Vechea bibliotecă din parcul Herăstrău din cadrul Nautic Club construit în 1946 / arh. Octav Doicescu

”Biblioteca terasă Mihail Sadoveanu, din Parcul Herăstrău, unde jucam șah și citeam, de dincolo de stăvilar și ecluza de vizavi de Restaurantul Bordei. 1973.

Tot acolo era un Punct Astronomic, cu o expoziție de fotografii și două lunete, și o doamnă micuță și simpatică.

Era o sală mare de festivități și diverse reprezentații artistice sau conferințe.

Terasa era cu mese și scaune de rafie la care se juca șah și puteai să citești cărți, ziare și reviste.

Programul era de la 10 la 21 seara, dar se stătea și peste.

Acolo am copilărit eu și acolo am învățat șah.

Poza este făcută după 1971 așa că nu mai sunt mesele și scaunele de rafie. Deja se simțea dezastrul care va veni.”

- fotografie și text : Bujor Voinea -

În cercul alb în harta de mai jos este locația Nautic Club a cărei clădire zilele acestea este demolată și transformată în cu totul altceva.

”Nicolae Baticu despre Metropola – Gaz şi Electricitate” / un articol de Dan Constantin Mocanu

În completarea articolului   Despre localizarea Bazei sportive Metropola proiectată în anii '30 de arh. Octav Doicescu în Parcul Herăstrău - articol de Dan Constantin Mocanu, am primit de la autorul lui, domnul Dan Constantin Mocanu materialul documentar pe care îl postez mai jos, pentru care îi mulțumesc, însoțit de o scurtă notă. (L.C.)

Am vrut iniţial să întocmesc o fişă documentară care să vă ofere o imagine asupra a ceea ce a fost Metropola. Mi-a smintit gândul textul lui Nicolae Baticu despre care ştiam, dar nu-l citisem. Cum acesta conţine unele informaţii departe de realitate, am preferat să mă ocup de afirmaţiile cunoscutului alpinist  într-un material în care veţi găsi explicaţii utile despre Metropola, dar şi despre alte realizări sociale ale SGGE. Sper să vă fie de folos. (D.C.M.)

  

 Nicolae Baticu, Amintirile unui alpinist, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981

 Nicolae Baticu, Jurnalul unui alpinist şi aviator, Editura România pitorească, Bucureşti, 2012

  

„.. dupa plecarea concesionarilor straini ai Societatii de gaz si electricitate, director general al acestei întreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a încredintat si conducerea Uzinelor Comunale Bucuresti. Pentru salariatii acestor doua întreprinderi, Caranfil a înfiintat o asociatie polisportiva, Metropola. Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o baza sportiva la Snagov, unde se afla azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de înot, terenuri de tenis si un hangar plin cu tot felul de ambarcatiuni: caiace, skifuri, giguri, barci cu vele si barci tip... Cismigiu, pentru plimbatul celor care nu faceau sport. Folosirea bazei materiale a asociatiei era gratuita si nelimitata pentru toti salariatii celor doua mari întreprinderi conduse de Nicolae Caranfil. O baza sportiva asemanatoare constituise Metropola si la Herastrau. Avea, în plus, la Predeal, o vila, Aurora, unde mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe. Pentru montaniarzii Societatii de gaz si electricitate, ca si pentru cei de la Uzinele comunale, inginerul Caranfil si consilierii lui au învestit o mare suma de bani la cabana Babele, în calitate de coparticipanti. La Eforie, o alta vila statea la dispozitia salariatilor ce aveau nevoie de tratament heliomarin, dar si pentru practicarea sporturilor pe mare. În fine, amintesc ca la sediul Societatii de gaz si electricitate (bulevardul Take Ionescu 33, azi Gheorghe Magheru) existau doua sali moderne de sport - una pentru gimnastica, alta pentru scrima. Aici, în cadrul activitatilor "patronate" de Metropola s-au remarcat unii dintre cei mai buni sportivi ai timpului, campioni nationali si internationali, ca: Niculae Ionescu-Cristea si Popa (motociclism), Niculae Ion Ţapu, Niculae Dobrin, Emil Jencec si fratii Niculici (ciclism), perechea Irca Timcic-Minculescu si Fredi Eisenbeiser-Fieraru (patinaj artistic), Magda Rurac (tenis), Petre Havalet (disc, greutate, scrima), Barbuc (înot), apoi altii la tir, canotaj, vele etc. La munte, Metropola organiza excursii colective gradate, cum proceda si Clubul Alpin Român. O atentie deosebita acorda Metropola copiilor salariatilor, care erau îndrumati spre sport, în ce ma priveste, de Metropola ma leaga amintiri frumoase. Am practicat în sectiile sale gimnastica, scrima, înotul, canotajul, ciclismul, pilotajul si alpinismul. Toate aceste discipline sportive m-au fortificat îndeajuns ca sa ma ajute la escaladarea muntiilor tarii si a cîtorva vîrfuri din strainatate. Succesele mele de mai tîrziu, ca alpinist ori ca pilot, îsi au izvorul, în cea mai mare parte, în participarile la activitatile sportive initiate de Metropola. O parte din ele le voi evoca în paginile ce urmeaza, pentru ca, dupa parerea mea, au constituit începuturi. Pe de alta parte, amintindu-mi-le acum, amintesc fapte, întîmplari, evenimente traite de mine, ca alpinist, si de alti înaintasi, care - altfel - ar ramîne uitate pentru totdeauna ori ar fi denaturate grosolan dupa cum au încercat sa faca unii dintre contemporanii mei...

Clubul alpin avea trei categorii de membrii: de onoare, activi si aderenti. La înscrierea mea în club, am fost acceptat ca membru aderent si am platit ca atare cotizatia pe semestrul II al anului 1934. În cursul iernii 1934-1935, am facut o serie de ascensiuni pe vai sau pe creste, cu C.A.R., sau singur, în afara celor facute cu Metropola.”

 

 

Analiza unor afirmaţii din textul lui Nicolae Baticu

 

Sursa de informaţii: Monografia Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti, Bucureşti, 1938

 „Această lucrare terminată de imprimat la 10 septembrie 1938 a fost executată din îndemnul şi după planul domnului director general N. Caranfil, prin colaborarea direcţiilor şi serviciilor societăţii, redijarea generală având-o Secretariatul general.”

„...dupa plecarea concesionarilor straini ai Societatii de gaz si electricitate, director general al acestei întreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a încredintat si conducerea Uzinelor Comunale Bucuresti.”

 

Inginerul Nicolae G. Caranfil (28 noiembrie 1893, Galaţi – 22 aprilie 1978, New York) a fost numit director general al celor două întreprinderi comunale, UCB şi Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate,  în anul 1930, ca parte a unui plan de reorganizare, de către primarul Dem I. Dobrescu, cu aprobarea celor două Consilii de administraţie.

În 1924, Primăria Capitalei a cumpărat participaţiile acţionarilor francezi ai Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate devenind astfel acţionar unic (proprietar).

La data numirii lui N. Caranfil concesionarii străini îşi primiseră banii şi erau plecaţi de şase ani.

Primarul Dem Dobrescu a avut mână bună. Noul director general s-a dovedit „om loial, om drept, om bun, om bun acolo unde trebuie să-și reverse bunătatea, om de muncă metodică și fecundă, om creat pentru fapte mari, omul pe care l-a înzestrat Dumnezeu cu însușirile ce îi trebuiesc unui bun conducător, omul care întruchipează tot ca să fie iubit și stimat”.

„Pentru salariatii acestor doua întreprinderi, Caranfil a înfiintat o asociatie polisportiva, Metropola.”

„Asociaţiunea sportivă Metropola” a fost înfiinţată de Gaz şi Electricitate la iniţiativa lui N. Caranfil. Prin statut, Metropola „cuprinde în sânul ei pe toţi funcţionarii Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate şi U.C.B., cari în schimbul unei cotizaţii lunare, devin membrii acestei asociaţiuni.”

 „Metropola urmăreşte crearea unui curent sănătos printre funcţionarii de toate categoriile, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei. Lozinca Metropolei este sport pentru sport, nu sport pentru performanţe. Fiecare funcţionar să ajungă să facă sport, aşa cum poate el, pentru dragostea de a face sport şi pentru satisfacţia de a-şi disciplina puţin corpul, lăsat needucat din punct de vedere fizic.

 Metropola urmăreşte să insufle membrilor săi dragostea pentru sport şi pentru mişcare în aer liber, contribuind pe cât este posibil la redresarea morală şi fizică a funcţionarilor.”

 „Activitatea sportivă a Metropolei se manifestă pe tărâmuri foarte variate, ea fiind împărţită pe secţiuni de specialitate afiliate la federaţiile respective: Canotaj, foot-ball, aviaţie, înot, alpinism, ciclism şi motociclism, tenis, hokey pe ghiaţă, atletism, gimnastică, scrimă, volley şi basket-ball, ping-pong, şah, tir, etc.”

 „Metropola pune la dispoziţia membrilor săi toate înlesnirile şi avantajele pentruca fiecare să facă sport în orele libere, după dorinţă. Astfel Metropola contribue la transportul celor ce pleacă la sky, sau pentru turism, pune la dispoziţie în timpul iernii o casă la Predeal, pentru găzduirea amatorilor, cu minimum de contribuţie din partea acestora, pune la dispoziţie materialul necesar, profesori şi antrenori, o sală de gimnastică şi una de scrimă, o casă pe malul lacului Herăstrău, amenajată cu un debarcader şi un parc de bărci, pune la dispoziţie terenuri de tenis, voley-ball, cu un cuvânt Metropola, prin toate mijloacele şi cu toate sacrificiile, caută să înfrângă inerţia rezumată în materie de sport la «n-am timp şi n-am cu ce».”

 „Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o baza sportiva la Snagov, unde se afla azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de înot, terenuri de tenis si un hangar plin cu tot felul de ambarcatiuni: caiace, skifuri, giguri, barci cu vele si barci tip... Cismigiu, pentru plimbatul celor care nu faceau sport.” 

Metropola era o asociaţie sportivă care avea ca surse de finanţare cotizaţia membrilor şi subvenţia primită de la Gaz şi Electricitae. Nu era capabilă să susţină efortul financiar pentru organizarea unei baze sportive la Snagov.

Ca parte a politicii sociale promovate de N. Caranfil, Gaz şi Electricitate a construit şi a pus la dispoziţia tuturor salariaţilor trei stabilimente, confortabile, cu găzduire ireproşabilă, pentru odihnă şi recuperare: la Snagov, la Eforie şi la Predeal.

„Casa de odihnă Snagov, prin poziţia sa minunată, foarte aproape de Capitală, se poate considera ca loc ideal pentru petrecere a timpului liber, la finele şi în cursul săptămânei.

Posedând tot utilajul necesar pentru sporturi, atât pe apă cât şi pe uscat, dă posibilitatea de a le practica şi în acelaşi timp este un loc încântător de odihnă.

Nu numai utilizarea sfârşitului de săptămână este scopul Snagovului. În toată durata sezonului cald găsim acolo liniştea necesaară, cu confort de oraş, pentru a petrece timpul concediului. Chiria moderată a camerelor – 40-50 lei pe zi – permite accesul şi celor cu mijloace financiare reduse.

Masa este servită în condiţiuni bune şi la preţ redus.”

Altfel spus, casa de odihnă Snagov, ca şi celelalte două, nu avea nicio legătură cu Metropola, nu era organizată şi nu funcţiona ca o bază sportivă. Avea dotări pentru practicarea sportului dar nu servea pregătirii sportive sistematice aşa cum era pavilionul de pe malul lacului Herăstrău utilizat, în principal, de membrii Asociaţiunii sportive Metropola.

După Naţionalizare, casa de ohihnă Snagov, botezată Vila 87, a trecut în patrimoniul unei întreprinderi care administra turismul cu circuit restrâns din jurul lacului. Era peste puterile clubului sportiv Dinamo să o scoată de acolo.

„Folosirea bazei materiale a asociatiei era gratuita si nelimitata pentru toti salariatii celor doua mari întreprinderi conduse de Nicolae Caranfil.”

Baza materială a Asociaţiunii sportive Metropola era folosită gratuit şi nelimitat, în primul rând, de sportivii angrenaţi în competiţiile naţionale şi internaţionale şi de membrii cotizanţi. Prin performanţele membrilor şi echipelor sale, Metropola conta în lumea sporturilor. Aveau acces şi ceilalţi funcţionari ai Societăţii, dar numai în măsura în care nu stânjeneau activitatea sportivilor.

„O baza sportiva asemanatoare constituise Metropola si la Herastrau.”

Baza sportivă de la Herăstrău a fost construită pentru Metropola de Gaz şi Electricitate. Uzinele Comunale Bucureşti au avut o contribuţie simbolică. Pavilionul de la Herăstrău a găzduit baza nautică a Metropolei.

„Avea, în plus, la Predeal, o vila, Aurora, unde mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe.”

Asociaţiunea sportivă Metropola nu avea nicio vilă. Cele trei vile despre care face vorbire Nicolae Baticu erau proprietatea Societăţii Generale de Gaz şi de Electricitate. Vila Aurora NU se afla la Predeal, ci la Eforie.

„La Eforie, o alta vila statea la dispozitia salariatilor ce aveau nevoie de tratament heliomarin, dar si pentru practicarea sporturilor pe mare.”

Este vorba de vila Aurora.

„Vila dela Eforie cu cele 17 camere ale sale, este cea mai indicată pentru concediile de vară. Afară de sporturi marine şi de plaje, staţiunea aceasta oferă şi nămolul recunoscut ca eficace de toată lumea.

Preţurile reduse ale camerelor, 25-45 de lei pe zi, îngrijirea şi confortul desăvârşit trebuiesc să atragă pe toţi dornicii de natură sau nevoiţi din cauza sănătăţii să caute odihnă pe marginea mării.

Vila noastră dela Eforie este plasată extrem de avantajos, în centrul staţiunei, aproape de faleză.”

 

Modul în care salariaţii de la Gaz şi Electricitate îşi petreceau timpul liber constituia o componentă importantă a politicii sociale încurajate şi favorizate fără ocolişuri de directorul general N. Caranfil. Documentele Societăţii o sintetizau astfel:

 „Vechea maximă latină «Mens sana in corpore sano» triumfă astăzi din nou în lumea întreagă şi cu drept cuvânt omul pentru a munci trebuie să fie sănătos şi rezistent. În special lucrătorii intelectuali au nevoie de a contrabalansa neajunsurile unei vieţi sedentare prin mişcări corporale raţionale, întrʼun cuvânt prin gimnastică şi sporturi.

Acest exerciţiu este mai eficace dacă are loc în aer liber, în mijlocul naturei, dând nu numai oboseala sănătoasă şi trecătoare a trupului ci şi încântarea ochilor.

Plecând de la aceste adevăruri, Societatea noastră a reuşit să înfiinţeze centrele necesare: Snagovul, Herăstrăul, Eforia şi Predealul.”

Pentru a le oferi funcţionarilor cât mai mult timp de odihnă şi recuperare, programul de lucru se încheia sâmbăta la amiază şi se relua lunea la amiază. Concediile de odihnă erau prelungite cu câteva zile peste numărul stabilit de lege.

La sfârşit de săptămână transportul către centrele de odihnă şi refacere era asigurat cu autobuzele Societăţii. În plin sezon, vara sau iarna, Gaz şi Electricitate contracta cu C.F.R. câte un tren spre a permite unui număr mare de salariaţi şi familiilor lor ieşiri de o zi din Bucureşti la mare sau la munte.

Pentru toate acestea doar grija conducătorilor nu era suficientă. Contribuiau în bună măsură rezultatele financiare ale Societăţii 

Despre localizarea Bazei sportive Metropola proiectată în anii '30 de arh. Octav Doicescu în Parcul Herăstrău - articol de Dan Constantin Mocanu

Încercând să localizez în Parcul Herăstrău clădirea Clubului Sportiv Metropola construit de Societatea de Gaz și Electricitate  în anii '30, care apare în lista de  lucrări  a arh. Octav Doicescu, m-am lovit de faptul că nu am găsit nici un fel de documentație. 

Căutând în hărți vechi, am ajuns la o concluzie, dar pentru siguranță, am apelat la domnul Dan Constantin Mocanu, specialist cu peste patruzeci de ani de activitate profesională în domeniul energiei electrice, cu vaste cunoștințe în tot ceea ce înseamnă sistemul energetic național, care publică constant pe site-ul Simply Bucharest și care cunoaște îndeaproape istoricul Societății de Gaz și Electricitate. Am primit de la dânsul un material cu o cercetare foarte documentată pe care-l reproduc întocmai mai jos și pentru care îi mulțumesc mult!

 (L.C.)

            Fotografia „Pavilionului Herăstrău” al Asociaţiunii sportive Metropola este preluată din monografia:

Cum este organizată şi cum funcţionează Societatea Generală de Gaz şi de Electricitate din Bucureşti,

Bucureşti, 1938

„Această lucrare terminată de imprimat la 10 septembrie 1938 a fost executată din îndemnul şi după planul domnului director general N. Caranfil, prin colaborarea direcţiilor şi serviciilor societăţii, redijarea generală având-o Secretariatul general.”

Este de slabă calitate pentru că provine dintr-o copie xerox, făcută aşa cum s-a putut cu treizeci de ani în urmă, a exemplarului nr. 241 al lucrării.

            Iată ce spune monografia despre Pavilionul Herăstrău:

„În cursul anului 1937 sʼa inaugurat pavilionul de sport construit de Societate şi U.C.B. pe marginea lacului Herăstrău, întrʼun loc cu o vedere foarte frumoasă asupra lacului, parcului Naţional Regele Carol II şi parcelării Jianu.

            Pavilionul are sală de mese, 2 săli cu duşuri şi cabine, un garaj de bărci, etc.

            Terenuri de tenis şi de voley-ball sunt la dispoziţia tuturor funcţionarilor vizitatori. Accesul la acest pavilion, pentru toţi funcţionarii Societăţii este, în orice zi, foarte uşor, cu autobuze care conduc până la podul Herăstrău, de unde mai sunt cca. 300 m.

            Atât casele de odihnă dela Snagov şi Eforie, cât şi pavilionul dela Herăstrău, îndeplinesc roluri de imbold şi perfectare a operei de cultură fizică practicată în sălile Societăţii, imbold pentru cei ce au început acolo să aprecieze folosul mişcărilor fizice, perfectare pentru cei obişnuiţi cu sporturile şi gimnastica.”

            ▪ O cunoscătoare a zonei relatează:

„ ... la acest club exista  o zonă pentru ambarcaţiuni. La parter era restaurant, iar la etaj vestiare. Se pare (dar nu e sigur), că faţadele nu erau din cărămida aparentă, ci erau tencuite în alb. Undeva lângă club existau nişte terenuri de tenis, care s-au păstrat pâna azi.”

            ▪ O fotografie de epocă înfăţişează, dinspre terasa restaurantului Pescăruş, malul lacului Herăstrău pe care erau amplasate bazele sportive: Metropola, Iacht Club Bucureşti, Iacht Club Regal Român şi Clubul sportiv al Aviaţiei.

Să-l privim mai de aproape, începând de la stânga:

 

Singura clădire care se potriveşte cu cea din fotografia cuprinsă în monografie (Pavilionul Herăstrău) apare în detaliul nr. 4.

 

Poate fi identificată cu uşurinţă pe planul cadastral:

 

În fotografia postata de Marius Ionescu, însoţită de textul: ”Anul 1950. La terasă în Herăstrău. Vis a vis se vede debarcaderul unde acosta vaporasul si restaurantul Debarcader. Dincolo de debarcader era restaurantul Parc cu mai multe saloane si frumoase gradini de vara, un loc ideal pentru facut nunti”, NU se vede nici debarcaderul public, nici restaurantul Debarcader, ci chiar Pavilionul Herăstrău al Asociaţiunii sportive Metropola.

Îmi amintesc foarte bine că vaporaşul traversa în linie dreaptă, nu ocolea insula şi că debarcaderul public şi restaurantul din apropierea lui se aflau spre capătul peninsulei. Amintirea mea este confirmată de planul cadastral:

Dialog între matematicianul Grigore C. Moisil şi arhitectul Octav Doicescu pe tema dificultăţilor creaţiei, cu referire la “fantezie”

arh. Octav Doicescu, Restaurantul de la Băneasa, 1930  

în prezent se numește Restaurantul Casa Albă

În anul 1969 are loc un schimb de opinii între matematicianul Grigore C. Moisil şi arhitectul Octav Doicescu pe tema dificultăţilor creaţiei, cu referire la “fantezie”. 

După ce matematicianul Moisil a lăudat casa în care locuia, “casa care poartă, până la detalii, marca fanteziei investite de creatorul ei”, Octav Doicescu răspunde:

“Construiesc într‑un anumit loc, deci într‑un oraş care are un anumit stil, o anumită împrejurare; chiar dacă aş face un oraş pe un teren complet virgin, ar fi peisajul înconjurător, ţara, obiceiurile locuitorilor – în ce măsură merg pe jos sau cu maşina etc. – clima, cutremurele şi atâtea altele”.

sursa: “Grigore C. Moisil, un profesor NU ca oricare altul”, Ed. Tehnică, 1998

SINTEZĂ CRITICĂ? / fragment dintr-un text de Ana-Maria Zahariade

arh. Octav Doicescu / Casa în care a locuit și pe care a proiectat-o în 1938, 

București, b-dul Mircea Eliade 2

”În paralel, fondul tolerant şi sincretic al modernismului românesc permite şi o interesantă conciliere (atât teoretică, cât şi formală) cu căutările originale ale unui spirit național în arhitectură.

În general, în proiecte de mică anvergură (locuinţe, cluburi etc.), arhitecţi ca, în primul rând, Octav Doicescu, principalul reprezentant al acestei linii stilistice (cartierul U.C.B., biblioteca şi clubul nautic din parcul Herăstrău, din Bucureşti, multe vile etc.), dar şi Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Boceanu, Horia Creangă, Duiliu Marcu etc. realizează fără ostentaţie un pitoresc modern, cu elemente de factură vernaculă. În afara calităţilor arhitecturale incontestabile, ceea ce face ca această arhitectură să fie mai notabilă decât un simplu compromis abil (ceea ce ar putea părea din punctul de vedere al avangardei), este faptul că ea începe să aibă şi o teorie subiacentă. Din punct de vedere teoretic, expresia acestei concilieri se găseşte şi în paginile revistei Arhitectura scrise de Florea Stănculescu (redactor al revistei pentru o anumită perioadă), dar mai ales în teoria critică originală dezvoltată de G. M. Cantacuzino. El susţine că adevărata arhitectură naţională nu se va putea realiza decât după ce arhitectura românească va fi absorbit lecţia funcţionalismului, pe care îl consideră o metodă impusă de spiritul timpului, dar care trebuie să fie decantată prin filtrul tradiţiei. În mod special, cea din urmă chestiune situează acest tip de căutări, aparent minore, într-o zonă pe care astăzi am numi-o regionalism critic; este ceea ce urmează să confirme sau infirme cercetările viitoare.”

sursa textului:

Ana-Maria Zahariade, Augustin Ioan, Mariana Celac, Hans-Christian Maner, TEME ALE ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, în capitolul semnat de Ana-Maria Zahariade, Arhitectura perioade moderne pe teritoriul României: evoluție formală, pag. 18.

fotografie: pagina facebook ”București. Oameni, case, povești”

DE CE DESPRE PROPORȚIE ȘI NU DESPRE TEXTURĂ ȘI CULOARE? / Ana Maria Zahariade

Andrea Palladio, Villa Saraceno, 1540

Agugliaro, Provincia Vicenza

Răspunsul este simplu. Pentru ca sute de ani, si pret de multe volume, teoria arhitecturii s-a referit aproape numai la proportie. si cînd sti ca multi dintre autorii tratatelor erau arhitecti care au mînuit cu abilitate, alaturi de proportii, limbajul texturii si culorii, te poti întreba cu uimire de ce discursul se refera aproape exclusiv la proportie.

Mai mult, daca astazi întrebi un ne-arhitect de ce o casa anume îi pare frumoasa, el îti va raspunde "pentru ca are niste proportii...". Mai departe, probabil ca nu va sti sa continue, dar este evident ca proportia a intrat si în mentalul colectiv ca fiind un atribut calitativ al arhitecturii. Se rosteste ca o incantatie, este aproape ca o dogma intangibila, pentru arhitecti si ne-arhitecti deoptriva. Ori, nu exista cladire care sa nu aiba niste proportii, atîta vreme cît îi putem raporta dimensiunile una la cealalta, fiecare parte la întreg etc. si atunci? La aceasta, unii vor zîmbi cu îngaduinta ezoterica si ne vor spune ca exista anumite proportii perfecte, care sînt recunoscute ca atare si care confera calitate, cum ar fi numarul de aur de pilda. si atunci se vor ridica altii care vor obiecta si vor arata, bazati pe estetica experimentala, ca acelasi dreptunghi de aur nu este perceput ca la fel de placut daca este asezat pe latura mica, adica în pozitie verticala. si atunci... ce le spunem studentilor? Cum stam cu proportia? Poate ca ne gasim în fata unui mit care ne blocheaza într-o schema conceptuala pe care, de fapt, arhitectura a depasit-o. Sa nu se înteleaga de aici ca neg proportiilor unei cladiri valoarea lor expresiva; departe de mine asa ceva. Dar spun ca nu putem privi cu acelasi ochi si întelege în aceeasi fel expresia proportionala a unui zgîrie-nori cu cea a unui templu clasic. si cum chestiunea proportiilor este inevitabila, poate ca ar fi util sa privim putin înapoi, la izvoarele "stiitei" noastre arhitecturale, acolo unde s-a nascut acest concept, si sa-i urmarim lunga si "tiranica" posteritate. O astfel de incursiune poate face subiectul unei copioase teze de doctorat, asa ca voi încerca numai o barbara trecere rapida prin istoria bogata a conceptului, pentru a sublinia momentele lui cele mai semnificative, precum si momentele în care se întîlneste cu textura si culoarea.

Desi este prezent în operele celei mai vechi antichitati, termenul proportio este codificat pentru arhitectura de cele zece cărți de arhitectură (De Architectura Libri Decem) ale lui Vitruviu (1), care, colectionînd canoanele artei elenistice, îl exprima prin raporturi geometrice bazate pe moduli (raza sau diametrul coloanei), fixînd cu ajutorul lui si elementele constitutive ale ceea ce astazi numim ordine de arhitectura (genera, adica genuri, în limbajul vitruvian). El apare la Vituviu alaturi de alte concepte referitoare la arhitectura. În termenii unei sistematizari care ne apartine (ea nu apare ca atare în tratat), putem spune ca Vitruviu lucreaza cu trei categorii de concepte. 

Cu grad de maxima generalitate ar fi: 1. conditiile sine-qua-non ale obiectul de arhitectura (firmitas, utilitas, venustas) si 2. constituentii arhitecturii/proiectarii (ordinatio, dispositio, eurythmia, symmetria, decor/convenienta, distributio). Acestora li se adauga 3. o serie de operatori auxiliari (proportio, intercolumnum, species, commodulatio, genera, aspectus etc.), care par sa fie subordonati primelor.

Dintre acestea, cel care ne intereseaza este legat în mod definitoriu de symmetria si de ordinatio si poate fi prezentat dupa cum urmeaza, cu claritatea si cu ambiguitatile pe care Vitruviu ni le-a lasat mostenire (2). Astfel, proportia (în greceste analogia), este definita ca subordonarea la un modul, în parti alicote, a membrelor unei lucrari si ale lucrarii în ansamblu. De aici rezulta raportul simetriilor (III,1,2). Ea este astfel direct legata de symmetria, definita (I,2,12) ca acord armonios (conveniens consensus) al partilor operei însasi si o relatie proportionala (ratae partis) între aceste parti si ansamblul figurii (universae figurem speciem). Simetria la rîndul ei, face parte din definitia lui venustas, conditie de frumusete a arhitecturii, definita astfel, în I,6,10: cînd aspectul (species) lucrarii va fi placut (grata) si elegant (elegans), iar relatiile de marime (commensus) ale partilor componente (membrorum) vor corespunde justelor norme ale simetriei (symmetriarum rationes). Deci proportio este direct legata de frumosul architectural, ca fiind unul dintre vehiculele de realizare a frumusetii în opera (dar numai unul dintre ele, asa cum si simetria la rîndul este responsabila de numai o parte din venustas).

Dar proportio este legat si de ordonare (ordinatio, în greceste taxis), în chiar definitia conceptului (I,2,2-3), astfel: stabilirea unor relatii de masura convenabile (commoditas) între elementele operei (membrorum operis) considerate separat, dar raportate în ce priveste proportiile la simetria ansamblului (universeque proportionis ad symmetriam comparatio). Este o compozitie facuta dupa cantitate, care se cheama pe greceste posotes. Cantitatea este o alegere de unitati modulare, luate chiar din elementele operei, si, totodata, un efect armonios (conveniens efectus) al operei întregi, rezultat din potrivirea numarului de parti de modul atribuite fiecarui element.

În felul acesta, Vitruviu suprapune oarecum sensurile celor doua concepte - ordinatio si proportio - ambele implicit sau explicit legate de operationalul commodulatio, ceea ce apare ca o zona de ambiguitate. În interiorul ei, exista totusi o ierarhizare: ordinatio pare sa fie principiul. Proportio este o commodulatio, adica o modulare de ansamblu a partilor si a lucrarii. Etimologic, sensul latinescului commodulatio este foarte aproape de al grecescului symmetria, ceea ce extinde zona de ambiguitate si asupra simetriei, desi aceasta pare principiul caruia ambele sînt îi sînt subordonate. Simetria este un concept foarte ambiguu, poate cel mai ambiguu dintre toate; uneori pare ca ar reprezenta o norma sau o forma concreta, alteori apare si ca un fel de structura a obiectului care pune într-o relatie de potrivire, de consens, partile (oricare ar fi ele) între ele si cu întregul, relatie echivalenta cu armonia acestora. Dar cuvîntul armonie nu este folosit în textul latin. Imediat legata de definitia conceptului apare si fundamentarea lui într-o ordine superioara, printr-o relatie antropomorfica (I,2,13): Asa cum în corpul omenesc euritmia este o consecinta a simetriei (symmetros est eurithmiae qualitas), a relatiilor proportionale dintre cot, picior, palma, deget si celelalte madulare, tot astfel stau lucrurile si cu operele perfect realizate de arhitectura (operis perfectionibus). Stabileste apoi anumite raporturi a caror valoare este exprimata prin anumite cu valoare deosebita, a carei ratiune nu o explica. Cam aceasta este legatia vitruviana în ceea ce priveste proportia, deloc atît de explicita cum s-ar putea crede. 

Conceptia vitruviana merge evident (desi niciodata perfect explicit) în sensul celei mai populare conceptii estetice, cea de filiatie pitagoreica si platoniciana, prin care proportia buna (adesea denumita prin simetrie, ceea ce cuprinde inevitabil si proportia) este o parte esentiala a frumosului (Plato si Aristotel împartasesc aceasta conceptie, dar stoicii definesc frumosul strict în acesti termeni). Este ceea ce W.Tatarkiewics (Istoria celor sase notiuni, Meridiane, 1981) numeste teoria frumosului obiectiv sau a frumosului transcendent. Abia trei secole dupa Vitruviu, Plotin va pune exlicit la îndoiala aceasta conceptie: Aproape oricine spune ca frumusetea vizibila este produsa de proportia buna (symmetria) a partilor una fata de cealalta si fata de întreg, cu adaugarea bunei culori, si ca, pentru obiectele vazului si în general pentru orice, a fi frumos înseamna a fi bine proportionat si masurat (symmetrois). Dupa aceasta teorie, numai lucrurile composite au frumusete, nu si lucrurile simple. Dar cum sînt frumoase aurul sau stelele, continua el (Ennead, I.6., Loeb, 1966, pp. 253 sq.), aducînd în discutie culoarea ca atribut estetic.

E interesant de semnalat ca Evul Mediu, desi, dupa toate probabilitatile cunoaste tratatul vitruvian si chiar se serveste de el, dezvolta o estetica (desigur neorganizata într-o teorie specifica) care ia în considerare, alaturi de proportii, care ramîn sa constituie fundamentul frumusetii (Sf. Augustin, Sf. Toma de Aquino), si materialitatea, lumina si culoarea, într-un mod aproape voluptuos. Scrierile abatelui Suger de la Saint-Denis sînt revelatoare în acest sens, iar o parcurgere a studiului lui Umberto Eco (Arta si frumosul în estetica medievala, Meridiane, 1999) despre estetica medievala ne poate învata multe. Aceasta dimensiune "materiala" a esteticii medievale se pierde însa în teoria arhitecturii care urmeaza.

În Renastere însa, tratatul Vitruvian, prin singularitatea sa ca martor al Antichitatii, capata, alaturi de scrierile lui Platon, Cicero, Varo, etc., o valoare paradigmatica la care autorul lui nu a aspirat probabil niciodata; limbajul modern de arhitectura se va crea pornind de la conceptele vitruviene, estetica arhitecturii deasemenea (Alina Payne, The Architectural Treatise in the Itaian Renaissance, Cambridge, 1999). Într-un studiu pe care sper sa-l pot publica cît de curînd, am aratat ca, de fapt, conceptia lui Vitruviu despre ceea ce ar însemna o arhitectura frumoasa, desi neorganizat si adesea confuz exprimata, este mai larga, mai flexibila decît modul în care conceptele lui au fost preluate si dezvoltate mai tîrziu. Aceasta "îngustare" a esteticii arhitecturii provine, oarecum paradoxal, dintr-o "supra-ideologizare" a conceptului de proportie: în Quattrocento se reia teoria pitogoreica a armoniei (care la Vitruviu era restrînsa numai la problema acustica), mai ales prin Platon (Timeus), iar de aici se va dezvolta o conceptie antropomorfica a armoniei, în care corpul uman, ca forma sensibila a ordinii matematice care sta la baza universului, capata o valoare paradigmatica prin raporturile sale proportionale. Analogia cu muzica devine explicita, frumusetea este o armonie care rezulta obiectiv dintr-un sistem proportional unificat pentru toate partile edificiului si a carui cheie este data de sistemul pitagoreic al armoniei muzicale (Wittkower, Architectural Principles in the Age of Humanism, Norton, 1971). Fiecare dintre teoreticienii Renasterii va cauta stabilirea acestui sistem ideal de proportionare, care se materializeaza în limbajul ordinelor clasice. Astfel, proportia devine conceptul estetic fondator, iar teoria arhitecturii care se naste în Renastere fondeaza o teorie a frumosului în arhitectura bazata aproape exclusiv pe teoria proportiilor. În tratatistica italiana si apoi în cea franceza si engleza, se vor scrie mii de pagini de demonstratii privind proportiile ideale, adesea în relatie explicita cu acordurile muzicale. E interesant ca demonstratiile se refera, în marea lor majoritate, la anumite numere întregi si nu la cele irationale. Acestea din urma sînt probabil preluate din traditia medievala; Luca Pacioli, atras de metafizica geometriei lui Piero della Francesca, consacra numarul de aur (Divina proportione, Venezia, 1509) în jurul caruia va starui multa vreme aura perfectiunii. Dar, în ciuda pretentiei de universalitate pe care le-o reclama unii cercetatori (cum ar fi Matyla C. Ghyka), atractia pentru numerele irationale si pentru calitatile lor transcendente este intermitenta în teoria arhitecturii.

Și relatia dintre proportio si symmetria se va modifica în favoarea primeia: cum symmetria nu a fost niciodata un concept prea clar (desi concept central al esteticii vitruviene, ea este prea specifica organizarii antice a proiectarii si productiei de arhitectura), semnificatia lui va pierde din importanta, iar sensul i se va modifica în directia pe care o cunoastem azi din limbajul curent.

În teoria franceza (care va detine întîietatea culturala din secolul al XVII-lea si pîna în al XIX-lea), cautarea relatiilor numerice ideale în proiectarea coloanelor/ordinelor este cu atît mai mare cu cît ea este întretinuta, înca de la început, de polemica Blondel-Perrault, stîrnita de Claude Perrault (de formatie medic, membru al Academiei regale de stiinte, autorul colonadei Luvrului) (3). În adnotarile la traducerea lui Vitruviu (1674) si în Ordonnances des cinq espèces des colonnes (1683), Perrault este primul care pune în discutie atît valabilitatea unor numere anume, precise, pentru sustinerea frumosului în arhitectura, cît si faptul ca frumosul rezida numai în proportie. Perrault distinge doua tipuri de frumos: beauté positive, care se adreseaza întelegerii tuturor si în care sînt cuprinse bogatia materialelor, maiestria executiei, egalitatea partilor (simetria, în acceptiunea actuala), maretia edificiilor, si beauté arbitraire, care se adreseaza publicului avizat, este determinanta pentru bunul gust si cuprinde bunele proportii, pe care ne-am obisnuit sa le consideram frumoase prin sedimentare istorica. Dar, dupa el, ochiul nu distinge micile diferente fata de proportiile ideale, asa cum, prin corectie mentala, face inutile asa numitele corectii optice, a caror utilitate o neaga. El merge si mai departe, stabilind (prin calcule deosebit de complicate în care foloseste ca modul o treime din diametrul coloanei) un nou sistem de proportionare a ordinelor, care sa aiba o valoare universala prin faptul ca reprezinta media aritmetica dintre diversele sisteme de proportionare anterioare. Dar Perrault reprezinta marea întîlnire dintre proportie, culoare si materialitate, întîlnire care ramîne destul de singulara în teoria arhitecturii.

În mod paradoxal, Perrault, primul care amputeaza explicit proportia de calitatea sa numerica (si estetica) transcendenta, este cel care traducînd symmetria prin proportie, reduce definitiv cei doi termeni la unul, eliberînd astfel de ambiguitati (dar si de bogatie) cariera teoretica a conceptului de proportie. În secolele urmatoare, desi teoretia proportiei se dilata cu o înversunare nu lipsita de dramatism, ea nu va aduce nimic cu adevarat nou, înafara de "sterilizarea" sa gradata, pierderea încarcaturii sale metafizice (Alberto Perez-Gomez, L'architecture et la crise de la science moderne, Mardaga, 1983). Aceasta dualitate (concomitenta dezvoltare-"sterilizare"), desigur paralela cresterii/evolutiei pozitivismului, dar si cerintelor practice legate de institutionalizarea învatamîntului de arhitectura (Academia regala de arhitectura, mai tîrziu Ecole des Beaux-Arts), se materializeaza în pagini întregi de "operationalizare" a conceptului, care devin fundamentul arhitecturii academice. Desi motivatia metafizica este practic înlocuita de cea pragmatica (proportia este strict un instrument), zelul cautarilor nu este lipsit de o anume persistenta poetica: teoria proportiilor capata eleganta gratuitate, dar si încarcatura nostalgica, a unui "joc cu margele de sticla".

Deriva conceptului devine manifesta atunci cînd arhitectura începe sa-si schimbe limbajul formal, înlocuind limbajul clasic cu alte formule expresive: neogoticul, arhitectura 1900 si apoi arhitectura moderna. Faptul ca, în paralel, conceptia estetica a armoniei nu mai poate satisface sensibilitatea romantica/moderna, va juca deasemenea în detronarea teoriei proportiei. Categorii estetice altele, sublimul, urîtul chiar, nu mai pot fi satisfacute de aceleasi proportii (si tot mai greu de ordinele clasice). Apoi Modernismul, negînd traditia istorica, începe sa puna în discutie estetica specifica a noilor programe, materiale si tehnologii, ceea ce fi ar trebuit sa aduca în lumina alte multe aspecte ale vizualului. Dar discursul sau este prea unilateral centrat pe expresivitatea functiunii. La jumatatea secolului recent trecut, fenomenologia atrage atentia si asupra altor moduri de a experimenta arhitectura, dar discursul despre textura, lumina, culoare este înca crud si astazi, si merge pe un traseu paralel cu cel al proportiei, care cunoaste un anume regres confuz.

Prestigiul conceptului de proportie este totusi prea mare: el persista ca un fel de mit inamovibil, dar care îsi pierde treptat substanta. Din cînd în cînd, mitul este revigorat de diversi arhitecti, dar nu mai are suflul si nici motivatia epocii sale de glorie. De exemplu, Le Corbusier reia teoria proportiei filtrata prin experienta cubista, si estetica numarului de aur prin modulor: traseul regulator este o satisfactie de ordine spirituala, care conduce la ordine si euritmie prin cautatrea de raporturi matematice, ingenioase si armonioase (Vers une architecture, 1924). Neo-plasticistii olandezi gasesc în matematica teozofica a lui Schoenmaekers un suport numerologic si simbolic, eliberator de predominanta naturalului. Teoria lor si plastica "pura" care îi caracterizeaza amesteca simbolistica proportiilor cu cea a anumitor culori: un moment de jonctiune între cele doua, dar, paradoxal, pentru ca "dematerializat". Ipotezele deschise de acemenea subtile decantari ale matricilor proportionale intra în conflict, pe de o parte, cu exigentele pragmatice/tehnice ale "proiectarii modulare" (inerente anumitor cîmpuri ale proiectarii si productiei) si, pe de alta parte, cu arhitectura critica care propune diverse aspecte geometrice (arhetipuri formale) ca simbol al protestului contra conditiei alienante, trecatoare si saracita semantic a consumismului urban si a excesivului functionalism. Pozitia lui L.Kahn, de pilda, repropune credinta într-o ordine intangibila, care este un grad de constiinta creativa aspirînd mereu catre un grad mai înalt: cu cît ordinea este mai înalta, cu atît mai mare este diversitatea proiectului (V. Scully Jr., L.L.Kahn, Milano, 1963). La el, simbolistica ordinii unei anume geometrii elementare se aliaza confuz cu simbolistica luminii. Dar aceste reveniri episodice (unele simple idiosincrazii) nu aduc o optica înnoitoare asupra proportiilor. Nici post-modernismul nu construieste o retrospectiva critica consistenta asupra chestiunii, desi apare o dialectica noua, foarte alerta, densa în ambiguitati si substantiala chiar în dramatismul ei, care repropune în termeni noi, dar profund istoricizanti, tematica proportiilor.

Probabil ca, în tulburarea renuntarii la un mod de a face arhitectura a carui durata se masoara în milenii, e greu de construit o teorie a expresivitatii arhitecturale, ori o estetica corespunzatoare noilor procedee expresive (mereu mai multe). Aceasta poate crea o falsa imagine a continuitatii teoretice a vechiului concept, ba chiar si a valabilitatii principiilor de compozitie de care era organic legat. Sigur ca, prin sedimentare culturala, anumite obisnuinte vizuale sînt intrate adînc în fondul nostru aperceptiv, sînt aproape niste date genetice, si multe din aprecierile noastre estetice se bazeaza pe ele, dar estetica ordinii armonice - bazata pe anumite proportii - este doar una dintre nenumaratele formule estetice/expresive pe care le admitem în arhitectura actuala (T. Mocanu, Morfologia artei moderne, Bucuresti, 1973). Nici studiile esteticienilor, nici dezbaterea recenta privind cultura vizuala nu ne-au avansat prea tare. Exista aici un sîmbure paradoxal: într-un moment în care celelalte arte plastice îsi pierd definitiile traditionale, arhitectura pare sa fie singura neschimbata în esenta. Cu toate acestea, teoria arhitecturii este mai degraba prea ocupata cu propria cautare de sine (sau deriva?), pentru a încerca sa sistematizeze numeroasele procedee artistice (printre care si manipularea proportiei, texturii si culorii) care ne stau la dispozitie în scopuri expresive, si care ar putea sa fundamenteze o estetica specifica (R. Scruton, The Aesthetics of Architecture, Princeton, 1979). Am putea spune ca întîlnirea contemporana dintre proportie, textura si culoare, trei atribute ale oricarui obiect arhitectural (chiar si virtual) este, pentru moment, o întîlnire înca ratata teoretic.

De aceea am vorbit despre proportie si nu despre textura si culoare.

Note:

1. Citatele care urmează în text sunt extrase, în română, din Despre arhitectură, ed. Academiei, 1964, iar în latină din De Architectura Libri Decem, Antwerp, 1649. Notația paragrafelor corespunde traducerii în română.

2. Legătura cu eurythmia fiind mai oblica, oarecum exterioară, poate fi scoasă pentru moment în afara discuției.

3. Chiar când sunt inventate noi tipuri de coloane - noi ordine - ele preiau proporțiile generale ale unuia dintre ordinele clasice.

Textul este preluat din volumul  Ana Maria Zahariade, ”Simptome ale tranziției II”, Editura Fundației Arhitext design, București, 2010, p. 231-221 și a fost inițial publicat în revista Arhitext, nr. 6/2002.

PRO ARHITECTURA / arh. Alvar Aalto, Muurame Church, 1929, Finlanda

arh. Zoltan Takacs despre arh. Octav Doicescu

arh. Zoltan Takacs:

...”Doicescu… academicianul Doicescu. Am avut un no­roc formidabil că am fost 4 ani de zile asistentul său. Se știe că, în 1939, profesorul Doicescu a câștigat un concurs internațional pentru un pavilion de expoziție la New York și a fost premiat de președintele Statelor Unite de atunci. De atunci și până a murit în 1981 a primit în fiecare an o felicitare de Anul Nou din Salo­nul Oval. Nu a mai existat așa ceva.”...

arh. Zoltan Takacs despre arh. Octav Doicescu,

captură de pe site-ul citat

Nota: 

Arh. Zoltan Takacs face o confuzie legată de distincția pe care Octav Doicescu a primit-o: nu a fost premiat de președintele Statelor Unite în 1939, ci în 1939 i s-a acordat titlul cetățean de onoare al orașului New York de către celebrul primar Fiorello La Guardia (1882 - 1947) ca apreciere pentru proiectarea Pavilionului Casa Română la Expoziția universală New York World's Fair 1939.

sursa: articolul ZOLTAN TAKACS apărut pe site-ul ARHITECTURA, 18 august 2011

 

arh. Octav Doicescu / „Studiul transformării Pieței Victoriei”, 1932

Planul existent al Pieței Victoriei din București, 1932

arh. Octav Doicescu și ing. T. Rădulescu 

Propunere de amenajare a Pieței Victoriei din București, 1932

Textul semnat de ing. Cincinat Sfințescu despre soluția propusă de Octav Doicescu

Mai jos sunt considerații ale ing. Cincinat Sfințescu din același articol despre cum ar trebui să fie sistematizată Piața Victoriei.

Textul semnat de ing. Cincinat Sfințescu

sursa:

ing. Cincinat Sfințescu, ESTETICA BUCUREȘTIULUI, revista URBANISMUL 11-12/1932, pag. 396-401,

Casa Racoviceanu din Slatina, zona Trezoreriei

Casa părintească a Anei Racoviceanu, mama lui Dinu Lipatti, unde copil fiind, a petrecut o bună parte din lunile de vară ale copilăriei.
Avea un aspect medieval, cu boltă impunătoare la intrare și un cerdac spre nord.
Se afla pe zona Trezoreriei și a fost demolată în anii 1980.

selecție și text: istoric dr. Aurelia Grosu

sursa fotografiei (1): istoric dr. Aurelia Grosu

fotografia (2) - autorul este arh. Constantin Joja și a fost preluată din volumul ”Actualitatea tradiției arhitecturale românești” de arh. Constantin Joja

Casă tradițională de oameni înstăriți, cel mai probabil din Craiova / construită în sec. al XVIII-lea sau al XIX-lea și fotografiată la 1922

Fotografia face parte din Colecția Theodor E. Ulieriu-Rostás

Același detaliu de ancadrament la intrarea în beci se regăsește și la Casa boierilor Jieni, sat Preajba, comuna Malu Mare, jud. Dolj.

Casa Milcoveanu-Dobriceanu-Ionescu din Slatina, str. Ionașcu

Casa este locuită de peste 150 ani. 

Sugestia mi-a fost făcută de către Doamna istoric dr. Aurelia Grosu. Tot dânsa mi-a furnizat și materialul fotografic.

 

arh. Octav Doicescu / Sediul Societății de electricitate din Câmpina, 1933-1934, str. Schelelor 32

Cunoșteam lista lucrărilor arh. Octav Doicescu (1902-1981) publicată în volumul  DESPRE ARHITECTURĂ ce i-a fost dedicat, apărut în 1983 sub îngrijirea arh. Peter Derer. Acolo se amintește despre Sediul Societății de electricitate din Câmpina proiectat între 1933-1934, dar nu cunoșteam nimic altceva despre această clădire, nici adresa și nici măcar dacă mai există.

Am mai găsit numele acestei lucrări în enumerarea proiectelor lui Octav Doicescu publicată în 22 mai 1945 în Monitorul Oficial cu ocazia propunerii sale ca Profesor definitiv la Facultatea de Arhitectură.

L-am rugat, așadar, pe domnul Dan Constantin Mocanu, specialist cu peste patruzeci de ani de activitate profesională în domeniul energiei electrice și cu vaste cunoștințe în tot ceea ce înseamnă sistemul energetic național, care publică constant pe site-ul Simply Bucharest, să mă ajute cu identificarea acestui imobil. 

Am primit de la dânsul confirmarea ca Octav Doicescu este arhitectul care a proiectat Sediul Societății de electricitate din Câmpina împreună cu o primă fotografie, adresa pe care nu o cunoșteam - str. Schelelor 32 -  și un istoric al societății cu date foarte interesante despre industria energetică din România de la începutul secolului al XX-lea în care se scrie cum s-a ajuns la construcția acestui sediu, material pe care-l redau, întocmai, mai jos. 

Deși în fațadă apar și detalii de finisaj care în decursul a celor peste 75 de ani au fost adăugate, de bună seamă, cu ocazia lucrărilor de întreținere efectuate de succesivele administrații, această clădire are categoric elemente de limbaj specifice lui Octav Doicescu.

După cum se va vedea, construcția imobilului începe în 1937. În lista lucrărilor lui Octav Doicescu, anii care însoțesc fiecare lucrare sunt cei în care s-a executat proiectul și nu cei ai construcției, în cazul de față, 1933-1934. De asemenea, în aceeași listă denumirea imobilului este Sediul Societății de electricitate din Câmpina, așa cum se numea la acea dată societatea. În istoricul scris de Dan Constantin Mocanu se vorbește despre construirea sediului Departamentului Electrica al societății petroliere Concordia pentru că între anul 1934 când a fost redactat proiectul și anul 1937, Societatea de electricitate din Câmpina a fuzionat cu Concordia, Societate Anonimă Română, cu capital german, pentru industria petrolului.

Îi mulțumesc încă o data, și pe această cale, domnului Dan Constantin Mocanu pentru ajutor și pentru efortul depus care, iată, aduce informații și detalii esențiale despre lucrarea lui Octav Doicescu.

sursa imaginilor:
fotografiile Sediul Societății de electricitate din Câmpina sunt capturi de pe Google Maps

Lista de lucrări ale arh. Octav Doicescu 

publicată în volumul  DESPRE ARHITECTURĂ ce i-a fost dedicat, 

apărut în 1983 sub îngrijirea arh. Peter Derer

Lista proiectelor arh. Octav Doicescu 

publicată în 22 mai 1945 în Monitorul Oficial cu ocazia propunerii sale 

ca Profesor definitiv la Facultatea de Arhitectură

Dan Constantin Mocanu / Despre Societatea ELECTRICA din Câmpina

Având ca bază „Societatea dʼelectricitate W Lahmeyer et C.ie – Sucursala Bucureşti”, în anul 1898  s-a constituit Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice şi Industriale (S.R.I.E.I.) fostă Lahmeyer, cu sediul în Bucureşti.

În perioada anilor 1899 – 1900, societatea a înfiinţat un birou la Sinaia care a coordonat lucrările de execuţie şi a executat lucrările de montaj la uzina hidroelectrică Sinaia, iluminatul electric al oraşului Sinaia şi linia electrică de 10 kV. Sinaia – Câmpina – Doftana, pentru alimentarea companiei petroliere Steaua Română care din 1895 îşi desfăşura activitatea în Câmpina unde în 1897 construieşte o rafinărie modernă.

Oraşul avea o situaţie economică prosperă, se afla în plină dezvoltare, şi primăria cunoştea lucrările efectuate de SRIEI.

Sucursala din Bucureşti a acesteia îi scrie în iunie 1899 preşedintelui comisiei interimare a urbei Câmpina că a fost informată de preşedintele comisiei interimare de la Sinaia de intenţia oraşului Câmpina de a „lumina cu electricitate” şi cere o schiţă de plan cu denumirea străzilor care se doreşte a fi iluminate pentru  a formula o ofertă. Comisia interimară a oraşului Câmpina, în şedinţa din 21 iunie 1899, menţionând că pentru alimentarea cu apă s-au făcut deja proiectele necesare, iar pentru iluminatul electric s-au făcut propuneri de către Societatea petrolieră Amsterdam şi de către SRIEI, autorizează pe preşedinte pentru tratative în acest scop.

Primăria se adresează în noiembrie 1899 către Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice şi Industriale din Bucureşti cu propunerea ca societatea să ilumineze oraşul conform planului elaborat de primărie. Comuna dă dreptul legării la reţea şi a particularilor; propune termenul concesionării 40 ani şi cere devizul lucrării.

Societatea întârzie trimiterea devizului solicitat.

La această dată se lucra la linia electrică de la Sinaia la Câmpina – Doftana pentru societatea de petrol Steaua Română.

Societatea Română pentru Întreprinderi Eletrice şi Industriale răspunde în luna ianuarie 1900, explicând întârzierea prin aceea că biroul tehnic de la Sinaia, cu toţi inginerii, „a fost ocupat să repare ceea ce a stricat apa abundentă din ultima vreme” şi promite că „la sfârşitul săptămânii curente vor fi gata devizele pentru iluminatul oraşului cu electricitate”. Termenul nu va fi respectat.

În martie 1901 „conducta electrică aeriană ce am instalat de la Sinaia la Câmpina a fost pusă sub curent”. Aşa se spunea în adresa oficială prin care Societatea solicita primăriei să înştiinţeze locuitorii oraşului pentru ca aceştia să se ferească de pericol. (În fapt linia a intrat în exploatare în iunie 1901.)

Au trecut câţiva ani fără să se perfecteze realizarea iluminatului electric.

În anul 1902 SRIEI a devenit Electrica – Societate Română pe Acţiuni, fostă Lahmeyer, care se angrenează în lucrări mari pentru dezvoltarea sistemului electroenergetic local din Valea Prahovei. Interesul acesteia pentru proiectul de realizare a iluminatului electric în oraşul Câmpina este scăzut.

Societatea Electrica a alimentat cu energie electrică primele sonde ale Societăţii Steaua Română din schelele Buştenari şi Câmpina, a construit şi a pus în funcţiune centrala termoelectrică Doftana şi apoi în perioada 1905 -1906 a construit şi a pus în funcţiune uzina electrică Câmpina

Dezvoltarea industriei de exploatare – prelucrare a petrolului şi pătrunderea progresivă a electricităţii în această activitate au condus la reluarea tratativelor între primărie şi Electrica pentru iluminatul electric al oraşului.

În sfârşit, în septembrie 1905 compania face o ofertă administraţiei locale. Abea în aprilie 1907, prin inginerul Radovici din Bucureşti, angajat pentru tratative cu Societatea Electrica, primăria îi propune acesteai un contract. Tratativele sunt suspendate până la constituirea unui nou consiliu comunal la Câmpina şi se reiau în august 1907. Între timp primăria a decis „însărcinarea D-lui inginer şef N. Vasilescu Karpen, profesor la şcoala de poduri şi şosele din Bucureşti cu studierea şi elaborarea unui proiect pentru iluminatul oraşului cu electricitate” (public şi particular). Lucrarea contractată a fost pusă la dispoziţia primăriei în noiembrie 1907 Aceasta anunţă imediat în Monitorul Oficial şi în presa centrală şi locală (Voinţa naţională, Epoca, Viitorul, Universul, Adevărul, Ţara, Depeşa Prahovei, Monitorul licitaţiilor, Valea Prahovei) că „ţine la 27 ianuarie 1908, în localul primăriei, licitaţia pentru darea în întreprindere a tuturor lucrărilor necesare iluminatului, exclusiv uzina generatoare de curent”.

Oraşul era deja alimentat cu energie electrică de uzina aflată în proprietatea Societăţii Electrica. La începutul lunii ianuarie 1908 Electrica îi propune Primăriei un contract valabil 20 de ani pentru furnizarea curentului electric. Pe lângă condiţiile tehnice şi financiare foarte avantajoase pe care le oferă administraţiei locale, Electrica solicită monopolul furnizării energiei electrice: „oraşul obligându-se a lua tot curentul necesar numai de la Societatea Electrica nepermiţând pe durata contractului altor persoane instalarea de conducte electrice pe străzile oraşului”.

Propunerea de contract a fost analizată de N. Vasilescu Karpen care respinge monopolul şi formulează mai multe amendamente. Societatea Electrica acceptă toate propunerile primăriei şi la data de 26 ianuarie 1908 cele două părţi semnează contractul autentificat apoi la tribunalul Ilfov. Pentru douăzeci de ani Electrica devine cel mai important furnizor de curent electric din zona oraşului Câmpina (instalaţii de iluminat public şi particular, instalaţii de extracţie petrolieră ...).

La licitaţia „pentru darea în întreprindere a tuturor lucrărilor necesare iluminatului”, alături de Electrica au mai participat societăţile:

▪ Siemens – Schuckert, reprezentată de inginerul Laurentziu Teodoreanu,

▪ AEG (Allgemeine Elektrizitäts Gesellschaft), prin reprezentanţa din Bucureşti,

▪ Ganz (Ganzʼsche Elektrizitaets-Aktien Gessellschaft – Budapest), reprezentată în România prin firma

  Watson and Yowell.

 „Consiliul comunei urbane Câmpina adjudecă lucrările  de instalare a luminii electrice societăţii „Electrica” pentru că:

◦ modalitatea de plată în anuităţi pe timp de 10 ani este lesnicioasă,

◦ există un contract cu aceeaşi societate pentru furnizarea curentului electric,

◦ societatea este românească, cu sediul în ţară şi are o „filială” chiar în acest oraş”. ( La data de 9 februarie 1908, biroul din Sinaia a fost mutat la Câmpina.)

În martie 1908 consiliul comunei urbane Câmpina autorizează primarul să semneze contractul cu Electrica.

Urmează o perioadă de dezvoltare susţinută  a instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice, stimulată de evoluţia spectaculoasă a industriei petroliere, în care Electrica este implicată cu toate resursele.

În primăvara anului 1929 Consiliul de administraţie a aprobat un împrumut de 750.000 dolari USA, pe termen de doi ani, cu dobândă de 10% pe an, de la Compania financiară „Hydrofina” care finanţa şi lucrările de la centrala hidroelectrică Dobreşti de pe Valea Ialomiţei. Totodată decide cooptarea în Consiliul de administraţie a patru reprezentanţi ai acesteia.

Compania financiară deţinea circa 60% din activele Societăţii Electrica. Pentru a reduce cheltuielile neproductive reprezentanţii Hydrofina propun în şedinţa Consiliului de administraţie din 27 iunie 1931 mutarea societăţii din Bucureşti la Câmpina. C.D. Buşilă, administratorul delegat, acceptă propunerea, reorganizează activitatea şi la 31 decembrie 1931 părăseşte societatea în care a lucrat 13 ani.

Sediul social rămâne în Bucureşti. Aici vor funcţiona organele statutare de conducere (consiliul de administraţie, comitetul de direcţie, administratorul delegat) şi un birou cu organizare minimală pentru relaţii cu autorităţile şi cu clienţii. Exploatarea tuturor instalaţiilor girate de Electrica trece în sarcina Direcţiei Generale de la Câmpina.

La sfârşitul anului 1936 Societatea Electrica a primit de la Concordia, Societate Anonimă Română, cu capital german, pentru industria petrolului, o propunere de fuziune. Ţinând seama de numeroasele interese comune, Consiliul de administraţie aprobă fuziunea. Astfel de la 5 martie 1937 Societatea Electrica devine Departamentul Electrica al societăţii petroliere Concordia şi cea mai mare companie de electricitate din ţară.

La 31 martie 1937 Concordia începe construirea unui sediu pentru Departamentul Electrica. La începutul anului 1938 clădirea a fost dată în funcţiune. Este „Sediul Societăţii de electricitate din Câmpina” pe care îl menţionează Peter Derer ca fiind proiectat de arhitectul Octav Doicescu.

În 1940 societatea Concordia a fost cumpărată de statul german, iar în 1946 aceasta trece în posesia URSS ca bun al Germaniei învinse. Departamentul Electrica şi-a continuat activitatea ca parte a societăţii mixte Sovrompetrol care a funcţionat în clădirea construită de Concordia în 1937. În perioada Sovrompetrol, Electrica avea în exploatare toate instalaţiile de la Braşov la Brazi-Ploieşti şi de la Câmpulung Muscel la Buzău-Berca, cea mai întinsă reţea electrică din România acelor timpuri.

După 1948-1950, clădirea Departamentului Electrica din Câmpina, strada Schelelor nr. 32, a fost ocupată, până de curând, de către Energopetrol.