[... de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.]
… [Nu sunt în nici un fel adepta arhitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aibă acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.]
- interviu cu arh. Liliana Chiaburu -
Liliana Chiaburu (n. 1961) a absolvit Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” în 1986, iar între 1989 şi 1993 a lucrat în colectivul de arhitectură condus de arh. Şerban Niţulescu. A început să lucreze arhitectură tradiţională din 1992 împreuna cu arh. Nicolae Goga (1914 – 1995) şi cu arh. Anghel Marcu (1921 – 1998) la “Casa memorială arh. Constantin Joja” (1908 – 1991).
Liliana Chiaburu este preocupată de promovarea arhitecturii tradiţionale şi de modul în care aceasta poate corespunde locuirii actuale. Este convinsă că se pot găsi rezolvări contemporane inspirate din arhitectura tradiţională românească acceptabile sau, poate, chiar mai mult de atât. Pentru lucrări şi alte detalii puteţi vizita pagina de facebook “Case romanesti la comanda”.
Muntenia la pas: Cum vă raportaţi la tradiţie şi ce înseamnă, ce presupune ea pentru un arhitect?
Liliana Chiaburu: Pe scurt, ca arhitect am ales să mă aşez undeva în continuarea tradiţiei, sau mai exact să încerc să dezvolt forme ale arhitecturii tradiţionale. Dar totuşi, raportarea mea la tradiţie este una foarte personală. Am ajuns la această abordare atunci când la un moment dat a trebuit să proiectez o casă într-un peisaj rural pentru o persoană la care ţineam foarte mult. Aceasta a fost o mare şansă pentru mine pentru că am avut ocazia să-mi clarific ce doream să îi ofer acestui beneficiar drag: o casă care să-i aducă bucurie, să-l odihnească, să-i ofere perspectiva Paradisului. Desigur, am avut de la început gândul că ar trebui să-i fac o casă tradiţională, dar abia adâncind acest gând şi lucrând am învăţat ce virtuţi are arhitectura tradiţională românească, şi mă refer aici şi în tot parcursul interviului mai ales la arhitectura de sud, din Muntenia şi Oltenia. Am simţit „pe pielea mea”, desenând, desigur, ce înseamnă pridvorul, ce înseamnă umbra, ce înseamnă ritmul stâpilor de lemn, ce înseamnă greutatea acoperişului, elementele esenţiale ale arhitectururii tradiţionale româneşti. Şi mi-am dat seama că acestea sunt elemente ideale cu care poţi sculpta un spaţiu poetic. Mi-am dat seama, totodată, că am găsit răspunsul la întrebarea care mă frământa în mod constant de la începutul facultăţii: cum ar trebui să fie o arhitectură care să nu agreseze firea celui care-o locuieşte.
Pentru că în arhitectura tradiţională românească casa oferă privitorului nu o faţadă, un plin cu goluri, o coajă decorată sau nu, care oricât de frumos rezolvată este, rămâne un element de închidere, de separare, ci un spaţiu deschis delimitat pe o parte doar de stâlpi, o umbră ocrotitoare, un receptacul.
Spaţiul pridvorului este un spaţiu al libertăţii, consider eu, un spaţiu din care poţi domina lumea şi natura, este un spaţiu al „împăratului”. Dar este şi un spaţiu în care te poţi smeri, te poţi ascunde, sau pe care îl poţi dărui trecătorului sau celui care îţi intră în curte.
De atunci am încercat ca toate casele pe care le proiectez să le dezvolt în aceeaşi relaţie cu tradiţia şi în aceeaşi relaţie binevoitoare, de deschidere faţă de persoana clientului.
Muntenia la pas: Aici, pe site-ul „Muntenia la pas”, am început o listă, deschisă încă, unde adunăm contacte ale diferitor meşteşugari. Ei sunt unul dintre elementele tradiţiei fiind depozitarii unei îndelungate experienţe dobândite organic. Lucraţi cu ei, iar dacă da, cât de greu este să-i găsiţi şi să-i integraţi într-un proiect?
Liliana Chiaburu: La partea de execuţie fiind vorba de foarte mulţi bani prefer să las clientul să-şi aleagă singur constructorul în care are încredere şi care i-a promis că va reuşi să termine casa cu anume costuri. Petrec mult timp pe şantier, desenez detalii scara 1/1, corectez detaliile deja executate. Pot spune că detaliie caselor româneşti pot fi executate uşor de orice constructor, dacă există bunăvoinţă şi dacă este dispus să respecte detaliile arhitectului.
Am avut şi am colaborări cu meşteri aleşi de către beneficiari, unele foarte fericite şi de aici am învăţat foarte mult, dar şi altele mai puţin fericite. Pentru că, trebuie să spun, de multe ori meşterul nu înţelege rolul arhitectului. Sigur, în vechime, meşterii nu aveau nevoie de arhitecţi nici pentru detalii şi nici pentru planul casei. Şi poate nici acum pentru unele case făcute la scara celor vechi, dar aici este deja o altă discuţie. Însă dacă vorbim de o dezvoltare chiar şi organică a caselor vechi, cineva, şi anume arhitectul, trebuie să ţină în mână tot ce se întâmplă acolo, iar meşterul trebuie să vină cu cunoaşterea lui să completeze lipsurile proiectului, sau chiar să-l corecteze dacă e cazul. În fine, nu vreau să duc discuţia în această direcţie. Bine că mai există meşteri pricepuţi şi să dea Dumnezeu să mai existe şi arhitecţi interesaţi de arhitectura românească.
Muntenia la pas: Aspectul unei case ţărăneşti decurge dintr-o anume viziune asupra vieţii (credinţe, ritualuri etc.) şi o anume ordine a existenţei (ocupaţii, resurse disponibile etc.). Peisajul cultural astfel format descria o lume. Ce loc are în lumea de astăzi o arhitectură inspirată de tradiţie, ce valori poartă?
Liliana Chiaburu: Am scris răspunzând la prima întrebare despre unicitatea şi semnificaţia caselor cu pridvor, specifice în special zonei de sud a României. Această semnificaţie este perenă şi credinţa mea este că pridvorul a devenit element specific al arhitecturii noastre din cauza felului de a fi al românilor: primitori, deschişi, poate lipsiţi de fermitate, lasându-ne în bătaia vântului, sau poate mai bine spus la mila lui Dumnezeu … Depinde de unde priveşti.
Acoperişul înalt cu un volum important este o rezultantă a climei destul de ploioase şi a materialului folosit – şindrila. Învelitoarea ceramică, care ar fi permis pante mai reduse şi un volum mai mic, era un material scump iar ţăranii săraci. Aşa că probabil acest acoperiş în patru ape s-a aşezat foarte potrivit peste felul nostru de a fi, paşnici şi având nevoia de a fi conduşi, îndrumaţi dacă e să ne uităm în istorie. Sau, poate, acceptând să ne lăsăm sub ocrotirea lui Dumnezeu, iarăşi, depinde de perspectivă.
Aşa că rămânând în ansamblu aceiaşi, nu prea schimbaţi, ne putem regăsi într-o astfel de arhitectură, cred.
Desigur, arhitectura tradiţională poate avea şi alte chei de citire, dar acesta este felul meu de a o înţelege. În plus, reiau mai jos un scurt text pe care l-am scris pe blogul meu şi care cred că se potriveşte ca răspuns acestei întrebări.
„Pentru mine asta înseamnă arhitectura tradiţională românească – libertate. Arhitectura tradiţională te ajută să te regăseşti pe tine însuţi, te odihneşte, te bucură. Este o constatare nu doar a mea, ci şi a multora dintre cei care au avut ocazia să întâlnească un astfel de spaţiu. Într-o casă tradiţională nu mai eşti atât de vulnerabil la presiunea de a fi în rând cu lumea, nu te mai simţi obligat să te încadrezi în ritmul contemporaneităţii, ieşi întrucâtva din vârtejul în care suntem prinşi cu toţii. Într-un astfel de ambient nu mai eşti presat de dorinţa inconştientă de a înnoi lucrurile de care eşti înconjurat, de a căuta permanent ceva mai bun, mai confortabil, mai modern. Eşti mulţumit cu ce ai. Pentru că asta ai primit. Eşti liniştit şi liber.”
Muntenia la pas: Casa este un obiect care, printre altele, mărturiseşte statutul proprietarului (posibilităţile materiale, cele de gust etc.). Lucru firesc de altfel, la fel cum este şi aspiraţia către mai bine. Cum poate o casă inspirată din tradiţie mulţumi un asemenea comanditar?
Liliana Chiaburu: În tradiţia noastră se înscriu atât casele ţărăneşti cu structură de lemn, cu pridvor mai mic sau mai larg în funcţie de darea de mână a celui care ridică casa, cu stâlpi de lemn, dar şi conacele boiereşti înălţate din zid şi cu învelitoare fie din şindrilă, fie de ţiglă, cu temelie înaltă, cu arce construite din cărămidă şi încăperi înalte.
Aşa că, dacă vrei să se vadă că în casa ta ai investit mulţi bani, poţi să îţi faci o casă de felul conacelor boiereşti la care strămoşii tăi probabil că au visat. O casă în care finisajele de piatră sau cărămidă pot fi şi mai scumpe decât cele scumpe dintr-o casă foarte modernă. O astfel de casă poate avea, de exemplu, glasswand-uri, parchetul de esenţe alese şi cu modele migăloase care pot fi mult mai valoroase decât uşile şi pardoselile moderne.
Dar poate vrei să se ştie că eşti dintr-o familie cu tradiţie veche; ei, atunci obligatoriu este să nu sari calul alegând cele mai futuriste proiecte, ci să încerci să procedezi cu măsură şi cumpătare, implementând noul pe o structură clasică. Dincolo de elementele specifice arhitecturii tradiţionale, adoptate într-o măsură mai mare sau mai mică, casa poate fi foarte modernă la interior. Cert este că de o casă tradiţională nu te vei plictisi niciodată şi ea nu va deveni demodată niciodată pentru că se înscrie nu în modă, ci în tradiţie.
Muntenia la pas: Există două extreme vizibile când vine vorba despre tradiţie şi specificitate: extrema pripei către modernitate ca dezavuare a “înapoierii” noastre istorice şi extrema reculului bigot către un autohtonism patriarhal şi idilic. Cum negociaţi această problemă, care este calea bună a normalităţii şi firescului?
Liliana Chiaburu: În primul rând recomand tinerilor arhitecţi tentaţi de arhitectura tradiţională, unii aflaţi încă în facultate, să proiecteze pentru început case moderne şi, chiar, ultramoderne cât mai bine ca să-şi dovedească lor înşişi că pot face asta, că arhitectura tradiţională pe care o vor face nu este expresia unei neputinţe sau inadaptabilităţi.
Calea mea în arhitectură o gândesc undeva la mijlocul celor două extreme, cel puţin aşa sper să fie percepută. Deşi nu mă pot compara cu arhitecţii români care în perioada interbelică au abordat arhitectura românească ca sursă de inspiraţie şi pe care îi apreciez enorm, numesc aici, în primul rând, pe Octav Doicescu, pe Henrieta Delavrancea şi Constantin Joja, consider că şi ei s-au poziţionat la fel.
Nu sunt în nici un fel adepta ahitecturii pe care o numesc de factură etnografică care copiază întocmai casele vechi, detaliile, dimensiunile foarte mici ale ferestrelor, fără însă ca rezultatul să aiba acel firesc şi sinceritatea caselor vechi.
Nu sunt nici adepta separării vădite de lume care face apel la o recuzită arhitecturală. Trebuie să spun că primesc critici de la destui cum că ce fac nu respectă întru totul tradiţia, că ferestrele sunt prea mari, că ţăranul român făcea altfel decât fac eu, că pridvorul trebuie neapărat să fie îngust, casa joasă, dacă se poate sărăcăcioasă, pentru că trecutul este bun şi doar copiind acest model ne putem lepăda de cele rele ale lumii contemporane. Nu agreez deloc curentul celor care se mândresc pe motiv că ei sunt smeriţi. Ce este sigur, este că oamenii aceştia nu au nevoie de arhitect pentru că ideologia le este suficientă.
Ce îmi doresc atunci când proiectez o casă este ca cei care vor locui în ea să poată să se simtă liberi în a îmbrăţişa lumea sau să se odihnească dacă au obosit.
În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale.
Dacă vreţi să ajungeţi la pagina principală, daţi clic pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.
