.
.

8 ianuarie 2014

Nicolae STEINHARDT despre PRIDVOR

Component constant al casei ţăranului român e, desigur, pridvorul (prispa, tinda, cerdacul). [...] Deschis ori închis (fară sau cu geamlâc), el reprezintă un spaţiu intermediar înţeles în mod foarte original pe meleagurile noastre. Despre menirea sa am scris că pare a fi să tempereze două medii: interiorul şi exteriorul. Datorită pridvorului nu se mai împotrivesc unul altuia.
Pridvorul îndulceşte raporturile, combină într-o zonă neutră însuşirile amândurora şi garantează o mai blândă răzbatere de la asprimea şi nepărtinirea exteriorului la dulceaţa, intimitatea şi subiectivismul interiorului. [...]
Cerdacul deschis şi înflorit e pentru mine imaginea paradisiacului românesc şi cel mai desăvârşit specimen de spaţiu mijlocitor între cămin (home zic englezii, foyer francezii, Heim germanii) şi casă (house, maison, Wohnung), prin aceea că separă locuinţa de exterior (cosmos, natură, societate) fără însă a o izola, a o fereca, a o segrega şi a-l împinge pe om să se chircească, să se pitească temător şi ursuz în casă ca într-un bârlog. Casa cu cerdac e atributul şi apanajul unui norod liber şi un testimoniu de nefaţărnicie. Din cerdacul deschis te poţi păstra de pe poziţii proprii - în rezonanţă şi cu intimitatea şi cu mediul ambiant. Nu eşti în casă, dar eşti acasă; nu eşti in drum, dar eşti afară. N-ai ce ascunde (pe cerdac se mănâncă, se lucrează, se si doarme: e loc de odihnă și de veselie) și nu te fereşti, nu-ţi este frică de nimeni, n-ai pentru ce te zăvorî.
[...] Pridvorul (cu sau fără geamlâc) poate fi metaforizat ca un „ce" particular sufletului şi peisajului arhitectonic românesc: îmbină osmotic două zone antagonice intr-un fel asemănător celui în care românismul uneşte echilibrat (muzical) - nu numai geografic - apusul şi răsăritul. Totodată oferă o soluţie contradicţiilor ecologice: omul îşi făureşte neapărat un adăpost funcţional, dar nu-i de ajuns : mai vrea, cu sprijinul unor „structuri în plus“, să-şi manifeste apartenenţa la natură, dreptul la tihnă şi visare, părtăşia la ritmuri altele decât cele strict utilitare.
Iar locul acela — vrăjit, aş spune, unic, aş afirma - al pragului, al medierii dintre lume si vatră, dintre comunitate si familie, dintre specie şi ins - pridvorul, cerdacul - rămâne, cred, expresia cea mai izbutită a balansului dintre umbră şi lumină, punctul de armonizare între expansiune şi ghemuire, între contopirea cu Totul şi încrâncenata însingurare, poziţia privilegiată a scrutării exteriorului de la marginea inferiorităţii şi — mai ales, mai ales — realizarea (modestă, intensă, accesibilă) a nostalgiei paradisiace, de nezdruncinat atât din cugetul, cât şi din făptuirile omului.

("Arhitectura si duh românesc", Revista FAMILIA, 20/1984, nr.5)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu