Prezent la noi în toate regiunile ţării şi chiar şi în casele boiereşti
şi palatele domneşti, foişorul casei cu pridvor este tot atît de răspîndit ca
şi casa cu pridvor fără foişor. Apărut ca spaţiu festiv, cu scara alăturată
care urcă la etaj, sau numai ca foişor scara, adăpost ăl scării, din care s-a
dezvoltat în spaţiu independent, loc de odihnă, de visare, de primire foişorul
a împărţit volumul casei în trei părţi, uneori mărindu-i alteori micşorîndu-i
monumentalitatea. O singură data foişorul trac a apărut în arhitectura greacă,
în logia cariatidelor din templul Erechteion, bine plasat, bine echilibrat,
fără să-i mărească monumentalitatea, însă cu un evident spor de poezie. Poate
că aceasta a fost şi scopul ţăranului român cînd a utilizat foişorul, să
sporească intimitatea spaţiului intermediar. Casa ţărănească cu pridvor
continuu pe toată faţada realizează fără greş monumentalitatea cea mai
accentuată pe care nu o putem regăsi în nici una din arhitecturile ţărăneşti
din Europa, toate înclinate spre pitoresc. A fost o îndrăzneală deosebită să se
strice unitatea perfectă a pridvorului total prin adăugarea foişorului cu scara
alăturată. Nici în arhitectura
chino-japoneză, indiană şi vest-europeană nu s-a încercat această rupere de
ritm, de unitate volumetrică. Dar sporul de efecte plastice pe care putea să-l
aducă scara prezentă în faţadă împreună cu foişorul a ispitit întotdeauna pe
ţăranul român, care i-a găsit nenumărate expresii, o prospeţime, o savoare şi o
amplitudine poetică în măsură să compenseze pierderea de monumentalitate pe
care fărâmiţarea volumului o aduce. Pînă la începutul secolului al XX-lea,
streaşina foişorului se păstra în linia streaşinei generale, fapt care îl ţinea
oarecum în unitatea volumetrică iniţială şi nu făcea din foişor un element
străin, ci o simplă ieşire plastică a faţadei. Foişorul era astfel impulsul
dinamic pe care şi-l permitea pridvorul, casa ţărănească căpăta un dinamism
care nu era cel al artei baroce, ci al tradiţiei noastre arhitecturale.
Dar în afară de funcţia plastică,
foişorul împlinea una strict utilitară, mărirea spaţiului adăpostit, care
aducea cu ea toate implicaţiile unei sporite comodităţi sufleteşti şi utile.
Deseori foişorul era salonul de vară al ţăranului şi la fel al boierului, care
s-a putut lipsi de pridvorul total dar rareori de foişor. Construit din lemn,
foişorul avea în casa ţărănească delicateţea şi rafinamentul întregii
arhitecturi ţărăneşti ; trecut în piatră şi zidărie în casa boierească, îi
conferă acesteia autenticitatea şi monumentalitatea pe care dealtfel o
pierduse, prin trecerea de la construcţia de lemn la cea de zid. Foişorul casei
ţărăneşti capătă în secolul al XX-lea tendinţa de a se înălţa peste ştreaşina
generală, devenind subiectul principal al casei, şi această tendinţă se va
accentua pînă la împlinirea unui al doilea etaj, îmbogăţit cu o decoraţie din
scînduri traforate, cu realizări de valoare în Valea Prahovei şi Suceava. Cu
acoperişul în trei ape sau cu fronton, foişorul a rămas în tradiţia curată la
linia streaşinei generale, păstrînd totuşi o notă de agresivitate faţă de
compoziţia generală.
(Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981, fragment din capitolul ELEMENTE
ALE ARHITECTURII)