.
.

27 februarie 2014

arh. Constantin Joja - „ARHITECTURA E UN FAPT LIRIC“ / "Sensuri și valori regăsite" (2)

Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .




„ARHITECTURA E UN FAPT LIRIC“-
(Le Corbusier)

Structurînd spaţiul după legi armonice şi poetice, încorporând spiritualitatea comunităţii, nuanţată de personalitatea fiecărui meşter, arhitectura şi urbanistica creează cadrul uman în care trăim şi gîndim, participînd la gîndurile şi felul în care au trăit strămoşii noştri în spaţiul pe care ni l-au lăsat. Citim în ea istoria poporului nostru şi ghicim viitorul lui, simţim limitele în care ne putem mişca în artă şi tehnică, în poezie şi muzică.
Regăsim în arhitectură demnitatea şi liniştea pe care filozofia o da omului, axele gîndirii lui, răspunsuri la problemele şi rostul fiinţei noastre.
Cu ea intrăm în lumea implacabilă a numerelor fără sa fim matematicieni, în lumea clară a geometriei poetizate, fără să fim geometri. Spaţiul impalpabil prin definiţie ne devine palpabil şi capătă forma, chiar cînd el învăluie formele ; pieţele, străzile devin forme tangibile tributare vrajei pe care fiecare lucrare de arhitectură o răspîndeşte.
Prin arhitectură putem pătrunde în firea secretă a oricărei naţiuni, îi putem desluşi structura sufleteasca şi raţională, îi putem cunoaşte istoria, literatura şi filozofia.
Prin arhitectură putem cunoaşte umanitatea în toate chipurile ei.
Fără a fi trăit la ţară între ţărani, am înţeles din arhitectura structura lor sufleteasca, modalităţile lor estetice, viziunea lor plastică, globală.
Din toate timpurile, arhitectura a fost afirmarea, semnul unei prezenţe omeneşti în natură, expresie a universului interior al omului, caracterizînd perfect individualitatea fiecărei comunităţi.
Funcţiunea ei principală era spirituală, în acelaşi timp adăpost pentru zei şi pentru oameni. Dar acordul care trebuia realizat între geometria implacabilă a arhitecturii şi natura aparent nestăvilită în creşterea ei, între lumea sălbatică a vegetaţiei şi formele geologice, fermecătoare în ordonarea lor fără ordine, pitoreşti la modul suprem, nu putea să vină decît din poetizarea structurilor raţionale în geometria lor. Valoarea plastică se capătă deci dintr-o mai mare sau mai mică putere expresivă lirică înglobată construcţiei, supusă legilor raţionale ale rezistenţei materiale.
Arhitectura modernă în luptă împotriva academismului, năzuind spre o puritate totală, a înlăturat decorul sub orice formă, ignorînd nu o dată rolul expresiv al elementelor de liniaturi luminoase şi de umbre elocvente, ducînd adeseori la monotonie. (cititi mai departe)
Uneori s-a ajuns la confuzia între opera de inginerie şi de arhi-tectură. Piramida, apeductele, podurile, halele industriale sînt opere de inginerie, construcţii raţionale, ingenioase, nu chiar foarte departe de orice expresie spirituală, însă arhitectură fără drepturi depline.
Fiind expresia unei spiritualităţi, fie ea simplă sau complicată, arhitectura creează un cîmp emotiv variat, concentrînd sensuri prin semnificaţiile elementelor de structură şi de decor, o adevărată scriitură de mare putere emoţională.
Din cea mai adîncă antichitate omul a stăruit să adaoge naturii semnul geometric cel mai simplu şi mai fecund, axul longitudinal, vrînd să aducă peisajului simetria, axul creator de ordine, de raţiune, de monumentalitate, de armonie. Este în firea ţăranului român organizarea spaţiului construit pe două axe perpendiculare, ceea ce face ca foarte rar să se ivească cazuri de asimetrie.
Aproape în toate arhitecturile ţărăneşti, ca şi la noi, nu există o continuitate între spaţiul interior şi cel exterior, între arhitectura interioară şi cea exterioară, datorită tocmai spaţiului intermediar, pridvorul, spaţiu care dă posibilitate chiar şi unei singure camere să devină monumentală şi să înglobeze întreaga expresie poetică necesară omului. Singurul element major de arhitectură în interiorul casei ţărăneşti este vatra, deschisă sau închisă, cu cuptor sofisticat sau simplu, intimitatea spaţiului interior fiind realizată prin ţesături, prin înălţimea joasă a camerei şi prin tavanul ou grinzi aparente.
în spaţiul exterior însă, casa ţărănească de la noi, indiferent de dimensiune, realizează viziunea monumentală despre arhitectură a ţăranului român. Natura pare că îmbrăţişează arhitectura ţărănească, această prezenţă geometrică poetizată, suflet omenesc materializat în umbră şi lumină, avînd comun cu spaţiul înconjurător doar lumina solară şi aerul care le învăluie deopotrivă.
Prin ce mijloace s-ar fi putut strecura casa ţărănească în natură decît prin planul înclinat al acoperişului ?
Suprimaţi însă acoperişul şi veţi vedea cum se detaşează arhitectura de natură, detaşare care a fost urmărită de arhitectura modernă şi nu fără raţiune : actualitatea reclamînd intensificarea sensurilor majore ale unei arhitecturi care s-a lipsit de limbajul decorativ. Dar, revenind la eliminarea acoperişului vom observa că ea descătuşează expresia şi valoarea plastică a fiecăreia dintre multiplele variante ale casei româneşti, unitară atît în concepţia spaţiului interior cît şi a celui exterior, unitară stilistic pe întreg teritoriul ţării.
Casa acoperită cu şindrilă găseşte nenumărate armonii cu natura, păstrîndu-şi însă cu grijă subtilităţile plastice. Magia ei expresivă se amestecă cu magia naturii înconjurătoare şi contemplarea ei ne scufundă într-o nedefinită încîntare. Nici arhitectura nici natura nu îşi mai păstrează intacte, clare, valorile lor absolute.
Natura este vie dar amorfă şi nu poate fi structurată, decît prin intervenţia omului, cu arhitectura lui domestică sau social monumentală, inginerie şi arhitectură peisagistică.
Natura vegetală şi geologică este obiectivă şi nu poate atinge frumuseţea creaţiilor omeneşti. Frumuseţea coboară asupra ei pe drumul inimilor şi raţiunii omeneşti. Arhitectura nu se supune anotimpurilor cum se supune vegetaţia cu schimbările ei anuale, dar lumina îi dă perioade diferite de viaţă, îi adaogă noi virtuţi plastice. Marile deschideri peisagistice măresc sau micşorează potenţialul expresiv al arhitecturii de orice dimensiune, îl pot favoriza, îl pot pune în valoare.
Cînd arhitectura recurge la vegetaţie, arbori, iederă, flori, pentru a-şi îmbogăţi expresia arhitecturală, concepţia arhitecturii e deficitară. Templul grec nu avea nevoie de nici un adaos vegetal pentru a da imaginea spiritului grecesc.
O arhitectură bună şi o urbanistică bună nu au nevoie de pomi şi flori pentru a fi frumoase, de exemplu toate oraşele evului mediu construite între ziduri, aproape fără vegetaţie.
Dacă arhitectura ţărănească românească este năpădită de vegetaţie, frumuseţea ei nu se mai relevă nici celui mai avizat cunoscător. Nu este o pledoarie pentru eliminarea vegetaţiei ci pentru echilibrarea ei în ansamblul arhitectural.
O stare de echilibru sufletesc poate fi regăsită în orice operă de arhitectură, de la realizările minore ca dimensiuni pînă la cele monumentale, de la casa ţărănească pînă la temple şi catedrale. Este menirea arhitecturii să realizeze armonii, treceri din mediul natural în plin mediu spiritual materializat, să realizeze un echilibru sufletesc modelînd spaţiul interior şi exterior, aducîndu-l in situaţia de a deveni tonifiant, declanşator al puterilor creatoare. Şi toate acestea utilizînd proporţia, grupuri de proporţii, numere, accentuînd umbre sa-i lumini, concentrînd sentimente, aspiraţii.
Dar simpla construcţie raţionala nu poate ajunge la arhitectură dacă nu încorporează starea de poezie, fără de care rămîne un simplu adăpost, fie ea locuinţă, bloc, administraţie, palat, cazarmă sau chiar biserică.
Raţională a fost construcţia apeductului, a podului, care şi-a găsit însă şi legătura lui cu peisajul, proporţiile înscriind armonii în peisaj, deci implicînd propriu-zis arhitectură.
Construcţia blocului de beton este raţională prin scheletul ei, dar pentru a deveni arhitectură trebuie să înglobeze elementele plastice ale proporţiilor suprafeţelor de umbră şi lumină, ale liniaturilor de umbra şi lumină, ale dublei proporţionalităţi — geometrice şi numerice.
