.
.

27 februarie 2014

arh. Constantin Joja -VALOAREA UMBREI ÎN ARHITECTURA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ / "Sensuri și valori regăsite" (5)

Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini 



VALOAREA UMBREI ÎN ARHITECTURA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ

În istoria arhitecturii universale se disting cu claritate, în afara de orice consideraţie stilistica, două concepţii arhitectonice, oricare ar fi epoca sau stilul : a) arhitectura cu faţadele închise, în care plinul domină, deci lumina modelează, pune în valoare materialul oricare ar fi el, colorat sau nu, preţios sau vulgar ; liniaturile modenaturii, modenatura însăşi fiind alfabetul în care se scriu semnificaţiile operei şi b) arhitectura cu structura aparentă pe stîlpi şi grinzi cu faţadele deschise în care golul, umbra, sînt elementele principale. Prima este în genere concepţia fundamentală a arhitecturii europene nordice, dar arhitecturii arabe ca exterior, arhitecturii babiloniene, arhitecturii egiptene şi celei mexicane. în arhitectura templelor greceşti însă, în arhitectura romană, chineza, japoneză, în arhitectura populară de pe litoralul Mării Negre, în India, în Siria, se realizează dominarea umbrei asupra părţilor de construcţie luminate.
Raportul dintre umbră şi lumină pe faţade va determina caracterele arhitecturii, sensurile pe care le capătă expresia plastică, întreg limbajul arhitectural.
Deci în afară de valoarea practică a porticelor, pridvoarelor, care fac posibilă utilizarea unui spaţiu exterior adăpostit aproape tot timpul anului, trebuie să admitem o înţelegere particulară a comuniunii omului cu natura şi a expresiei plastice prin umbra dominantă asupra luminii, restrînsă la coloane, antablament şi balustrade. In arhitecturile istorice coloanele au o robusteţe suficientă pentru a realiza aproape un echili-
bru între lumină şi umbra, dar în arhitectura populară echilibrul e complet rupt şi umbra domină total părţile luminoase ale structurii.
Ceea ce diferenţiază arhitectura civilă românească de arhitectura țărilor balcanice este tocmai această ruptură totală a echilibrului lumină-umbră. Arhitectura românească nu e numai volum şi spaţiu, ci expresie necondiţionată de material, în principal luptă între lumină şi umbră. Fără sa fie o viziune picturală a spaţiului, e un joc al structurii în umbră, în loc să fie al luminii pe material şi structură, ca în arhitecturile istorice. Arhitectura românească nu e joc compoziţional de elemente arhitectonice sub lumină, ci suflul unei unităţi expresive integral puse sub semnul umbrei. (cititi mai departe)
Vorbind despre o arhitectură, trebuie să ne referim la exemplarele ei semnificative, numai la cele care depăşesc stadiul de simplă construcţie utilitară, la exemplarele înscrise în unitatea stilistică recunoscută poporului de-a lungul veacurilor. 
Compoziţia .arhitecturii ţărăneşti nu e o sumă de acorduri de umbre separate, ci o suprafaţă unitară, un registru unitar, un spaţiu umbrit unitar, sfîşiat ritmic de liniatura de lumină ce cade pe stîlpi. Umbra
în afară de orice mecanicism, fără o valoare de accent, figură geometrică unică, unificînd toată construcţia, dantelată doar pe balustradă, umbra în arhitectura românească devine raţiunea de a fi a modului de -expresie arhitecturală. în ea ritmurile îşi pierd din intensitatea şi muzicalitatea obişnuită în alte arhitecturi.
Valorile arhitecturale se găsesc astfel inversate, întreg limbajul arhitectural e schimbat, ca şi semnele alfabetice. Din această cauză e greu de înţeles mesajul ei pentru cei cu educaţie estetică constituită în afara înţelegerii tradiţionale a artei româneşti.
Dar apropierea de artele cu specificitate absolută, deşi a fost grea pentru europeni, n-a constituit o barieră pentru recunoaşterea valorii lor universale.
Acordul secret între umbră şi proporţie nu se pierde în umbră ; ¡registrul total, departe de a şterge proporţii, se ritmează şi vibrează
prin stîlpii subţiri ca nişte coarde care fac sa sune umbra, reflexul, împrumutând arhitecturii româneşti sonorităţi surde, în contrast cu sonoritatea luminoasă a arhitecturilor istorice.
Predilecţia pentru o surdina a efectelor (o întîlnim şi în arhitectura modernă), face ca arhitectura românească să se lipsească de decoraţie sau să o mărunţească la stîlpi şi balustradă în aşa fel, încît să i se simtă numai vibraţia, dar nu să se vadă. Proporţiile între goluri şi plinuri, atît de importante în arhitectura clasică, se reduc în arhitectura românească la proporţia între un singur gol şi un singur plin ; uneori dispărînd plinul cînd umbra stăpîneşte integral compoziţia arhitecturala, proporţia se aplică asupra unei liniaturi fine, asupra a doua registre de umbră despărţite de o balustradă şi ea de culoarea umbrei, lemnul fiind singurul material care are culoarea umbrei.
Nu e o enormitate să se vorbească despre culoarea umbrei, umbra casei româneşti neînsemnînd o lipsă integrală de lumină, ci o penumbră a cărei intensitate şi culoare variază în cursul orelor, de la puternică în cursul zilei, estompată dimineaţa şi seara.
în reflexul pridvoarelor caselor din oraş, fundalul nu se mai vede, pe cînd la casele ţărăneşti fundalul pridvorului devine vizibil la anumite ore. în arhitectura ţărănească românească fundalul pridvorului e numai un suport, nu un fapt revelator artistic, de aceea e neglijat. Revelator e acordul între umbră şi liniatura stîlpilor şi a balustradei, între culoarea împrumutată materialului şi umbră, între lemnul patinat gri şi albul spoielii de var.
în orice stil arhitectonic trăieşte, pulsează viaţa în variaţia ceas de ceas, minut de minut a luminii. în arhitectura românească fenomenul se petrece în negativ, conturînd puteri tainice, pulsaţii ritmice cu aîte intensităţi decît cele luminoase ; nu mai e un spectacol total vizual, abstract, ci unul abstras din lumea reală, spre a se proiecta cu toată plenitudinea într-una estetică.
Arhitectura urbană românească e un flux continuu de reflex. Arhitectura ţărănească româneasca e un reflex continuu de umbra, un efect vizual poetic într-o lume dotată cu o noua dimensiune, a imponderabilului. Limbajului normal al arhitecturii i se opune unul mai puţin sonor şi colorat, dar mai încărcat de semnificaţii şi poezie.
Arhitecturile istorice sînt sensibile, arhitectura românească este, ca şi cea modernă, o arhitectură cerebrala, dar care n-a renunţat la poezie, o arhitectură apreciind raporturi matematice dar sensibilizînd matematica.
Arhitecturile istorice sînt volume a căror materialitate evidentă domină toată expresia arhitecturală, volume care creează şi delimitează spaţii interioare şi exterioare în mod definitiv.
în spaţiul exterior lumina e biruitoare şi el se întinde în jur, formulat de dinamica spaţială a arhitecturii. în spaţiul interior al arhitec- turilor istorice lumina modelează forme, accentuează culori şi, vibrînd pe aceleaşi elemente constructive pe care le-am întîlnit în exterior, formulează spaţiul interior limitat. Aci la interior umbra este valorată la maximum şi lumina filtrată e pusă în slujba ei.
în arhitectura tradiţională civilă românească umbra este în exterior, devine suport al dramei arhitecturale şi element principal de expresie, iar la oraş locul umbrei îl ia reflexul pridvorului închis cu geamuri. Reflexul constituind intermediul dintre lumină şi umbră inaugurează o nouă modalitate estetică care va fi valorizată din plin abia la sfîrşitul secolului al XlX-lea.
Fără să fie lumină sau umbră integrală, deci fără să se înscrie în elementele expresive ale arhitecturilor istorice, reflexul a dominat arhitectura urbană românească în secolul al XlX-lea, cum astăzi domină arhitectura modernă.
Umbra a fost valorificată în moduri variate în epoci stilistice diferite. în spaţiul interior a avut ponderea maximă în toată antichitatea pînă în bizantin şi gotic. Dar în spaţial exterior este limitată de lumină de la egipteni pînă la neoclasici. în orice arhitectură istorică lumina pune în valoare cu violenţă elementele constructive prin ajutorul degradeurilor sau prin opoziţia directă cu umbra. Lumina delimitează cu precizie matematică orice volum în spaţiu, îl dimensionează, îi da valori monumentale sau îl minimalizează. Umbra estompează elementele constructive şi şterge astfel noţiunea de dimensiune, făcînd dintr-o construcţie de foarte mici dimensiuni o arhitectură monumentala.
E ceea ce au înţeles ţăranii români, pătrunşi de poezie şi monumentalitate, în comuniune constantă cu natura. Această comuniune a fost realizată prin spaţiul intermediar între interior şi exterior, pridvorul total, element dominant de umbră, care a împrumutat arhitecturii ţărăneşti româneşti incertitudinea dimensională, deci aptitudinea spre monumentalitate ca spaţiu extensibil mental. Intermediu între material şi imaterial, între materialitatea şi imaterialitatea arhitecturii, umbra pridvorului românesc domină şi determină întreaga compoziţie arhitecturală în casa ţărănească, împrumutîndu-i o originalitate absolută în istoria arhitecturii.
Pentru a exprima inefabilul poeziei populare româneşti nici un alt mijloc n-ar fi fost mai bun decît umbra. O puternică poezie impregnează arhitectura gotică tocmai prin insistenţa puternică a umbrei pe faţade şi în interior. Poezia e prezentă şi în arhitectura romanică, o poezie naivă a unei culturi care se naşte, dar e absenta în arhitectura Renaşterii, care înlocuieşte poezia cu grandilocvenţă, umilitatea prin mîndrie, vibraţia lucrului viu prin preciziunea mecanică a lucrului perfect contrapus imperfecţiunilor naturale.
S-ar părea că, înlocuind umbra cu reflexul în arhitectura veche urbană românească, poezia pierde terenul pe care îl stăpîriea în arhitectura ţărănească. Evident, o poezie citadină înlocuieşte, în reflexul arhitecturii urbane, poezia populară dacă au acelaşi izvor de inspiraţie, acelaşi ritm, aceleaşi metafore pentru vivificarea faţadelor şi comuniunea cu natura. Această metamorfoză a poeziei din arhitectura ţărănească în poetica rece, oarecum distantă, a arhitecturii urbane, făra să dea mutaţii stilistice, a adus în arhitectura românească, cu un secol înainte, modalităţile de valorificare a reflexului, care face astăzi esenţa arhitecturii moderne.
Ferestre continue longitudinale sînt obişnuite încă din secolul al XVI-lea, în ţările riverane mării Nordului ; puternicul aer gotic însă le-a făcut să treacă neobservate, deşi sînt nemărturisitul izvor al arhitecturii moderne ; rolul puternic pe care decoraţia o juca ;în această arhitectură urbană gotică nu răspundea nevoii de puritate a arhitecturii modeme. Nuditatea arhitecturală caracterizează arhitectura urbană românească ca şi pe cea ţărănească, indiciu al unei îndelungi rafinări plastice a arhitecturii româneşti, moştenitoare şi continuatoare a arhitecturii trace.
Orice arhitectură structurală utilizează umbra pentru a face structura suport al expresiei ; orice arhitectură masivă liniază cu ajutorul modenaturii şi decoraţiei faţa luminată spre a face posibil mesajul arhitectural. Dar arhitectura populară românească, reducînd structura la simple vectoare ale forţelor mecanice şi modenatura la simple orizontale, face din umbră materialul expresiv cel mai sugestiv, cel mai permeabil gîndirii arhitecturale.
Dacă decoraţia nu este atît de discretă încît să devină o simplă vibraţie luminoasă, să se confunde cu vibraţia luminoasă a materialului, ea începe să acopere arhitectura cu văluri care fac greoaie perceperea mesajului, întunecă structura psihică a comunităţii care a dat naştere arhitecturii.
Intensitatea diferită a umbrei, în cursul orelor zilei, face din fiecare casă ţărănească un spectacol arhitectural neîntrerupt ; aspectele nebănuite pe care le capătă aceeaşi casa în cursul zilei nu se pot împlini în arhitectura generată de lumina, unde numai culoarea dimineţii şi a înserării aduce variaţii în peisajul urban.
Incidenţa luminii asupra planului vertical al arhitecturii joacă un rol minim în arhitecturile istorice, pe cînd în arhitectura populară românească are un rol covîrşitor. Planul din fund al pridvorului este vizibil, sau dispare, după cum soarele se înalţă sau apune. Intensitatea expresiei e maximă cînd intensitatea umbrei e maxima şi anume la amiază, cînd soarele cade vertical. Atunci, stîlpii de lemn, ferestrele şi uşile se topesc într-un fundal neutru, volumul se conturează perfect şi opoziţia registru de umbră-registru de lumină îşi capătă valorile maxime. Uneori, ca în regiunea Muscel, registrul continuu de umbră e aşezat pe un registru continuu de lumină, deseori egal ca valoare cu registrul de umbră. Definitorie pentru arhitectura românească este dominaţia absolută a umbrei, de la casa parter şi casa ţărănească cu doua nivele pînă la casa urbană cu patru nivele, aceasta din urmă cu echivalentul ei, reflexul.
Valoarea ritmului în această masă de umbră sau reflex scade sen- -sibil, pentru ca stîlpii subţiri, neverosimili de subţiri, se topesc în unitatea absolută instaurată de umbră. Unificatoare, creatoare a unui volum impalpabil, umbra, specifică arhitecturii româneşti, îi dă acesteia un -caracter cu totul neobişnuit.
Lupta între lumină şi umbră, între masiv şi imponderabil, s-a dat în arhitectura românească între arhitectura civilă şi arhitectura bisericească, între arhitectura ţărănească şi arhitectura boierească, între arhitectura urbană şi arhitectura boierească, la fel cum se dă astăzi în arhitectura modernă, zbuciumată de toate căutările ei plastice.
Arhitectura antichităţii clasice şi goticul reprezintă echilibrul stabil între umbră şi lumină, arhitectura neoclasică, barocul şi Renaşterea, victoria luminii asupra umbrei. Arhitectura modernă, statornicind triumful reflexului asupra luminii, scoate arhitectura din făgaşul stilurilor istorice şi o angrenează într-o lume plastică în care densitatea materialului şi gravitatea sînt învinse cu alte mijloace decît cele gotice. Goticul pulveriza masele de piatră dirijîndu-le spre înălţimi neverosimile ; ascunzînd structura sub o suprafaţă totală de reflex, arhitectura modernă ignorează materia, o desfiinţează ca senzaţie.
Presentimentul acestui nou univers plastic arhitectura româneasca, l-a avut de mult. El nu s-a realizat decît în arhitectura ţărănească şi urbană, arhitectura bisericească reflectîndu-se ca un revers luminos al tradiţiei arhitecturale.
De ce umbra şi nu lumina a fost aleasă ca mijloc principal de expresie poate fi explicat doar prin înţelegerea ca un tot indestructibil al binomului viaţă-natură.
De ce n-a fost cunoscută şi recunoscută la valoarea ei pînă acum arhitectura românească autentică este un fapt cu totul natural. Arhitectura tradiţională contrasta cu tot ce era cunoscut ca stil istoric în omenire în secolul al XlX-lea iar românii crescuţi la şcolile Occidentului nu mai aveau posibilitatea să înţeleagă nici sensurile plastice, nici mesajul arhitecturii româneşti.
Arhitectura ţărănească, cu vectoarele ei discret ritmate, se liniază vertical şi orizontal în geamlîcurile arhitecturii urbane, introducînd o- notă de intimitate acolo unde arhitectura ţărănească excela prin monumentalitatea creată de unitatea, neturburată de nimic, a pridvorului deschis. Ascunsă în curţi pe măsură ce oraşul s-a occidentalizat, arhitectura oraşului românesc, atît ele departe de oraşul occidental ca şi de cel oriental, rămîne invizibilă vizitatorilor obişnuiţi cu aceste două arhitecturi. Pentru a fi cunoscută, vor fi necesare încă eforturi îndelungate de cercetare, de restaurare şi de explicare a sensurilor ei plastice.
Lumina transfigurează, metamorfozează fiecare particulă de material şi arhitectura generată de lumină exprimă cu atît mai tare sufletul poporului care a creat-o, cu cît faţadele sînt mai liniate, mai contrastate cu umbra.
Umbra care generează arhitectura românească, estompînd materialul, pune o surdină puternică dar încarcă arhitectura cu o putere emoţională deosebită şi, independent de material, realizează abstracţia absolută a arhitecturii. Lumina divizează, subliniază, pune în relief fiecare element, dă culoare ansamblului şi un tonus ridicat arhitecturii. Prin contrast, arhitectura generată de umbră e lenifiantă şi invita la poezie.
E o deosebire totală între umbra aruncată pe un zid şi umbra golului pridvorului : prima e mai mult o pată uniforma ; umbra golului pridvorului are nenumărate nuanţe, subtilităţi de penumbră şi tonuri de gri nenumărate.
Arcada întrerupe continuitatea registrului de umbră, nu poate exista comparaţie între unitatea registrului de umbră construit pe grinzi şi stîlpi şi orice suită de arcade. Pe cînd arcada singularizează orice gol, orice umbră ca formă geometrică, grinda orizontală unifică întreaga structură, constituind o umbră unitara.
Opţiunea pentru arc sau grindă e determinată de structuri psihice fundamental opuse, astfel : grecii şi bizantinii. Polivenţi sînt doar romanii şi urmaşii lor italienii. Romanicul impune tuturor arcul, goticul îl frînge, Renaşterea reia polivalenţa romană, barocul revine la lintou iar neoclasicul rămîne în ambiguitate.
Marile curente stilistice influenţează doar arhitectura cultă, în timp ce arhitectura populară rezistă ; cele dedicate lintoului sfîrşesc cu lintou, cele dedicate arcului cu arc.
Trecerea de la lintou la arc se face uneori prin muierea lintoului, îndulcirea lui de capete, apoi trecerea în arcuri polilobate şi trilobate, fenomen care s-a întîmplat şi la noi în secolul al XlX-lea. Dar înlocuirea lintoului cu arc înseamnă pierderea specificităţii unei arhitecturi cînd schimbarea se face în masă. Opţiunea pentru arc a arhitecturii boiereşti româneşti,, datorită materialului şi dorinţei de soliditate, o face greoaie.
Umbra în natura nu are nici o formă geometrică. Geometrizarea umbrei se face doar în arhitectură, arhitectura însăşi generînd umbra, fie că e proiectată pe pămînt, fie că liniază, sfîşie, punctează sau învăluie întreaga faţada. Vibrînd, liniînd, punctînd sau acoperind întreaga faţadă, umbra creează modalităţi diferite ale expresiei, arhitecturi care nu sînt vîrste diferite ale arhitecturii, ci expresii ale diferitelor structuri sufleteşti.
Umbra e rafinamentul arhitecturii ; cu cit ajunge mai puternica, cu atît valorile plastice se definesc mai clar, acuzînd forme geometrice. Raportul între formă şi umbră nu e acelaşi dintre formă şi lumina lumina pune în valoare formele, umbra pune în valoare volumele. Cînd se aplică asupra unui singur volum, resursele umbrei sînt infinite iar coloratură, tonalităţi, accente, disocieri şi unificări posibile diferenţiază, într-atît arhitecturile, încît se poate vorbi de universuri plastice diferite.
în arhitectura românească umbra şi reflexul realizează simplificarea şi unificarea maximă posibilă într-o arhitectură evoluată, cîştigînd prin aceasta o monumentalitate greu realizabilă în arhitecturile care variază mijloacele de expresie, elementele arhitecturale, materialele, E o realizare dincolo de clasicism, deşi cu mijloacele clasicismului,, dincolo de arhitectura majoră, deşi realizînd valori majore, dincolo de dimensiuni, realizîndnd monumentalul în ciuda dimensiunilor mici.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu