Reintrăm în ordine. Experiențele nu sunt valabile decât după o coordonare critică a rezultatelor. Am fost încercați de cele mai diverse ideologii ale căror titulari dispensau majoritatea celor care le întrebuințau să mai aiba program. Arhitectura națională născută din Expoziția anului 1907și cavourile arhitectului Mincu, clasicismul noptierelor lui Dufayel și a obositoarelor frontoane și cartușe ale palatelor oficiale din 1900, ”modern-stilul” chinuit (neu sachclichkeit) al interioarelor lui Sarah Bernard, seseționul romantic al lui Otto Wagner, funerara rigiditate din Munchen, coșmarul mașinei de locuit și a locuinței mașină valabilă la Ecuator și la Polul Nord, funcționalismul formalist care provocase snobismul lipsei de forme, reacțiunea minoră a îndrăgostiților de pitoresc teatral și exotic, iată bilanțul unei jumătăți de veac de zăpăceala și de febră din care ieșim.
Arhitecții au încercat toate atitudinile, când de un naționalism obtuz, când de un internaționalism dus până la anonim, au răsfoit toate cărțile, au confruntat toate documentele, au exploatat trecutul în exterior, neavând timpul unui acord adânc și intim.
Pe măsură ce creștea numărul documentelor fotografice, se reducea puterea de analiză a celui ce ținea creionul. Cărțile de arhitectură deveniră albume. Un adânc analfabetism spiritual a luat locul creațiunii artistice ți al culturii umaniste.
Echilibrul între cunoștință și simțire a fost rupt.
Acest echilibru trebuie restabilit.
Toate aceste frământări, această lungă febra, toate aceste succesive lovituri de teatru mai mult sau mai puțin spectaculoase, ne-au confirmat că revoluțiile în domeniul estetic nu sunt posibile. ”Simetria” vitruviană este eternă. Există în evoluția umană valori definitiv câștigate. Nici o revoluție nu îi poate modifica structura, dar cel mult îi poate da un nimb exterior de înviorare sau un imbold creator. Toate aceste experiențe lăturalnice sunt transfigurate de legile imanente armoniei, imanente vieții și reintră în ordine.
Nu suntem oameni noi dintr-o lume nouă. În componența formației noastre plastice intră o suprapunere de vechi civilizații: timidul și sentimentalul schimb al păstorilor carpatini cu lumea mediterană prin intermediul Elinilor, disciplina și logica organizației romane, reînnoirea acestor două schimburi într-un mod mai adânc și mai continuu prin civilizația bizantină, la care se adaugă fantezia și sensibilitatea Orientului, lunga macerare a visului ortodoxiei după căderea Constantinopolului și toate acestea îmbogățite de imemoriala zestre a artelor populare reprezentând întotdeauna o expresie sinceră și directă a unei spiritualități native, iată ceea ce hotărăște pentru noi dreptul de a vorbi de o simetrie vitruviană.
Drumul este perfect indicat.
Evoluția viitoare trebuie să-l urmeze.
Noi suntem mai aproape de toate izvoarele cari, revărsându-se peste noi, au contribuit la civilizația altora. Aceste izvoare nu sunt secate. Nu trebuie să întrebuințăm metoda altora pentru captarea lor. Chiar lunga noastră izolare înconjurată de alte rase trebuie să ne fie un indiciu și al metodelor de urmat și al încrederii în posibilitățile întrebuințării acestor metode.
Nici o formulă nu ne este valabilă.
În funcția unei tradiții puternice și a unui acord cu prezentul românesc, ne luam libertatea acestei acțiuni noi.
G. M. Cantacuzino
O. Doicescu
