Cuvântul cel mai presus de alcătuire vine la alcătuire, şi, desprinzându-se acum de cele ale pântecului, se naşte ca un prunc, lăsând însă nestricate peceţile fecioriei. S-a născut fără pătimire, după cum fără pătimire s-a şi zămislit; aşa cum s-a arătat mai presus de plăcere pătimaşă întru zămislire, tot aşa şi întru naştere s-a arătat mai presus de dureri Născătoarea, după cum spune Isaia: «a născut înainte de veni peste ea chinul durerilor naşterii» (66, 7). A născut după trup pe cuvântul cel mai înainte de veci a Căruia nu numai dumnezeirea Îi este nebănuită, dar şi chipul unirii cu trupul de neînţeles, şi coborârea nedepăşită, şi înălţimea dumnezeiască şi negrăită a plămezii mai presus de orice minte şi orice cuvânt, aşa încât nici ea să nu poată suporta vreo comparaţie cu ceva din cele create. Căci chiar dacă Îl vezi acum născându-se trupeşte din fiică ce nu ştie de bărbat, tot se ridică deasupra comparaţiei, fiindcă zice: «frumos ca nimeni altul între fiii oamenilor» (Ps. 44, 3). Nu a zis «mai frumos», ci doar «frumos», ca să nu compare cele de necomparat, adică pe oamenii obişnuiţi cu firea cea deopotrivă dumnezeirii.

3. «Te-a tuns pe Tine, Dumnezeul - zice - , Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi» (Ps. 44, 9). Acelaşi este şi Dumnezeu şi om desăvârşit; Acelaşi este şi cel ce unge şi Cel ce primeşte ungerea. Pentru că zice: «Te-a uns pe Tine, Dumnezeul, Dumnezeul Tău»; căci Cuvântul Cel din Dumnezeu Tatăl se unge ca om. Şi se unge cu Duhul Cel de o veşnicie şi de o fiinţa cu El, fiindcă acesta este undelemnul bucuriei. De aceea, şi El Însuşi, iarăşi, este Dumnezeu, şi dumnezeiasca ungere, şi Cel ce unge. Căci chiar dacă se unge un om, ca Dumnezeu care însă în Sine izvorul ungerii. De aceea, şi văzătorul acela minunat a văzut şi prezis ca pe părtaşi ai lui pe toţi cei de la Dumnezeu unşi. Fiindcă numai a lui Dumnezeu este a nu se împărtăşi, ci doar a fi împărtăşit şi a avea părtaşi pe cei ce se bucură în Duhul. Aşa este Cel născut acum în peşteră sărăcăcioasă şi lăudat de noi ca prunc aflat în iesle.

4. Fiindcă Cel care pe toate dintru nefiinţă le aduce, pe cele pământeşti şi pe cele cereşti, văzând făpturile Sale cele raţionale făcute de nimic, prin momeala măririi, Se dăruieşte acestora pe Sine, faţă de Care nimic nu este mai mare, nici egal, nici pe aproape, şi Se rânduieşte spre împărtăşire celor ce voiesc, ca de acum înainte să avem folos neprimejduit în râvnirea a ceva mai bun, pentru care la început ne-am aflat în fundul primejdiei, şi ca fiecare dintre noi, care râvneşte să devină Dumnezeu, nu numai neosândit să fie, ci dorinţa să şi-o împlinească. Dezleagă, deci, în chip minunat pricina căderilor de la început, care a fost vederea măririi şi a micşorării dintre cele ce erau şi pizma şi momeala din ea, şi certurile cele văzute şi cele nevăzute. Căci vrând începătorul răului niciunuia dintre îngeri să fie mai prejos, şi să se asemene în măreţie cu Însuşi Creatorul, întâiul a suferit grozava cădere, neavând premergător (Lc. 10, 18). Apoi, umplut de pizmă şi aruncând mreaja, şi pe Adam l-a atras în adâncul iadului, cu aceeaşi momeală, pricinuind acestuia de netămăduit căderea şi având nevoie pentru vindecare de prezenţa ultimă a lui Dumnezeu, cea pe care o sărbătorim acum, iar căderea sa făcându-o cu totul de nevindecat, ca unul care nu prin părtăşie a dobândit mărire, ci prin răutatea sa, devenind şi plinătate a răutăţii şi clor ce voiesc înaintestătător spre părtăşie la rău.

5. Binevoind, aşadar, Dumnezeu să dezlege desăvârşit pricina mândriei, care a surpat făpturile Sale raţionale, uneşte lumea Sieşi. Şi fiindcă El este egal şi de aceeaşi cinste cu Sine după fire, face şi făptura egală şi de aceeaşi cinste cu Sine după har. Şi cum face aceasta? Însuşi Dumnezeu-Cuvântul, Cel din Dumnezeu, golindu-Se pe Sine negrăit şi coborând dintru înălţime până înăuntru cele mai de jos ale omenirii şi legându-o pe aceasta de nedezlegat Sieşi şi smerindu-Se şi sărăcind asemenea nouă, pe cele de jos le-a ridicat sus. Mai mult chiar, a împreunat cele două într-unul, amestecând omenirea dumnezeirii, şi aşa a arătat la toţi smerenia, ca drumul care duce către sus, înfăţişându-Se astăzi pe Sine paradigmă oamenilor şi îngerilor sfinţi.

6. Întru aceasta îngerii au luat acum nestricăciunea, învăţând din lucrarea Stăpânului că drumul măririi şi al asemănării cu Acesta nu este înălţarea, ci smerenia; întru aceasta oamenii au îndreptarea grabnică, cunoscând smerenia ca drum al însănătoşirii. Întru aceasta începătorul răutăţii, fiind înălţarea însăşi, în timp ce mai înainte i se părea a sta cumva şi a fi ceva, ca unul ce pe unii îi robise şi îi dărâmase cu momeala înălţării, iar pe alţii nădăjduia să îi biruiască prin necunoştinţă, a fost cu totul ruşinat şi doborât şi i s-a văzut bine şi descoperit jocul de cei pe care altădată îi amăgise rău. Şi acum, născându-se Hristos, este călcat de cei care mai înainte stăteau sub picioarele lui, nemaigândindu-se acum la cele înalte aşa cum îi îndemna acest înveninat, ci adăugându-se drumului celor smeriţi, pe care l-a arătat cu fapte Mântuitorul, şi care prin smerenie dobândesc înălţarea cea mai presus de lume.

7. De aceea, Cel ce şade pe Heruvimi, Dumnezeu, prunc se aduce astăzi pe pământ.; Cel a Căruia nu numai firea, dar nici strălucirea slavei Sale nu poate fi văzută în faţă de către Serafimii cei cu câte şase aripi, drept care cu aripile ochii îşi acoperă, se lasă sub simţuri şi se face văzut ochilor trupeşti, făcut trup; Cel ce mărgineşte toate şi de nimeni mărginit se încape într-o iesle încropită şi mică; Cel ce toate le stăpâneşte şi le ţine în mâna Sa este înfăşat în scutece mici şi ţinut în legături obişnuite; Cel ce are bogăţia comorilor celor nedeşertate se supune de bunăvoie unei aşa sărăcii, încât nici loc să nu-şi găsească în stanişte, drept care şi intră smerit în peşteră şi în acestea se naşte Cel născut din Tatăl fără de timp, fără de patimă şi fără de început. Şi prin Naştere (o, minune!) nu numai firea cea de jos o îmbracă Cel de o fire cu Tatăl Cel de Sus, şi nu numai că se supune sărăciei ultime născându-se în peşteră umilă, dar şi condamnarea cea josnică a firii noastre o primeşte de la bun început, încă în pântece fiind, căci se înregistrează şi se înscrie dimpreună cu robii, în fire Stăpânul tuturor fiind (Lc. 2, 4-6), făcând neîndoielnic robia cu nimic mai de necinste decât stăpânia, şi, mai mult chiar, arătând pe robi mai de cinste decât stăpânul de jos de atunci, dacă înţelegeau şi se supuneau măreţiei harului; căci cel ce părea a fi stăpân pământului atunci nu intrase la numărătoare împreună cu Împăratul cerurilor, ci doar cei de sub mâna sa. Nu s-a numărat acestora împăratul pământesc de atunci, ci Cel ceresc.

8. Într-unul din psalmi, David, aflat acum părinte dumnezeiesc pentru Cel care Se naşte din seminţia lui, Îi cântă Lui Dumnezeu: «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale» (Ps. 118, 73). Ce vrea să spună aceasta? Că numai a Ziditorului este a da adevărata înţelepciune. Cel ce s-a înţelepţit şi s-a lămurit de cinstea pe care a primit-o firea noastră de la Dumnezeu, prin a fi fost zidită de mâinile Sale şi după chipul Său, venind la vederea iubirii Sale de oameni aleargă la Acesta şi se va supune şi va învăţa poruncile Lui. Şi cu atât mai mult, însă, va face acest lucru dacă va pricepe, după putinţă, taina aceasta mare a replăsmuirii şi a ridicării noastre. Căci Cel care pe toate celelalte le-a adus la iveală numai prin cuvânt, a făcut firea noastră din pământ cu Însăşi mâna Sa, i-a suflat viaţă de la Sine şi a lăsat-o pe aceasta să se cârmuiască prin propriile sale raţiuni şi după voia sa, căci era plăsmuită raţională şi având stăpânirea de sine. Însingurându-se, însă, înşelată la sfatul celui rău şi neputând face faţă împotrivirilor, nu a ţinut cele ale firii, ci a alunecat către cele potrivnice firii. De aceea, acum, nu numai o plăsmuieşte din nou în chip minunat, cu mâna Sa, dar o şi ţine la Sine, nu numai luând-o şi ridicându-o din cădere, ci în chip negrăit îmbrăcându-Se şi împreunându-Se de nedespărţit cu aceasta, S-a născut deopotrivă Dumnezeu şi om. S-a născut din femeie ca să ridice chiar firea aceea pe care a plăsmui-o strămoşilor, dar din Fecioară, pentru a-l aşeza pe om nou.

9. Căci dacă ar fi fost din sămânţă, nu ar fi fost om nou, nici nu ar fi putut, fiind din tabăra cea veche şi moştenitor vinei aceleia, să primească în sine plinătatea dumnezeirii neştirbite şi să devină izvor nesecat de sfinţenie; aşa, nu numai că nu ar fi avut avuţia puterii în care să spele molima păcatului strămoşilor acelora, dar nici urmaşilor lor nu le-ar fi ajuns pentru sfinţire. Căci după cum nu va ajunge apa dintr-un vas, fie şi cel mai mare, la nesfârşit spre băutură unui oraş, ci are nevoie de a aduce în el izvorul, care niciodată va putea fi pus în mâinile duşmanilor însetaţi, aşa nu putea fi de ajuns spre sfinţire continuă tuturor nici om, nici înger sfânt, care a dobândit sfinţenia prin părtăşia harului. Făpturii îi trebuia cişmea care să aibă izvorul într-însa şi aşa cei care se apropie şi se adapă din ea să rămână nerăpuşi de cei care atacă slăbiciunile şi lipsurile sădite în ea. De aceea, nici înger, nici om, ci Însuşi Domnul a venit şi ne-a izbăvit făcându-Se pentru noi om asemenea nouă şi rămânând Dumnezeu neschimbat şi zidind acum Noul Ierusalim şi ridicându-şi locaş din pietre vii şi împreună adunându-ne Biserică sfântă şi obştească, aşezată la temelia ei, care este Hristos, isvorul neistovit al harului. Căci viaţa desăvârşită şi împărătească şi veşnică, atotînţeleapta şi atotputernica fire se uneşte cu cea înşelată din nesocotinţă şi prin înşelăciune robită celui rău şi în adâncurile iadului aflată din lipsirea vieţii dumnezeieşti, pentru a-i aduce acesteia înţelepciunea şi puterea şi slobozenia şi viaţa necurmată.

10. Vedeţi şi semnele negrăitei împreunări şi folosul revărsat imediat din aceasta şi peste cei ce se aflau în depărtare. Steaua mergea împreună cu magii, oprindu-se când aceştia poposeau şi înaintând cu aceştia când porneau, şi mai mult chiar, aceasta îi trăgea şi îi chema la drum, ca şi căpetenie şi călăuză a călătoriei lor; pornind ei la drum, sărea să-i conducă, iar când firea îşi odihneau, se supunea ea acelora şi rămânea şi ea pe loc, ca nu cumva lipsind să-i întristeze pe ei cu absenţa şi să pară a lăsa călăuzirea nedesăvârşită; căci nu puţin îi întristase ascunzându-se de dânşii pe când se apropiau de Ierusalim.

11. De ce s-a ascuns, aşadar, când au ajuns acolo? Ca prin întrebare să-i facă propovăduitori nebănuiţi ai lui Hristos, care atunci se năştea după trup. Şi fiindcă cereau să afle de la iudei unde se naşte Hristos după profeţiile sfinte i-a părăsit pe ei dumnezeiasca stea, învăţându-ne pe noi a nu mai căuta să aflăm cele ale legii şi ale profeţiilor de la Iudei, ci a urma învăţăturii celei din ceruri, ca să nu cădem din revărsarea luminii şi a harului de sus. Când au ieşit, iarăşi s-a arătat acestora din locul ei, ca să-i bucure şi să-i conducă mergând înainte, «până ce a venit şi a stat deasupra unde era pruncul» (Mt. 2, 9), închinându-se şi ea împreună cu dânşii acestui prunc pământesc şi ceresc. Şi aceasta i-a dus pe ei mai întâi, ca dar la naştere, lui Dumnezeu, care Se naşte pe pământ, şi prin aceştia întregul neam al asirienilor, după spusa Isaiei: «Şi în zilele acelea asirienii vor fi primul popor la Dumnezeu, şi după aceştia egiptenii şi al treilea Israel» (Isaia 19, 1 şi urm.), după cum vedem că se întâmplă acum. Căci închinării magilor a urmat îndată fuga în Egipt, prin care şi pe aceştia i-a scăpat de idoli şi, după întoarcerea din ea, s-a ales din Israel poporul vrednic de dezmierdarea lui Dumnezeu.

12. Şi acestea au fost anunţate de Isaia vădit dinainte. Magii înşişi s-au închinat aducând «aur, tămâie şi smirnă» (Mt. 2, 11) Celui care prin moartea Sa, a cărei semn era smirna, ne-a dăruit nouă viaţă dumnezeiască, a cărei chip era tămâia, şi dumnezeiasca strălucire şi împărăţie, pe care o închipuia aurul adus Celui ce dăruieşte mărirea veşnică. Pentru Cel ce se naşte astăzi şi păstorii intră dimpreună cu îngerii în acelaşi cor şi înalţă aceeaşi cântare şi intonează aceeaşi melodie; nu îngerii iau în mâini fluierele păstoreşti, ci, învăluiţi în lumina îngerilor, păstorii s-au aflat în mijlocul oştirii cereşti, învăţându-se de la îngeri imnul ceresc, sau chiar ceresc şi pământesc deopotrivă. Fiindcă zic «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ». Căci acum are tron pământul Cel ce sălăşluieşte întru cei de Sus şi stăpâneşte înălţimile cerurilor, şi este slăvit pe acesta la fel ca şi acolo, atât de sfinţii cât şi de îngerii Lui.

13. Dar care este cauza acestei doxologii comune, a îngerilor şi a oamenilor, şi care este această atât de lăudată de către păstori şi de către toţi oamenii şi atât de îmbucurătoare veste? Căci zice: «Iată, vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul». Care este aceasta, deci, şi care bucuria lumii lumii întregi? Ascultă sfârşitul cântării vestirii celei bune şi vei înţelege: «pace», zice, «între oameni bună voire». Căci Dumnezeu Cel mâniat din pricina neamului oamenilor, pe care i-a şi supus la urgii înfricoşătoare, vine în trup ca să dăruiască acestora pacea Sa şi să-i împace pe ei cu Tatăl Cel de Sus. Iată, S-a născut nu nouă îngerilor zice, chiar dacă văzându-L acum pe pământ Îl mărim ca şi în cer, ci vouă oamenilor; adică pentru voi şi în chipul vostru s-a născut Mântuitor, Hristos Domnul, în oraşul lui David.

14. Ce însă vrea să spună bunăvoirea lui Dumnezeu de lângă pace? Căci zice: «pace, întru oameni bunăvoire». Şi în alte dăţi, mai înainte, a dat pilde de pace faţă de oameni, căci şi lui Moise «îi vorbeşte precum ar vorbi cineva cu prietenul său» (Ieş. 33, 11) şi pe David l-a aflat după inima Lui (Ps. 88, 20) şi chiar întregului neam al iudeilor i-a dat semne de pace, coborând pentru ei în munte şi vorbindu-le prin foc şi prin nor (Deut. 4, 10 şi urm.), dar nu după bunăvoire. Căci bunăvoirea este ceea ce este bineplăcut în sine şi predecesor a lui Dumnezeu şi voire desăvârşită. Pentru aceasta, după cum Dumnezeu pe mulţi i-a numit fii, dar Unul este «întru Care a binevoit» (Mt. 3, 17), tot aşa, în multe dăţi a dat pacea Sa, dar una este cea care are şi bunăvoirea Lui cu sine: cea care prin întruparea Domnului nostru Iisus Hristos s-a dat, ca desăvârşită şi neclintită, întregului neam şi tuturor celor care o voiesc.

15. Să păstră noi această pace, fraţilor, cu toată puterea, căci aceasta am primit-o ca moştenire de la Cel care Se naşte acum, Mântuitorul nostru, şi care ne-a dat nouă Duhul înfierii, prin care devenim moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos (Rom. 8, 17). Să ne împăciuim, deci, cu Dumnezeu, făcând cele bineplăcute Lui (Filip. 4, 18), săvârşind cele drepte, «stăruind în cereri şi rugăciuni» (Fapte 1, 14), «lăudând şi cântând în inimile noastre» (Efes. 5, 19), şi nu numai cu buzele; să ne împăciuim cu noi înşine supunând trupul duhului şi alegând purtarea cea după conştiinţă şi având lumea cugetelor cea dinlăuntrul nostru umblând frumos şi cuviincios; căci aşa vom distruge cu adevărat şi războiul cel aflat în noi înşine; să ne împăciuim cu ceilalţi «îngăduindu-ne şi iertându-ne unii pe alţii, dacă are cineva vreo pricină împotriva cuiva, după cum şi Hristos ne-a iertat pe noi» (Col. 3, 13), şi milă faţă de ceilalţi din dragostea de aproapele arătând, după cum şi Hristos S-a milostivit numai din dragoste faţă de noi şi pentru noi a coborât până la noi. Aşadar, ridicaţi prin ajutorul şi harul Acestuia din căderea păcatului, şi subţiaţi prin câştigarea virtuţilor, «vom avea cetate în ceruri» (Filip. 3, 20), de unde ca fii ai Tatălui ceresc, aşteptăm şi nădejdea, izbăvirea de stricăciune (Rom. 8, 23) şi îndulcirea de bunătăţile cele veşnice din ceruri.

16. Fie ca toţi să avem parte de aceasta la arătarea în slavă şi la venirea cea viitoare a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.


traducere de pr. Maricel Popa

traducerea din Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, Omilii, în seria EPE, vol. 11, Tesalonic, 1986
a apărut în periodicul Vestitorul Ortodoxiei nr. 216-217, 1 ianuarie 1999



2 comentarii: