.
.

15 februarie 2011

Câteva case proiectate de Arh. Octav Doicescu în Cartierul Jianu (în prezent Cartierul Primăverii)

.




Casa pe care Arh. Octav Doicescu a proiectat-o pentru sine
şi în care a locuit împreună cu familia
(aflată în prezent în proprietatea lui Dinu Patriciu)

Aceste imagini înfăţişează câteva dintre casele proiectate de Ah. Octav Doicescu în Cartierul Primăverii şi rămase nedesfigurate (încă ?) de către noii proprietari.


fotografiile au fost preluate din articolul
http://www.evz.ro/detalii/stiri/parintele-cartierului-primaverii-medaliat-la-new-york-921178.html
.
.
.

14 februarie 2011

Interviu cu Andrei Doicescu despre Arh. Octav Doicescu



Octav Doicescu, portret de Marcel Iancu
în  broşura "Către o arhitectură a Bucureştilor"

EVZ: Cum se face că tatăl dumneavoastră a scăpat de închisoare după 1945?

Andrei Doicescu: Octav Doicescu nu a făcut puşcărie politică pentru că nu era membru al vreunui partid. În atelierul lui de proiectare lucrau şi câţiva tineri arhitecţi comunişti, printre care şi Pompiliu Macovei. După 1945, când începuseră epurările în cultură, Macovei a cerut ca Octav Doicescu să nu fie atins: era singurul care ştia despre Bucureşti tot ce se putea şti.

Tatăl meu nu a devenit niciodată membru al PCR, în ciuda privilegiilor care i s-au oferit de-a lungul timpului. Unul dintre ele – ofertă făcută în 1968 - a fost acela de a deveni reprezentatul României la UNESCO. Tata a refuzat şi l-a propus pe Pompiliu Macovei în loc. Aşa a ajuns Macovei la UNESCO.

La câţiva metri de cartierul Jianu, conceput de tatăl dvs, Marcel Iancu a proiectat celebrul său bloc cu şapte etaje - foarte controversat la vremea lui. Ce părere avea tatăl dvs. despre acel bloc?

Era prieten cu Iancu. Tata nu era împotriva "cubismului" sau, mai bine zis, a "stilului internaţional". Un bloc ca acela era normal pentru el.

Avea totuşi – are şi azi - şapte etaje. ONG-urile care luptă azi pentru conservarea patrimoniului ar fi protestat foarte tare. Regimul lui de înălţime nu l-a contrariat deloc pe tatăl dumneavoastră?

Blocul fusese ridicat de cel mai mare antreprenor al vremii: Aladar Zellinger, proprietar al companiei "Bazaltin". Zellinger a construit cartierul Jianu ireproşabil. În schimbul unui preţ bun pentru întreaga lucrare, s-a înţeles cu Primăria şi cu şeful Uzinelor Comunale Bucureşti să primească un teren pe care să-şi ridice propriul bloc. Poate fi o concesie criticabilă astăzi, dar asta este… Scopul principal fusese atins. Zona Jianu era splendidă, plină de trandafiri, fără trotuar, numai cu plăci de piatră.

Aladar Zellinger are o poveste extraordinară. A plecat din ţară prin1946, la Paris, unde a devenit milionar graţie talentului său de constructor. Şi-a schimbat numele în Aladar de Balkany, iar fiul lui s-a însurat cu Marie Gabrielle de Savoya, fiica ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea. Zellinger l-a chemat pe Octav Doicescu până târziu, în anii 1970, să lucreze cu el la Paris, dar tatăl meu a refuzat. Tot el a intervenit şi pe lângă guvernul francez să mă scoată pe mine din ţară.

De ce n-a vrut tatăl dumneavoastră să plece din ţară?

Poate fiindcă îşi făcuse o familie... Poate pentru că aştepta să vină americanii... Poate din patriotism... Nu ştiu, dar o viaţă întreagă, cu delicateţe, i-am reproşat refuzul de a pleca în SUA. Amicii lui constructori au insistat să-l scoată din ţară după 1947, când Jointul evreilor americani reuşise să scoată sute de persoane din România. Cred că şi-ar fi dorit să rămână încă din anii 1930 acolo.

MAI 1938. Octav Doicescu (stânga), înainte de a se urca în trenul simplon
care l-a dus la Le Havre, de unde s-a îmbarcat spre New York.
În dreapta, prietenul său G. M. Cantacuzino, iar la centru ing. August Schmiedigen
.
Pentru el, contactul cu SUA avusese un efect revoluţionar din punct de vedere profesional. De exemplu, în primă fază, antebelică, detesta betonul armat, a şi scris despre asta, dar, odată ajuns la New York, a fost atât de tare vrăjit de zgârie-norii Manhattanului încât optica lui s-a răsturnat definitiv. Imaginea Americii l-a urmărit toată viaţa, atât în plan profesional, cât şi în plan personal.

Cum a fost copilăria dumneavoastră în cartierul în care se mutase protipendada comunistă?

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a pus ochii pe acest loc. Liderii comunişti au început să se mute aici prin anii ‘50, dar spre zona vecină bazinului Floreasca de azi, nu în apropierea caselor concepute de tatăl meu. Odată cu mutarea lor în cartierul Jianu, la uşa noastră au început să bată tot felul de neveste de ştabi care ne întrebau chestiuni practice: unde-i canalizarea, unde se scurge mai ştiu eu ce... Voiau să li se repare toate defecţiunile, gratis, de către Gospodăria de Partid. Erau anii ‘60.

În această perioadă, la intervenţia Franţei conduse de Charles de Gaulle, lui Coposu şi celor două surori ale sale li s-a dat o casă vizavi de cea în care locuia Zaharia Stancu. Chipurile, ca să vadă occidentalii că familiei Coposu îi mergea bine. Eram martori ai unor scene suprarealiste: ţoapele comuniste nu ratau o ocazie să-i dea bună ziua lui Coposu, gândindu-se că, din moment ce locuieşte în Jianu, ar putea ajunge membru al guvernului. Oamenii nu prea se cunoşteau între ei.

Părinţii dumneavoastră primeau vizite, îşi continuau viaţa socială?

Veneau la noi G.M. Cantacuzino, Petre Pandrea, Elvira Godeanu şi Emil Prager, Clody Bertola. Lume de felul ăsta. Noi, copiii, ascultam ce vorbesc, trăgând cu urechea la uşile întredeschise. Tatăl meu era destul de reţinut în conversaţii faţă de noi, cei mici, în privinţa problemelor politice. Se temea că o să vorbim la şcoală.

Cum se raporta tatăl dumneavoastră la tradiţionalişti, la – să zicem - Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Ghica-Budeşti? Ce credea sincer despre stilul naţional? În adeziunea lui la modernism exista şi o doză de inconoclasm, de contestare a predecesorilor?

Nu l-am auzit niciodată glosând despre Antonescu, Cherchez sau Ghica-Budeşti. Cred că-i respecta, dar voia să meargă mai departe, epurând bizantinismul greoi, aliniindu-se stilului "culei de la Măldărăşti", casa simplă, proporţionată la scara umană.

Cred că, într-un fel, era iconoclast, dar şi Creangă sau Duiliu Marcu au fost iconoclaşti. Lucrările lor au fost influenţate de arhitectura italian-mussoliniană. În toată Europa şi în SUA a existat stilul acesta neoclassic, cu coloane rectangulare: la Paris, la Washington - ministerele din jurul Capitolului, care nu stau deloc prost lângă o clădire mai veche .

Cum se explică strânsa prietenie dintre tatăl dumneavoastră şi G.M. Cantacuzino? Doicescu era de stânga, preocupat de proiectele economice, iar G.M. Cantacuzino era un aristocrat get-beget, cu studii în Occident...

Cantacuzino nu era adeptul dreptei obtuze a epocii, era de dreapta prin prisma familiei din care se trăgea. Nu a făcut niciodată caz de ideologia de dreapta, aşa cum tatăl meu era pentru progres fără să se fi înregimentat în vreun partid. Prietenia lui Octav Doicescu cu G.M. Cantacuzino nu a avut nimic contradictoriu. Era o fuziune benefică de idei, deşi Cantacuzino era "nobil".

Când Cantacuzino a ieşit din puşcărie, în 1953, pentru o perioadă de timp, a locuit la noi acasă. I-a unit, ca şi pe alţi colaboratori ai revistei "Simetria", dilema obsesivă: România trebuie să se îndrepte spre Occident sau spre Orient, în estetica oraşului?

Tatăl meu voia să termine definitiv cu influenţele bizantine din arhitectura românească şi să curme veşnicele referinţe la biserică. Toate pavilioanele expoziţionale ale României, din 1900 până în 1939, fuseseră biserici. Atât la Turnul Dezrobirii de la Chişinău, cât şi la turnul Casei Româneşti de la New York, el a tăiat referinţele la turla bisericească, laicizând ambele monumente. Cu greu a putut să-i impună ideea asta lui Mihai Antonescu (ministrul de externe – n.r.), dar, până la urmă, a reuşit.

Octav Doicescu fusese, în anii 1930, membru al grupului de prietenie cu URSS. Cum de a acceptat să proiecteze Turnul Dezrobirii care celebra înfrângerea "poporului sovietic prieten"?

Povestea "prieteniei cu URSS" e povestită de Petre Pandrea în cartea "Memoriile Mandarinului valah". Zice cam aşa: "L-am sunat pe Octav Doicescu să-i spun că asociaţia Prietenii URSS e interesantă. Mi-a răspuns: "Bine, înscrie-mă şi pe mine"". Şi aşa a rămas. Nu ştiu să fi fost vreo reuniune a acestei asociaţii. Monumentul Dezrobirii l-a făcut ca român, nu ca "prieten al URSS". Nu mi-a vorbit niciodată despre asta.

Ce relaţie avea tatăl dumneavoastră cu Nicolae Caranfil - şeful Uzinelor Comunale Bucureşti?

O relaţie bună. Caranfil, împreună cu inginerul Emil Prager, e cel care a făcut lobby la primarul de-atunci ca o mlaştină numită "Herăstrău" să fie asanată şi transformată în parc, iar partea construibilă să fie utilizată pentru casele angajaţilor Uzinelor Comunale Bucureşti. Scriitorul Victor Ion Popa şi sociologul Dimitrie Gusti au propus ca o parte din casele tradiţionale, aduse în Bucureşti cu ocazia expoziţiei din 1936, să se transforme în Muzeu al Satului. Important la actualul cartier Primăverii este, cred, faptul că aceste case erau pentru inginerii şi tehnicienii Uzinelor Comunale. Era capitalismul paternalist, răspândit, la vremea aceea, prin toată Europa.
Cum vi se pare că s-a proiectat în Bucureşti după 1990?

Personal, o vizită în Bucureşti îmi face rău. Este o incoerenţă totală. Alăturarea unor mastodonţi de sticlă şi oţel la vechi case boiereşti e un nonsens. Specula imobiliară a permis dizarmonii evidente. Corupţia este generalizată, iar goana după bani îi face pe arhitecţi să accepte lucrări de un prost gust teribil.

Mulţi arhitecţi de azi acţionează ca nişte firme de consultanţă pentru clienţii lor: îi ajută să găsească breşe în legislaţia de urbanism, întocmesc documentaţii false etc. V-a povestit tatăl dumneavoastră de situaţii similare în peisajul anilor 1930?

Nu cunosc dispute de acest gen în perioada interbelică. Erau controverse de alt ordin. Am presa epocii. De exemplu, disputa privind Halele Obor care, iniţial, trebuiau construite de Octav Doicescu, dar, din motive tehnice, de concepţie, i-au fost atribuite lui Horia Creangă. Sau blocul "Banloc" care, fiind roşu, i-a şocat pe puriştii vremii. Nu erau discuţii financiaro-speculative.

Există situaţii asemănătoare în Franţa de astăzi?

În Franţa, regulile sunt stricte. Nu se poate trişa cu legea, nu se poate aduce hidosul în oraş. S-a întâmplat chiar să se dărâme nişte vile de pe Coasta de Azur, construite de nişte saudiţi. Au existat controverse privind Muzeul Beaubourg, Piramida de la Luvru. Repet, sunt dispute de ordin funcţional, mai ales când ţin de interesul public.

interviu realizat de Ionuţ Stănescu


Arh. Octav Doicescu - Părintele cartierului Primăverii, medaliat la New York


 

EVZ prezintă portretul lui Octav Doicescu, arhitectul care a creionat cartierul protipendadei bucureştene şi care, înainte de a deveni prizonierul îngheţului comunist, a primit cetăţenia americană.

Octav Doicescu a conceput Parcul Herăstrău, a desenat primele case în cartierul Jianu, numit astăzi Primăverii, şi a repurtat cel mai mare succes înregistrat vreodată de România la o expoziţie internaţională. A proiectat clădirea Operei, imobile pentru activităţi sportive, blocuri rezidenţiale şi - ultimul gest al unei cariere longevive – a conceput ansamblul Politehnicii Bucureşti.

40 de case modeste

Cartierul Primăverii, pe care protipendada comunistă l-a lăsat moştenire protipendadei de astăzi, a fost conceput, iniţial, pentru a oferi locuinţe angajaţilor Uzinelor Municipale Bucureşti – o societate de stat, din subordinea primăriei, însărcinată, la vremea aceea, cu distribuţia de gaze, electricitate şi apă, cu cu igienizarea şi înfrumuseţarea Capitalei. Doicescu a proiectat aici aproximativ 40 de case, de dimensiuni modeste, pe măsura puterii de cumpărare a destinatarilor, dar şi în acord cu convingerile sale teoretice, ale unei arhitecturi minimaliste, discrete, eliberate de încărcătura stilului tradiţional.

Printre ele se găsea şi casa proiectată pentru profesorul Dimitrie Gusti, o locuinţă cu un etaj şi-un foişor care găzduia încăperea de lucru a savantului. (După 1990, casa lui Gusti a fost locuită de Ion Raţiu, iar azi este proprietatea antrenorului Mircea Lucescu.)

Ciclul "Luna Bucureştilor"

În 1935, Octav Doicescu s-a ocupat de organizarea primei expoziţii din ciclul "Luna Bucureştilor": o demonstraţie anuală de arhitectură şi urbanism, inspirată de manifestări similare ţinute în Italia lui Benito Mussolini. Expoziţia se desfăşura sub patronajul lui Carol al II-lea, dura 30 de zile, evoca trecutul şi încerca să anticipeze viitorul edilitar al Capitalei.

Cu acea ocazie, Doicescu a proiectat "Fântâna Zodiac" - o arteziană placată cu mozaic, care rezistă şi astăzi în Piaţa Libertăţii şi, un an mai târziu, "Fântâna Mioriţa" aflată la intrarea în cartierul Băneasa.

În 1936, la sugestia lui Dimitrie Gusti, a sistematizat o zonă de mlaştini, secată şi transformată în parcul numit azi Herăstrău.

Casa din America

În 1939, a fost însărcinat să proiecteze o casă românească la expoziţia internaţională de la New York. Lucrarea lui s-a bucurat de un foarte mare succes şi a fost recompensată cu medalia de argint a târgului.

Ca urmare, Fiorello LaGuardia - legendarul primar al New Yorkului - i-a conferit, în octombrie 1939, titlul de cetăţean de onoare al oraşului.
Fântâna Mioriţa, restaurantul Grădinii Botanice şi Opera Română

Doicescu a proiectat fabrica de cauciucuri de la Floreşti, restaurantul din Grădina Botanică Bucureşti, clubul nautic de la Snagov, casa de odihnă a societăţii Gaz-Electrica de la Snagov - privită ca una dintre cele mai reuşite clădiri ale sale - yacht-clubul din Herăstrău, Cabana Babele, Cercul Militar din Piteşti, actualul sediu al Consiliului Naţional al Cinematografiei, a ilustrat coperţi de carte, a semnat desene, gravuri şi acuarele.

Proiecte rămase pe hârtie

În 1938, a conceput planurile a ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai mare zonă verde a Bucureştiului: Parcul Olimpic al Capitalei. Proiectul presupunea exproprierea a o mie de case particulare, asanarea lacului Plumbuita şi crearea unui parc care să se întindă între actuala Piaţă Muncii şi Spitalul Fundeni. Pe ruinele acestui plan edilitar, în perioada comunistă, a fost amenajat Parcul Stadionului Naţional.

Sfârşitul războiului l-a găsit pe Doicescu cu proiecte pentru construirea unor case tip - ieftine, din prefabricate, destinate muncitorilor - lucrare la care colaborase cu Emil Prager şi care încerca să răspundă crizei de locuinţe a păturilor sociale defavorizate, problemă resimţită acut încă din perioada interbelică. Proiectul nu s-a materializat.

Alte planuri importante nerealizate ale arhitectului: o aerogară la Băneasa, un sediu pentru Ministerului de Interne şi un studiu de sistematizare pentru Piaţa Universităţii.

Intervenţiile sovietice

În 1953, Doicescu a proiectat Opera Română, lucrare pe care criticii o consideră tributară realismului socialist. Fiul său, Andrei, comentează: "Opera este o bubă în cariera lui Octav Doicescu, însă trebuie ştiut că actuala clădire nu corespunde planurilor desenate de tatăl meu. Faţada de astăzi este consecinţa intervenţiei unui consilier cultural sovietic pe nume Zvedin. Erau, totuşi, anii ’50! O vină a lui poate fi faptul că dorea neapărat să construiască".

"Dacă nu ajungea arhitect, cred că s-ar fi făcut regizor"
 
Andrei Doicescu povesteşte că tatăl său, atunci când ridica aparatul foto în dreptul ochilor, făcea poze cu nemiluita: lua instantanee familiei şi încadra clădiri, coloane, capiteluri, până îşi atingea limitele rezistenţei fizice. Făcea poze mai întâi cu un aparat Leica, apoi, după ce s-a întors de la New York, folosea un Kodak. Un munte de fotografii, negative şi role de film de 16 mm a rămas de pe urma acestei pasiuni. "Dacă nu se făcea arhitect, cred că s-ar fi apucat de cinematografie".

Copiii petreceau clipe puţine alături de el, în zori şi noaptea. "Era atât de preocupat de proiectele lui şi de cursurile de la Arhitectură, muncea atât de mult, încât îl vedeam doar la capătul zilei, aproape prăbuşit de oboseală. Nu avea timp de familie, era obsedat de profesie".

Visul lui Miriam Hopkins şi Turnul Dezrobirii

Un număr din septembrie 1939 al săptămânalului interbelic "Gazeta Municipală" anunţa că o divă a Hollywoodului, îndrăgostită de casa românească pe care Doicescu o proiectase la New York, dorea să i se construiască una identică în împrejurimile Los Angelesului. Autoarea acestui vis era Miriam Hopkins, preferată a regizorilor William Wyler şi Ernst Lubitsch, rivală declarată a lui Bette Davis - cu care împărţea acelaşi bărbat - şi deţinătoare a unei nominalizări la Oscar. Nu ştie nimeni ce s-a întâmplat cu planurile edilitare ale actriţei.

Omagiu reîntregirii

După ce România, alăturându-se Germaniei hitleriste, a recucerit Basarabia, guvernul l-a comisionat pe Doicescu să realizeze un monument care să omagieze victoria. Aşa a fost construit Turnul Dezrobirii, în 1942, un impozant ansamblu arhitectural ridicat în apropiere de Chişinău - cu basoreliefuri şi fresce interioare - care, doi ani mai târziu, când Basarabia a fost reanexată de URSS, a fost distrus de tancurile sovietice.

Poşta de pe Banu Manta

Înverşunarea războiului a cunoscut şi manifestări mai blânde. Petre Derer, preşedintele Uniunii Arhitecţilor din România, povesteşte că atunci când Doicescu a proiectat poşta de pe strada Banu Manta, învelită în cărămidă roşie, autorităţile de la Bucureşti i-au reproşat alegerea acestei culori. Ne aflam în plin război cu URSS, roşu era culoarea bolşevicilor, dar, în ciuda alergiilor pe care le-a stârnit, n-a atras asupra poştei furia unei alte demolări.

Casa lui Doicescu, achiziţionată de Dinu Patriciu

Dinu Patriciu, actualul proprietar al casei pe care Octav Doicescu a proiectat-o pentru sine însuşi în cartierul Jianu - în care arhitectul a trăit, a desenat şi a murit, în 1981 -, spune că a achiziţionat imobilul şi din motive sentimentale: "În primul rând, e un monument de arhitectură şi ar fi fost păcat să se risipească din cauza prostului-gust al unui nou proprietar. Nu i-am fost student domnului profesor Octav Doicescu, dar, pe vremea aceea, toţi îl ascultam cu încântare şi îl numeam, cu drag şi respect, «Moşul»".

Patriciu a pus o placă de marmură la intrarea în casă, cu următoarele vorbe, gândite acum 75 de ani de cel care a conceput imobilul: "Locuitorii acestui oraş, deasupra proprietăţilor individuale, au o proprietate comună: frumosul". E un citat desprins din broşura pe care Octav Doicescu a semnat-o alături de Marcel Iancu şi Horia Creangă - "Către o arhitectură a Bucureştilor" - un compendiu de principii inovatoare, idei limpezi şi generoase, dar şi fraze care astăzi ar părea adevărate erezii la adresa patrimoniului naţional construit.

"Nu i-am fost student domnului profesor Octav Doicescu, dar, pe vremea aceea, toţi îl ascultam cu încântare şi îl numeam, cu drag şi respect, «Moşul»"

DINU PATRICIU, arhitect, om de afaceri

Născut la Brăila, urbanist la Bucureşti

Octav Doicescu s-a născut în 1902 la Brăila. A absolvit liceul la Ploieşti, unde a cunoscut-o pe viitoarea soţie, Suzana Carapancea, fiica prefectului din Prahova şi nepoata colonelului Dimitrie Papazoglu, istoric al Bucureştiului. Doicescu a avut doi fii, Anton - arhitect, şi Andrei - critic de artă care, în 1969, a plecat în Franţa unde trăieşte şi astăzi. Octav Doicescu a predat la Institutul "Ion Mincu" şi este al treilea arhitect primit în Academia Română, după Petre Antonescu şi Duiliu Marcu. În 1935 a semnat, alături de Marcel Iancu şi Horia Creangă, broşura "Către o arhitectură a Bucureştilor", manifest care punea în discuţie modernizarea urbană a Capitalei. S-a numărat printre fondatorii revistei de estetică "Simetria", alături de arhitectul G.M. Cantacuzino, de care l-a legat o prietenie strânsă.

articol de Ionuţ Stănescu


(cititi mai departe si interviul lui Andrei Doicescu despre Arh. Octav Doicescu
 http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/2011/02/interviu-despre-arh-octav-doicescu-cu.html)

articol preluat din Evenimentul Zilei din 14 februarie 2011
http://www.evz.ro/detalii/stiri/parintele-cartierului-primaverii-medaliat-la-new-york-921178.html
.
.

11 februarie 2011

Arhitectură din Oltenia - două fotografii din 1931

.
Cula Cornoiu
(în prezent în incinta Muzeului de la Curtişoara, Gorj), fotografie din 1931

Casă din Oltenia, fotografie din 1931


sursa imaginilor: Andrei Doicescu
.
.