Raţională este construcţia de lemn, de piatră, de cărămidă şi dacă actul de creaţie în spirit nu a precedat realizarea în material, construcţia rămîne adăpost lipsit de viaţă, de spiritualitate, de poezie.
Meşterii cei mai simpli, ţăranii, ştiau mai bine decît inginerii şi arhitecţii acest lucru. Dar ei au putut pierde, ca şi unii dintre arhitecţii de astăzi, sensurile construcţiei vii.
Poezia arhitecturii nu se limitează la arhitecturi singulare, luate în parte, ci cuprinde tot atît de bine ansamblurile, pieţele, oraşele. Un urbanism fără poezie pustieşte în timp sufletele oamenilor.
Feţele pe care ni le prezintă arhitectura sînt tot atîtea ipostaze ale sensibilităţii artistice încorporate dintru început şi care se revelează cu fiecare pas. Perspectivele nenumărate sînt tot atîtea tablouri, tot atîtea sonorităţi luminoase, tot atîtea umbre misterioase. Starea de spirit în care ne-am cufundat se amplifică pe măsură ce contemplăm faţetele construcţiei ; volumul, schimbător şi el, detaliile înseşi se valorifică strălucitor sau estompat, importante sau integrate total în ansamblu, .aureolate de poezia funciară sau simple elemente constructive.
Arhitectura îţi permite să pătrunzi în intimitatea celui ce a construit -clădirea, o intimitate consimţită de acesta pentru că s-a exprimat pe sine cu toată libertatea. Dar omul a construit pentru ca exteriorizîndu-se să găsească în construcţie puterea de a-şi încerca forţele spirituale. în măsura însă în care se caută înfrumuseţări exagerate dincolo de tradiţie, se apasă nişte puncte sensibile ale plasticii arhitecturale care pot .duce la experienţe hibride.
Arhitectura ţărănească românească este departe de tot ce poate fi numit arhitectură rustică în accepţia curentă a cuvântului : aspru, grosolan ; gîndită şi regîndita timp de milenii în aceeaşi concepţie stilistica, rafinată şi perfecţionată în toate proporţiile ei, globale şi de detaliu, exprimînd în totalitate expresiile plastice posibile, arhitectura ţărănească este una „majoră“, care poate aduce arhitecturii moderne un spor incalculabil de valori plastice şi viaţa care îi lipseşte. Acesta e darul arhitecturii trace.
Arhitectura tracă, aşezată la pămînt cu prispe înconjurătoare, a .dat tot ce putea să dea în arhitectura majoră, în sud-estul european, templul grec. Arhitectura noastră ţărănească, ridicată de la pămînt pe un parter de piatră, va da arhitecturii moderne româneşti sensuri majore pe care aceasta le caută în aspiraţia ei către o expresie atotcuprinzătoare. Omul cîmpiei a dat culturii greceşti imaginea absolutului în templul grec transpus din templul de lemn. Este constatarea unanim acceptată şi înscrisă în toate dicţionarele şi enciclopediile de arhitectură ; dealtfel oricine poate constata ca întregul antablament al templului grec reprezintă fidel construcţia tavanului casei ţărăneşti : arhitrava — grinda legînd stîlpii — triglifele — capetele grinzilor tavanului — cornişa, grinda de legătură a acestor grinzi pe care se reazemă căpriorii. Omul dealurilor şi munţilor carpatici poate da o altă imagine a frumosului : arhitectura valorificată prin umbră, un alt spaţiu, spaţiul intermediar, sensibil şi expresiv, acţionînd mai puternic decît orice suită de goluri şi plinuri, pe oricîte nivele ar fi ea. Poetică este orice arhitectură, dar suflul liric al întregii comunităţi a fost rareori atît de plenar exprimat ca în această arhitectură de dublă suprapunere de registre de umbră şi registre luminoase. Cadenţele poeziei populare sînt cadenţele ei.
în natură florile, frunzele, animalele, peştii, păsările sînt cu adevărat capodopere de construcţie organică şi artistică, structură geometrică, arhitectură. Un buchet de flori dă o variaţie cromatica plăcută, care poate deveni artistică privită de ochiul unui pictor. Dar pădurea nu are arhitectură, nu este operă de arta.
Floarea, frunzele, scheletul animalelor sînt axe construite după o geometrie implacabilă, într-o fantezie şi perfecţiune dincolo de limitele posibilului. Dar arborele nu mai laşa să se vadă această construcţie minunată şi nici pădurea.
Natura trădează o măreţie amorfă, însă dacă e lucrata, ordonată ca în grădinile secolului al XVII-lea francez, ea devine arhitectura, devine opera omului, este expresia structurii noastre spirituale, dîndu-ne siguranţa şi cheia problemelor existenţiale, e poezia care da muzicalitate jocului magnific al umbrelor şi luminilor pe volum, pe detaliile lui, pe planurile lui înclinate sau perpendiculare, pe materialul din care s-a construit.
Se poate şti de ce o arhitectura avînd şi o funcţie practică răspândeşte atîta lirism înăuntrul şi în afara ei ?
Arhitecţii, ca şi poeţii, pictorii, sculptorii, muzicienii, trebuie să ştie ca să poată lucra ; dar şi ţăranul ¡ştie aceste lucruri sau le-a ştiut. Ei trebuie să ştie deoarece, înainte de a începe creaţia, şi arhitectul şi orice artist îşi creează mediul magic al ieşirii din cotidian. Trebuie să ştie, deoarece omul este născut cu puterea de a modela, pe sine şi lucrurile, natura şi animalele, metalele şi vibraţiile sonore, culorile, de a modela mintea şi sufletul.
Fără raţiune critică, însă, nimic nu se poate ordona, stridenţele nu pot fi excluse, nu pot fi înlăturate vălurile succesive care ascund claritatea operei.
Vom încerca să pătrundem aceste mecanisme ale creaţiei arhitecturale civile româneşti ţărăneşti şi urbane.
O fiinţă subţire şi înaltă ca o trestie suscită giînduri poetice dintre cele mai variate. Făptura subţire pînă la limita armoniei ne evocă metafora însăşi a fiinţei omeneşti. O coloană, un stîlp scurt şi gros orioît de modelate ar fi nu sînt decît o imagine a teluricului, a stîn- găciei, a durităţii.
A trebuit să treacă o mie de ani pînă ce coloana dorică să devină expresivă, acceptabilă plastic, cu deplină frumuseţe în Parthenon şi încă imultă vreme pînă ce coloana ionică şi corintică să ajungă la -eleganţa lor ultimă.
Stîlpul casei noastre ţărăneşti este replica în lemn a colonetei gotice ; o formă zveltă şi elegantă, fasonată timp de milenii : cu galb sau fără, cu caneluri miniaturale sau fără, cu capitel pronunţat s.au aproape vizibil, stîlpul casei noastre determină întreaga expresie poetică a pridvorului, întreaga plastică a compoziţiei arhitecturale, îi împrumută eleganţa şi rafinamentul care îi dă atîta autenticitate şi originalitate, între toate realizările arhitecturale ale faţadelor cu galerie deschisă sau închisă.
Tendinţa către marcarea orizontalităţii prin registrul superior de umbra totală, pe întreaga faţadă, împrumută compoziţiei seninătate, linişte, siguranţă, ponderea statică a oricărui clasicism. Lipsa de agitaţie, liniştea, repaosul absolut îşi au corespondenţa clara în orizontalitatea necontrazisă a casei româneşti. Cînd apar tendinţe dinamice în volumetria casei — foişorul — acesta urmăreşte întotdeauna linia neîntreruptă orizontală a streaşinei, fără sa distrugă unitatea volumului.
Astfel invitaţia la contemplaţie a compoziţiei preponderent ori-zontală, axa unică în plan şi faţadă, uşurează şi prepara atmosfera creată de penumbra pridvorului cu structura dată de stîlpii înşişi, de spaţiile dreptunghiulare determinate de stîlpi şi cu interacţiunea proporţiilor dintre intercolonamentele parterului şi etajului.

Ca materiale, lemnul şi piatra îşi au corespondenţa imediată în natura înconjurătoare, iar casa construită cu lemn sau piatră se integrează uşor în natură, cu toată opoziţia compoziţiei structurate raţional. Albul varului precizează şi mai mult această prezenţă a gîndirii umane, dar aşezat fiind pe suprafeţe cu contururi puţin tăioase, deseori umbrit de pridvor, încorporează atîta lumină în casă cîtă este necesară pentru a echilibra legătura materialului de construcţie, lemnul şi piatra, cu arborii şi verdeaţa, cu stîncile din planurile apropiate sau depărtate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu