.
.
.
.
.

29 noiembrie 2021

Interviu cu Constantin Brâncuşi realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, 6 octombrie 1930




E în București.

A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operele lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris.
Brâncuși e o mână de om însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.


Mai rămâneți mult prin țară?

Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?


Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.

Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.


Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?

Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.


Ce material modelați cu plăcere?

Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.


A fost o noutate sculptura dumneavoastră. Ați avut multe dificultăți la început?

Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.


Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?

Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul.


Care a fost prima dv. operă?

Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea.

Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.


O interpretare modernă…

Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.


Folclorul slujește la ceva?

E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.


Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?

Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.


Parisul e o cetate universală…

Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.


Americanii pun mare preț pe operele dv.?

Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.


Dar după război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.

Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate.

Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă?


Rezultatul?

Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios (Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul Peștișani).

Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.


Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?

Ba da, am multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot sfârși.


. . .

Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operele maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat senzația aceasta în fața „Pasării Măiestre“ – „Pasării în spațiu“ – „Coloanei care se desfășoară în infinit“… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măiastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.

Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureştilor – atât de sărac în statui.

Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.


Am refuzat să mi se scrie volume. Orice ieșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.


O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.

Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.


„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.“

„Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au dezvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.”

„În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu.“

„Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare.“

„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor.“


Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entuziasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.



sursa: 
interviul a fost publicat pe site-ul Cotidianul în 13 aprilie 2017 
fotografia a fost preluată de pe Blogul Ben Todica

 

23 noiembrie 2021

arh. Octav Doicescu / Secțiunea României la Trienala de la Milano 1940 (VII Triennale di Milano)

Trienala de la Milano din 1940 (VII Triennale di Milano) a avut tema „Ordin - Tradiție” și s-a desfășurat la Palazzo dell'Arte între 6 aprilie 1940 și 9 iunie 1940, dată la care a fost suspendată din cauză că Italia a intrat în cel de-al II-lea Război Mondial.

Amenajarea Secțiunii României a aparținut arh. Octav Doicescu (coautor cu sculptorul Mac Constantinescu), lucrare pentru care i-a fost decernată Medalia de Aur a Trienalei. 

La inaugurarea Secțiunii României au participat Vittorio Emanuele III di Savoia, Regele Italiei, Raoul Bossy, ambasadorul României în Italia, prof. Alexandru Busuioceanu, comisarul guvernului pentru secțiunea românească, arh. Octav Doicescu, sculptorul Mac Constantinescu, Apriliana Medianu, senatorul Giuseppe Bianchini, președintele Trienalei, Giuseppe Bottai, ministrul educatiei nationale, senatorul Gian Giacomo Gallarati Scotti, primarul orașului Milano, scriitorul Raffaele Calzini,  vicepreședintele Trienalei.



ÎN STÂNGA
Sala de mese în stil românesc, proiectată de Arh. Octav Doicescu și realizată de firma Tricorache din București.
Mobilierul, inspirat din barocul românesc al secolului al XVII-lea, este realizat din lemn de tei. Tapițeria scaunelor și îmbrăcămintea peretelui este din piele de oaie. Vitrina cu ceramica in stil rustic realizata de firma "Troița" din București. Deasupra bufetului: perdea cu broderie modernă de Nora Steriadi și sculptură de Irina Codreanu. Sub masa: covor în stil rustic, realizat în atelierele conduse de Aretia Tatarescu. Pe masă: vaza din aramă forjată a lui Mac Constantinescu, țesături brodate cu fir metalic, inspirate din modele rustice, realizate în atelierele «Uniunii industriilor menajere din România». Între prima și a doua încăpere din stânga se află o sculptură a Celinei Emilian
ÎN DREAPTA 
Opt vitrine prezintă seria de broderii inspirate din arta națională. Sunt expuse costume, diverse obiecte de îmbrăcăminte, acopereminte de masă și de pat etc., realizate în atelierele „Uniunii Industriilor Gospodărești din România” și ale „Consiliului Superior al Industriei Gospodărești Române”, precum și în cele conduse de Aretia Tătărescu. Două vitrine prezintă costume moderne și broderii inspirate din arta națională, creații Viorica Steopoe; alte broderii, de Nora Steriadi. Decorul din stuc din jurul vitrinelor magazinelor este de Mac Constantinescu.
ÎN FUNDAL
Deasupra vitrinei: o perdea mare (10 x 4,50 metri), brodată de Nora Steriadi, inspirată din frescele vechilor biserici românești. Această tapiserie îi aparține Martei Bibescu. Tot deasupra vitrinei, acuarele de Dudu Alexandrescu reproduc costume românești din diverse regiuni. În vitrină: legături de cărți de Ella Cancicov. Pe socluri se află câteva sculpturi de Ion Jalea și C. Medrea. În fața vitrinelor, cinci panouri de cristal prezintă diverse exemplare de „marame” (un voal de mătase rustic brodat care servește drept drept accesoriu pentru cap), munca atelierelor conduse de Aretia Tătărescu și a celor ale «Uniunii Industriilor Gospodărești din România» Covoarele care acoperă podeaua sălii au fost realizate în atelierele conduse de Aretia Tătărescu.

ÎN MIJLOC
În centru, un panou de «abà» - (țesătură de lână albă rustică) brodat cu lână, desen și execuție de Ștefan Constantinescu. În dreapta și stânga panoului «abà», două tablouri de Theodor Pallady și Vasile Popescu. Pe socluri: sculpturi de Mac Constantinescu, Milița Petrașcu și Irina Codreanu. În vitrine, farfurii și vaze din cupru forjat ale lui Mac Constantinescu, sculpturi în granit de Milița Petrașcu, figurine și statuete de Irina Codreanu, Constantin Baraschi, Celina Emilian, Borgo-Prund, Serova-Medrea ș.a. Mobilierul, proiectat de Arh. Octav Doicescu, au fost realizat de firma Tricorache din București. Perdeaua din «borangic» (țesătură de mătase rustică) a fost realizată de firma Vulpescu din București.
ÎN DREAPTA
Sus, o perdea mare (10 x 4,50 metri), brodată de Nora Steriadi, inspirată din frescele vechilor biserici românesti. Această țesătură îi aparține Martei Bibescu. Jos, covor rustic românesc, aparținând Muzeului Național de Artă al Bucureștiului.

Natură moartă de Theodor Pallady

Natură moartă de Vasile Popescu

ÎN STÂNGA
Opt vitrine prezintă seria de broderii inspirate din arta națională. Sunt expuse costume, diverse obiecte de îmbrăcăminte, acopereminte de masă și de pat etc., realizate în atelierele „Uniunii Industriilor Gospodărești din România” și ale „Consiliului Superior al Industriei Gospodărești Române”, precum și în cele conduse de Aretia Tătărescu. Două vitrine prezintă costume moderne și broderii inspirate din arta națională, creații Viorica Steopoe; alte broderii, de Nora Steriadi. Decorul din stuc din jurul vitrinelor magazinelor este de Mac Constantinescu.

ÎN DREAPTA
Deasupra vitrinelor: o perdea mare (10 x 4,50 metri), brodată de Nora Steriadi, inspirată din frescele vechilor biserici românești. Această țesătură îi aparține Martei Bibescu. Dedesubt: acuarele de Dudu Alexandrescu reproduc costume românești din diverse regiuni. În vitrină: legături de cărți realizate de Ella Cancicov. Pe socluri: sculpturi de Ion Jalea și Cornel Medrea.

ÎN STÂNGA
Deasupra vitrinelor: o perdea mare (10 x 4,50 metri), brodată de Nora Steriadi, inspirată din frescele vechilor biserici românești. Această țesătură îi aparține Martei Bibescu. Dedesubt: acuarele de Dudu Alexandrescu reproduc costume românești din diverse regiuni. În vitrină: legături de cărți realizate de Ella Cancicov. Pe socluri: sculpturi de Ion Jalea și Cornel Medrea. Mobilierul, proiectat de Arh. Octav Doicescu, inspirat din barocul românesc al secolului al XVII-lea, este realizat din lemn de tei de firma Tricorache din București.

Vitrină cu legături de cărți realizate de Ella Cancicov. Deasupra vitrinei, trei acuarele de Dudu Alexandrescu cu reproduceri ale costumelor regionale românești. Pe laterale, sculpturi de Ion Jalea și Cornel Medrea. Mobilierul, proiectat de Arh. Octav Doicescu, inspirat din barocul românesc al secolului al XVII-lea, este realizat din lemn de tei de firma Tricorache din București.

Pe peretele din spate, bustul Regelui Carol al II-lea, de M. Onofrei. Nișa și decorul întregului perete sunt de Mac Constantinescu.

Sculptură din bronz „Adam și Eva” de Celina Emilian

Inaugurarea Secțiunii României relatată în presa românească a anului 1940
- document preluat de pe Blogul Octav Doicescu -


Inaugurarea Secțiunii României la care a participat Vittorio Emanuele III di Savoia, Regele Italiei 

Inaugurarea Secțiunii României la care a participat Vittorio Emanuele III di Savoia, Regele Italiei 


. . .


Mai jos sunt pagini reproduse din volumul VII Triennale di Milano - Guida.

Coperta volumului „VII Triennale di Milano - Guida”

Pagină dedicată Secțiunii României 

Pagină dedicată Secțiunii României 

Pagină dedicată Secțiunii României 

Planul secțiunilor expoziției din cadrul Palazzo dell'Arte, parter (expoziția se întindea pe 3 niveluri)

Planul general al expoziției 

Pagina 5

Pagina 7

Pagina 9



. . .






Afiș VII TRIENNALE DI MILANO, autor: Enrico Ciuti

Afiș VII TRIENNALE DI MILANO, autor: Enrico Ciuti

Afiș VII TRIENNALE DI MILANO, autor: Enrico Ciuti

Copertă broșurii VII TRIENNALE DI MILANO, autor: Enrico Ciuti




Autorul fotografiilor: Foto Crimella (seconda metà sec. XIX- secolo XX) fotografo principale
Sursa fotografiilor: Triennale Milano
Alte surse: Triennale di Milano

Volumul din care s-au scanat paginile de text: VII Triennale di Milano - Guida (fără an, fără editură). Pe pagina sa de gardă este scris:

ENTE PER LE ESPOSIZIONI TRIENNALI INTERNAZIONALI DELLE ARTI DECORATIVE E INDUSTRIALI MODERNE E DELL'ARCHITETTURA MODERNA
istituito e regolato dalle Leggi 21 dicembre 1931 X n. 1780 e 5 gennaio 1939 XVII n. 387, alle dipendenze della Presidenza del Consiglio e dei Ministeri per l'Educazione Nazionale, per le Corporazioni e per la Cultura Popolare



_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 25 noiembrie 2021







17 noiembrie 2021

DIRECȚII ÎN PICTURA ȘI SCULPTURA CONTEMPORANĂ, pe marginea expoziției de la „Muzeul de Artă” (1967) - articol de Andrei Doicescu

„ 1967 « Amfiteatru » unde scria Mircea Martin ,
Ion Băieșu m-a pus să scriu povești despre Arta fără conotații ideologice
așa ca am profitat să enunț nume interesante din domeniu. ”
(Andrei Doicescu, noiembrie 2021)



apărut în revista AMFITEATRU, anul 2, nr. 24, 1 decembrie 1967, pagina 403




După o formulare curentă a criticilor specializați, problematica artei moderne ar însemna eterna dezbatere asupra „artei vii", cu toate fenomenele simptomatice, de criză și de cotituri bruște, pe care promotorii noilor tendințe estetice le abordează. Cert este că pictura trebuie să se înnoiască — și totodată și criticii — în funcție de toate problemele pe care societatea modernă ni le impune astăzi. Marele număr de valori, atât de sigure până la o anumită dată, devin deci perisabile, marea dezbatere a posibilităților de a vehicula un limbaj nou, și de a-l susține până la a-i configura o stilistică, se va axa deci într-o ierarhie valorică stabilită numai în funcție de contextul specific, ierarhie care poate deveni legislație numai o dată cu recunoașterea unanimă. Deci la natura specifică a epocii moderne, criza limbajului devine o necesitate, scleroza tradiționalei figurații, angajând astăzi creatorul Ia o libertate de alegere a celor mai diverse modalități expresive, fapt care declanșează după sine reînnoirea radicală a tuturor conceptelor critice ce ar acompania o astfel de dezbatere.


Este de la sine înțeles că o acomodare critică imediată, la aspectele ce ne sunt prezentate în sala „Muzeului de Artă", ar trebui susținută analitic numai între acești parametri complicați, care includ în cazul de față criza limbajului și căutarea unor noi mijloace stilistice, acordate însă și la dificila problemă a incomprehensibilității amatorului de artă. O analiză detailată impune polemica deschisă și arbitrară, de aceea diferențierile din cadrul articolului vor preciza numai anumite sensuri ce le capătă pictura și sculptura noastră contemporană. Astfel, din seria reînnoirilor substanțiale ale limbajului plastic, remarcăm raționalizarea totală a formei plastice, operată de Pavel Ilie, în cele trei versiuni ale construcțiilor sale, de un surprinzător efect vizual, bine ghidat de jocul nuanțat între volum și spațiu (Ascensiune. Spațiu intim, Subiectul 1) este realizată și desăvârșită de un artist cu un mare simț al elaborărilor de efecte vizuale, printr-o cunoaștere justă a intimităților relațiilor volum-spațiu-lumină, organizate într-un ansamblu plastic de mare ținută, cu puternice ecouri în experimentele Bauhausului.



Aceeași sincronizare culoare-lumină, în suprafața plană de astă dată, Mihai Rusu o va specula în „Motiv folcloric", „Sonoritate în alb" și „Deschideri", realizând un puternic efect optic produs de o raționalizare vizuală a grafiei și cromaticii, ce probează o reală preocupare de exaltare a calităților intrinseci ale acesteia, într-o imagine ce încheagă sintetic confluența luminii și a culorii pure. Preocupat de valorificarea expansiunilor spațiale ale cromaticii, Mircea Ionescu obține, într-o variantă a abstractului liric, simultaneitatea tușei spontane, în raport cu infinitul spațial, realizată cu un mare rafinament și o reală forță de sugestie. Diferențiat de lirismul lui Mircea Ionescu, căutând aceleași efecte formale, dar revendicându-și mijloacele din altă sferă spirituală. Eugen Popa, în „Păsări de noapte”, „Floarea roșie", „Insecta", ne apare mai lucid, controlat și dirijat, într-o gamă ce menține încă narațiunea ca punct de plecare și reper vizual.



De o mare savoare, descinzând din marii maeștri flamanzi, stăpânind pe deplin toate mijloacele de cristalizare a unui univers poetic complex. Georgeta Năpăruş operează într-o arie a disocierilor spațiale și cromatice, controlând savant o viziune romantică nu lipsită de gravitate și profunzime. Același spirit sintetic, mai exploziv și cu accente onirice profunde, îl găsim la Vladimir Șetran, care modelează formele și culoarea, într-o configurație metaforică stranie, halucinantă, și unde dialogul om-univers este potentat de un fantastic nu lipsit de tragism și inchietudine.

Cu Boroş Roman, (Spațiu și Coroziune) și cu Horea Mihai (Mișcarea unui trandafir, Omagiu structurilor noi), ne aflăm în terenul exploatării deliberate a formelor și ritmurilor în spațiu, al valorificării efectelor de integrare a structurilor grafice, în volumul imaterial al pânzei, (o anume afiliere la pictura lui Marc sau Macke fiind sensibil resimțită) așa cum Pavel Codiță va dinamiza în plan calitățile pure ale materiei, cu efecte și rezonanțe muzicale pregnante și lucrate cu o preferință pentru redarea raporturilor cromatice în asocierea lor directă.



Fantasticul liric al lui Sabin BăIașa (Amintire, Dimineața), dezvoltat până la accente de informal, contrastează cu varianta suprarealistă abordată de Doru Bucur, solid reprezentat în expoziție cu trei pânze care-i certifică pe deplin posibilitățile. Declanșând de asemeni subconștientul, dar într-o modalitate ce a menținut-o de la începutul activității lui, acea a invenției plastice, cu rezonanțe în tradiția dadaismului și a întregii mișcări de avangardă, M. H. Maxy utilizează întreaga tehnică a automatismului plastic, a colajului insolit, a impulsului grafic, pentru conturarea unei imagini prin esență fantastică și enigmatică.



Fără preocupări specifice avangardei, dar într-o tradiție ce-l poate situa pe linia unui Esteve sau Pignon, Iacob Gheorghe își configurează subtil volumele și grafia în spațiu (Caii soarelui, Leda, Sărutul albastru) în ansamblul unui context imagistic remarcabil elaborat. Cu Virgil Almăşanu ne aflăm într-o fază superioară de epurare a figurației, frumos operată, cu ajutorul unor flou-uri cromatice bine utilizate, de transgresie spre un abstract cu accente vădit lirice. în  opoziție eu această vizibilă sustragere a formelor în  informal, Saru Gheorghe (Crepuscul și Peisaj nocturn), sau Ion Sălișteanu, (Ecou folcloric, Compoziție B, Compoziție) sunt mai înclinați către cristalizarea unor viguroase configurații imagistice, unde simbolul este subordonat însă preponderenței motivului peisagistic sau sublimării celui folcloric. Nu ca la Ion Gheorghiu însă, unde folclorul, fără să fie pretext sau evocare, reprezintă mijloc-finalitatea operei, unde icoana pe sticlă este evocată în toată savoarea și prospețimea ei. Ceea ce avea s-o definească pe Ligia Macovei, în marea retrospectivă din acest an, acea căutare continuă prin intermediul unor mijloace plastice extrem de bogate, în conținutul lor afectiv în  primul rând, este descoperirea acelor sensuri profunde ce le capătă figura umană, în neliniștea ei originală. Actualele pânze nu fac decât să accentueze marea vigoare de care dispune artista, în imaginarea acestui fascinant și neliniștitor univers, de continuă dualitate vis-realitate (Natură statică, Nud de adolescentă, Peisaj cu nori). Cu sculptorii Ovidiu Maitec, Constantin Popovici, Szervatius Tiberiu, intrăm în sfera valorificării calităților ce reprezintă materia în spațiu, de dezvoltare a raporturilor gol-plin și de sugerare directă a simbolului, printr-o decantare frumos modelată asupra lemnului (Ovidiu Maitec : Compoziție, Poartă) sau în evocarea simbolului eroic cu un sentiment major de plenitudine și desăvârșire (Constantin Popovici în Hecate, Împlinire, Studiu în roșu) și în fine, la structura cu rezonanțe muzicale, sau la ritmul frumos compus în spațiu (Szervatius Tiberiu: Preludiu și Fugă, Ritm vertical).



Înclinat spre esențializări care păstrează totuși forma ca mijloc de comunicare a ideii, într-un limbaj unitar și suplu, Vasile Gorduz găsește într-un raport complex de volume, sensul unei poetici personale, de structurare în extensiune a unor elemente primare, cu rol de simbol originar (Monolog pentru Pace, Sămânță). Cu Victor Roman, relația materie-spațiu, se axează pe definirea unor stilizări animaliere, (Tors 1, Tors 2, Păsări, Balaur) ce mențin grafia, frumos extrasă — și păstrată ca reper — din forma inițială. Altfel lucrează piatra Apostu, (Nuduri), către plăzmuirea formei, printr-o eliminare în adâncime, către esență, a plinului, pentru exaltarea expresivității naturale a materialului folosit. Formelor Ioanei Kassargian (Rândunica, Figură, Tors) exprimate simplu și sugestiv li se alătură sculpturile îndrăznețe ale lui Wilhelm Demeter (Pânza Goeletei, Peste, Pasărea norocului) sau cele ale lui Gheorghiță Alexandru (Compoziție). Împreună cu lucrările lui Mac Constantinescu, Ion Vlasiu și Boris Caragea, sculptura, în actuala expoziție, se dovedește a fi fecundă în inovări și restructurări de limbaj — și asta în pofida apartenenței la o anumită generație, tânără sau vârstnică. Natura confruntărilor de la Sala Palatului o găsim majoră, iar artiștii, angajați, fundamental sau numai relativ, pe cele mai înnoitoare căi de abordare a limbajului plastic, ca restructurarea continuă și necesară ce se cere astăzi — acceptată în limitele ce s-au încercat a fi enunțate mai sus și ca expresie a unor îndelungi meditații asupra eficacității unui anume sistem estetic abordat. De altfel etapele s-au dovedit cucerite, atât cele privind noile posibilități de expresie cât și încercarea închegării lor într-o viziune stilistică personală, deci omogenă.



S-a recâștigat timpul pierdut, și de aceea cred că este cazul, ca sub nenumăratele forme care există și care trebuie utilizate anume în acest sens, atât artistul cât și criticul să-și afirme opiniile pentru ca „arta vie" să-și găsească zonele de justă ierarhie valorică, în multiplele și contradictoriile valențe estetice ale consumatorului de artă. Prestigiul modern al artei românești, cu toate implicațiile critice ce le suportă interpretarea unor variante ale curentelor moderne, neintegrată și neasimilată creator de unii artiști, își găsește, credem, în actuala expoziție, sinceri interpreți care în viitoarele confruntări vor ocupa deja — sperăm — un important loc în tradiția noastră cultuală.



La rapiditatea circulației ideilor, în epoca noastră, bineînțeles că utilizarea rețetei implică maniera, dar cert este că problematica picturii moderne, practic și teoretic, devine cu atât mai fecundă cu cât simptomele reînnoirii stau sub semnul căutărilor, ale găsirii unor noi condiții estetice și implicit umane, din această osmoză permanentă între tradiție și inovație, arta actuală neavând decât de câștigat. Normalizarea parțială sau totală a experimentului va impune astfel publicului artiști care, ieșind din laboratoare, își vor putea impune în cultura noastră vie, limbajele pe măsură, pentru restabilirea unui dialog între artă și public, dialog fundamentat pe cele mai viabile și fructuoase colaborări, și de a rezolva vizavi de comunitatea căreia îi este tributară, un sistem critic și de informație care să lărgească permanent schimburile și contactele privind arta modernă. Recucerirea unui oarecare prestigiu s-a produs deja, și credem că aceste noi raporturi artist-public, la acest sfârșit de an 1967, își vor regăsi un climat prielnic în viitoarele confruntări, întrucât a repune în permanentă problema picturii, în însuși actul de a picta, nu înseamnă decât inovație, și implicit dinamizarea pasionată a climatului spiritual în care arta trebuie să se afirme. Continuitatea unei tradiții, simbioza fericită între tipurile de figurație abordate până în prezent, și integrarea lor în noile linii de dezvoltare ale artei, își propune bineînțeles o evoluție stilistică, evoluție care în condițiile actuale, ar fi prematur s-o considerăm angajată pe fundamentale căi de redimensionare a universului plastic: poate de la un Pavel Ilie, putem spune că ne așteptăm la piese mult mai complexe în intenții, sau de la Rusu Mihai, o eventuală perfecționare a modalității în care-și gândește efectele vizuale, de la Iacob Gheorghe, o calcare a figurației pe un conținut mai profund, mai consistent, deoarece atât preocupările din sfera Bau-haus-ului, cât și cele din sfera picturii abstracte, presupun o înțelegere și o interpretare justă a fenomenului, a integrării și personalizării lui, în specificitatea creativă a artistului. Structurile unei continuități fecunde, a tradiției, în multiplele condiționări, ce necesitatea noului limbaj o impun, nu se produc instantaneu, simptomele înnoirii necesitând uneori studii sistematice. (Și pe când o înțelegere justă a complexului fenomen ce-l prezintă astfel semnul plastic — în mitologia românească, a asimilării dialectice a ceea ce se putea numi informalismul unor reprezentări grafice, din tradiția artei noastre populare ?). Un artist ca Bissiere, artizan, continuu inspirat dintr-o mitologie folclorică, intră în marea istorie a artei abstracte, cu aceeași importanță și considerație ca și un Hartung sau Soulages, fixarea unor surse de inspirație, a unor medium-uri spirituale cuprinzând deci implicit, în arta modernă folclorul, însă în toate direcțiile de asimilare ale acestuia, în toate modalitățile de înțelegere ale acestuia. Ne aflăm poate în acest moment de tranziție, când se cere artei noastre o atenție deosebită, axată pe aceste posibilități de coexistență a tradiției și inovației, moment care trebuie însă stimulat creator de întreg climatul spiritual în care se dezvoltă arta noastră, pentru că o școală de pictură și sculptură modernă trebuie să-și găsească o consistență polimorfă, o relaționare multiplă, cu toate formele ce societatea contemporană le impune. Cu actuala expoziție, deschisă în vederea stabilirii unor noi acorduri substanțiale între artist și public, drumurile rămân deschise, către interesul maxim al artistului — criticului — amatorului de artă, pentru resuscitarea permanentă a ideii privind existența unei arte „vii", inspirată din cele mai valoroase aspecte atât ale folclorului, cât și ale inițiativelor celor mai îndrăznețe de reconfigurare continuă și necesară a limbajului plastic.



4 noiembrie 2021

arh. Octav Doicescu / Lista proiectelor realizate (fișă O.D.)





  • Locuința primarului Dem I. Dobrescu de pe strada Toamnei (1929)
  • Casa primarului Dem I. Dobrescu de la Snagov (o locuință rustică din lemn și acoperită cu stuf) (1929)
  • Locuință pe str. Salcâmilor nr. 10 (1932)
  • Casa de odihnă a Societății Gaz Electrica de la Snagov (1932)
  • Propunere de sistematizare a Pieței Victoriei (1932), proiect nepus în practică.
  • Yacht Club Snagov (1933)
  • Sediul Societății de electricitate din Câmpina, (1933)
  • Restaurantul Românesc de la Băneasa, în prezent Restaurantul Casa Albă (1933)
  • Restaurant în Grădina Botanică din București (1934)
  • Casă  pentru angajații Grădinii Botanice din București în incinta Grădinii Botanice (1934), distrusă la bombardamentele din 1944.
  • Case pentru angajații Grădinii Botanice din București pe Intrarea Portocalelor (1934)
  • Casa ing. Nicolae Caranfil, (1935), str. Emile Zola nr. 2, București
  • Casa Traian V. Grigorescu (1934-35), str. B.P. Hașdeu nr. 1 din Ploiești, fostă b-dul Independenței nr. 18
  • Expoziția "Luna Bucureștilor 1935 - Cartierul Vechi" organizată în Parcul Carol (1935)
  • Fântâna Zodiac din fața Parcului Carol (1935) împreună cu mozaicurile lui Mac Constantinescu
  • Expoziția "Luna Bucureștilor 1936" în Parcul Național Regele Carol al II-lea ( Herăstrău) (1936)
  • Amenajarea Parcului Național Regele Carol al II-lea (Herăstrău) (1936)
  • Fântâna Miorița de la Șosea (1936) împreună cu mozaicurile Miliței Pătrașcu
  • Restaurant în pe malul Lacului Herăstrău (1936)
  • Lucrează câteva luni la proiectul pentru Halele Obor (1936). După un conflict cu primarul Alexandru Donescu, chiar dacă lucrările de construcție începuseră, Octav Doicescu demisionează din funcția de director al Lucrărilor Noi din Primăria Capitalei și proiectul este preluat de arh. Horia Creangă. Împreună cu el demisionează și întreg grupul de arhitecți, ingineri și funcționari ai direcției, solidarizându-se astfel cu cauza susținută de Octav Doicescu.
  • Cabana Babele (1937) comandată de Asociația Drumeților din Munții Înalți ai României, astăzi de nerecunoscut după mutilările suferite
  • Ansamblul “Astra Română” din Snagov (1937)
  • Uzinele IAR Brașov (1937)
  • Corpul B al sediului Societății ”Gaz și Electricitate” din București (1937), cu fațada spre str. Mendeleev (fostă Nicolae Bălcescu). Corpul A cu fațada spre b-dul Magheru 33 (fost Take Ionescu 33) a fost proiectat de arh. Paul Smărăndescu (1933)
  • Oficiul Național de Turism (1937) de pe Str. Onești, în prezent str. Dem. I. Dobrescu, devenit ulterior sediul Ministerului Informațiilor
  • Hotelul „Delta” la Vâlcov (1937), în Delta Dunării pe Brațul Chilia, în prezent în Ucraina
  • Cabana Ilganii de Sus (1937), în Delta Dunării pe Brațul Sulina 
  • Cabana Grindul Lupilor sau Insula Lupilor (1937), în Delta Dunării  la 2 km de Gura Portiței
  • Amenajarea interioară a Pavilionului României la Expoziția Universală de la Paris 1937. 
  • Schițe pentru proiectul monumentului din Indore, India (1937). Inițial, monumentul trebuia să adăpostească o pasăre măiastră a lui Brâncuși (New - York Times, 1974). Începutul războiului a pus capăt construcției din India.
  • Uzinele de anvelope Banloc - Goodrich, de la Florești (1937-1938)
  • Fabrica de motoare pentru avioane Colibași, Muscel (1937-1938), în colaborare cu ing. Nicolae Caranfil. Demararea construcțiilor se face abia în 1943.
  • Blocul Banloc - Goodrich, din Calea Victoriei 218, numit și "Blocul Roșu" din cauză că până în anii '70 a avut culoarea roșie (ocra rossa). A fost proiectat în 1938 și din cauza izbucnirii războiului construit abia în perioada 1943-1946.
  • Centrala Telefonică Nord, cunoscută ca Poșta de pe B-dul Banu Manta (proiectată în 1938 și construită între 1941-44)
  • Sistematizarea Pieței Palatului și Ministerul de Interne (1938), proiect nerealizat
  • Cartierul de case din Parcul Jianu (înglobat astăzi în Cartierul Primăverii) și amenajarea Parcului Bordei împreună cu inginerul Nicolae Caranfil (1938-1940)
  • Casa avocat Alexandru Alexandrini, (1938), str. Paris 46, București
  • Casa ing. Constantin Bușilă, (1939), str. Washington nr. 7, București
  • Casa Octav Doicescu, (1939) str. Mircea Eliade nr. 2, ajunsa în anii '90 în posesia arh. Dinu Patriciu, fost student al lui Octav Doicescu
  • Casa Dimitrie Gusti (1939), str. Armindenului colț cu str. Herăstrău, București
  • Cercul Militar Pitești (1939)
  • Pavilionul Casa Română de la Expoziția universală ”New York World's Fair 1939” (Expoziția universală de la New York 1939).
  • Palatul Societății Scriitorilor Români, (1939), proiect dus împreună cu ing. Emil Pragher până în stadiul de detalii, machetă și deviz, dar nerealizat din cauza evenimentelor izbucnite în anul 1940.
  • Secțiunea României la Trienala de la Milano (VII), 1940. Tema Trienalei a fost Ordin - Tradiție și a avut loc la Palazzo dell' Arte între 6 aprilie 1940 și 9 iunie 1940, dată la care s-a suspendat deoarece Italia a intrat în cel de-al II-lea Război Mondial. 
  • Bloc de locuințe pe Știrbei Vodă 68 (1940), colț cu str Luigi Cazzavillan în fața Conservatorului de muzică.
  • Cineromit (1940), un vast proiect de construcție pe malul lacului Fundeni din București a unui mare studio cinematografic în coproducție cu Cinecitta demarat sub conducerea lui Ion Cantacuzino. Studioul urma să fie dotat cu aparatură italiană dăruită de guvernul de la Roma, proiect nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
  • Palatul PCA (Regia Autonomă a Porturilor și Căilor de Comunicație pe Apă), (1940), proiect nerealizat
  • Proiectul Institutului Britanic din București, (1940), împreună cu arh. G. M. Cantacuzino, proiect nerealizat.
  • Conacul Alimănișteanu construit pe moșia lui Dimitrie Alimănișteanu, ministrul finanțelor, la Bilcești, județul Argeș (1938 - 1942). Este o clădire din piatră cu acoperiș de șiță, care a ars în anul 2006.
  • Monumentul Turnul Dezrobirii Basarabiei de la Ghidighici, Chișinău (1942), dărâmat de "eliberatorii sovietici" în 1944.
  • Vila Ion Teodorescu, (1944), Sos Vergului 50
  • Blocul de locuințe din Calea Victoriei 109 (1946) în colaborare cu arh. G.M. Cantacuzino. După naționalizarea din 1948, această clădire a fost extinsă pe Calea Griviței 1 și a devenit sediu al Ministerului Petrolului.
  • Nautic Club Herăstrău (1946-1947), clubul funcționarilor Ministerului de Finanțe. Acesta făcea parte dintr-un proiect mai amplu denumit Ansamblu Sportiv, dar din care s-a realizat doar clubul nautic.
  • Cartier de locuințe în Băneasa pentru personalul Aeroportului; la origine fiecare casă avea altă culoare (1946).
  • Aerogara Băneasa (1947), proiect nerealizat.
  • Casa de la Snagov a Regelui Mihai, (1947) astăzi distrusă
  • Clubul Corpului diplomatic pe lacul Băneasa, București (1947)
  • Face parte din primul colectiv republican de proiectare, întocmind studii pentru cartierul muncitoresc din Lunca Pomostului, Reșita (1947); cartierul e realizat parțial
  • Opera Română din București (1953), basoreliefurile sunt opera sculptorului Ion Vlad, Zoe Băicoianu și Boris Caragea. Clădirea rezultată este mult diferită de proiectul inițial, proiectul suferind numeroase modificări, mai ales de fațadă, impuse în mod repetat de consilierul sovietic Zverin. După ce fațada este edificată în 1953 pentru Festivalul Internațional al Tineretului, va fi complet demolată și reconstruită având la bază un proiect nou.
  • Participă la concursul pentru Gara centrală din Sofia (1963), împreună cu arh. Sandu Miclescu, Ștefan Perianu și Petre Svoboda
  • Institutului Politehnic din București (1964-1969) în colaborare cu arhitecții Ștefan Lungu, Ștefan Perianu, Costin Paetia, Petre Svoboda.
  • Sediul politico-administrativ al Municipiului Reșița (1974-1976)
  • Sistematizarea centrului Municipiului Reșița (1976)



_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 5 decembrie 2021

arh. Octav Doicescu / Simpozion cu titlul „Viitorul Bucureștilor”, 1935 (fișă documentară O. D.)



Acest simpozion a precedat lansarea broșurii „Către o arhitectură a Bucureștilor” care urma să apară peste câteva săptămâni, tot în 1935, la Editura ziarului „Tribuna edilitară”, sub auspiciile Asociației pentru urbanistica Bucureștilor. Broșura cuprindea trei capitole, fiecare semnat de către arhitecții Marcel Iancu, Horia Creangă și Octav Doicescu.


TRANSCRIERE LITERALĂ:

Viitorul Bucureștilor
Azi, ora 6 d.a. la Fundația Carol va avea loc - în cadrul Asoc. pentru urbanistica Bucureștiului - un simpozion.
D-nii arhitecți Gr. M. Cantacuzino, Marcel Iancu, Creangă și Octav Doicescu vor vorbi despre Viitorul Bucureștilor. 

(sursa: ziarul ADEVARUL, 1 februarie 1935, pag. 2)


_____________________________________________________________________

Această fișă documentară se va actualiza pe parcursul timpului cu noi informații.
Data ultimei actualizări: 4 noiembrie 2021