.
.

27 februarie 2014

arh. Constantin Joja - ARHITECTURA CIVILĂ, ARHITECTURA BISERICEASCĂ, ARHITECTURA LEMNULUI / "Sensuri și valori regăsite" (3)


Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .


ARHITECTURA CIVILĂ, ARHITECTURA BISERICEASCĂ, ARHITECTURA LEMNULUI

Structuri diferite, spaţii diferite, destinaţii diferite, efecte diferite, separă arhitectura bisericească de arhitectura civilă. Locuinţa divinităţii era închinată aspiraţiei către transcendent şi depăşea orice altă clădire a oraşului în frumuseţe şi grandoare. Tot ce putea fi operă de artă se concentra în spaţiul ei interior şi modela structura însăşi în exterior pentru a-i imprima aceeaşi stare propice rugăciunii. Era prezenţa arhitecturală cea mai activă dar şi cea mai reprezentativă pentru comunitate, încorporând întreaga ei spiritualitate, evoluând odată cu evoluţia ei.
Efortul plastic al omului s-a îndreptat întîi spre arhitectura templului. Pictura, sculptura, sensul pictural şi sculptural au fost încorporate dintru început templului şi catedralei. Armonii perfecte, proporţii perfecte, o poezie epică învăluiau această arhitectură cu o aură mistică. Demnitatea umană trebuia să-şi găsească aici expresia cea mai clara. Elementele esenţiale ale clădirii, coloana şi grinda, trebuiau să-şi găsească aici perfecţiunea. Semnificaţiile esenţiale ale vieţii, relaţiile om-natură, om-cosmos aci trebuiau să fie concretizate, în această arhi-tectură — poarta şi scară către transcendent.
Arhitectura civilă, urmărind cu totul alte scopuri, trebuie să fie total diferită şi ca structură spaţială şi ca structură constructivă ; este expresie a spaţiului intim impregnat de căldura vieţii, de luminozitatea gradată care să ne odihnească şi să ne separe de natură, îngăduin- du-ne să ne regăsim, să ne cercetăm, să ne cufundăm în gîndurile noastre. Dacă arhitectura bisericească era un imn închinat divinităţii, arhitectura locuinţei a fost întotdeauna un imn închinat omului. Aici se despart şi semnificaţiile existenţiale, şi sensurile frumuseţii. După ce a părăsit în preistorie construcţia-adăpost simpla, fără pretenţia de a încorpora idei şi sentimente, omul a început să-şi gîndească locuinţa arhitectural : trebuia să se exprime în spaţiul exterior cu toată demnitatea şi frumuseţea fiinţei ; în spaţiul interior — cu toată aspiraţia lui spre un mediu estetic. (cititi mai departe)
Eforturile majore ale omenirii au fost multă vreme îndreptate spre creaţia arhitecturii religioase : ei i s-au închinat fonduri imense, toate mijloacele tehnice cunoscute, artiştii cei mai înzestraţi, astfel că adesea templele, catedralele, bisericile, moscheiele sînt veritabile opere de artă.
Dar cîtă sensibilitate a fost încorporată în arhitectura civilă, cît rafinament s-a desfăşurat, ce fantezie şi libertate de creaţie au fost investite în miliardele de locuinţe ale ţăranilor şi orăşenilor de atîtea mii de ani, n-o ştim bine de obicei. Cu materialul cel mai la îndemînă, dar şi cel mai ales, mai maleabil şi oarecum viu, lemnul, s-au realizat nenumărate exemplare de opere de arhitectură desăvârşită, pretutindeni pe pămînt şi ¡în toate timpurile dar sortite pieirii, asemeni lemnului pieritor, şi neştiute, cum mai 9Înt încă şi astăzi.
Dacă au încorporat spiritualitatea comunităţii, dacă au exprimai cu mai multă putere. însă în simplitate şi modestie, structura sufletească şi intelectuală a neamului, aceste construcţii ţărăneşti şi urbane au putut deschide drumurile spre frumuseţe în aceeaşi măsură ca şi marile construcţii religioase, fiind opere de artă majoră în aceeaşi măsură şi poate mai departe duse, cu toată lipsa fiorului transcendent.
Dar despre frumuseţea arhitecturii ţărăneşti, ca artă „monumentală“, la noi s-a vorbit prea puţin.
Prestigiul de care se bucură construcţia de piatră astăzi nu a fost acelaşi în toate timpurile, piatra fiind acceptată doar ca element ce garanta durata. Conştienţi de superioritatea plastică a lemnului, de căldura acestui material, care dădea viaţă construcţiilor, oamenii l-au întrebuinţat cu precădere, din antichitate pînă în Renaştere, în roman, romanic şi gotic, în toate oraşele lumii, iar în satele şi oraşele noastre pînă la începutul secolului al XX-lea.
în lemn s-au realizat toate modenaturile, profilaturiie şi decorul care au alcătuit alfabetele atît de diferite, 'în care s-au înscris arhitecturi şi stiluri diferite ; în lemn s-au putut realiza spaţiile celei mai cuprinzătoare intimităţi. în lemn s-a putut crea această arhitectură aeriană românească, în care gravitaţia este veşnic învinsă, cu spaţiul intermediar misterios, viu şi schimbător la fiecare ceas şi în care proporţiile nu sînt supuse decît legii sentimentelor pe care le exprimă. Lemnul îmbătrînea sau ardea, dar satele şi oraşele renăşteau din cenuşa lor întotdeauna mai frumoase urbanistic şi arhitectural, lemnul vechi din interior dînd întotdeauna satisfacţia frumuseţii lui coloristice.
Orice arhitectură de piatră sau de cărămidă este greoaie, legată de pămînt, supusă, fără nici o posibilitate de scăpare legii gravitaţiei : o singură dată, în arhitectura gotică, materia a fost înfrîntă şi spaţiul interior s-a arătat în toată evidenţa lui, ritmul în toată consistenţa lui, lumina în toată materialitatea ei. Chiar arcul şi arcada ajunse deseori la deschideri generoase poartă în ele ceva din teluricul materialului, din robusteţea şi greutatea lui. Arhitectura de piatră, făcută pentru a închide definitiv spaţii interioare, pretinde să fie însăşi definitivă, lasă ruine frumoase chiar dacă nu a fost frumoasă.
în spaţiul exterior arhitectura de piatră instalează răceală, demnitatea omului puternic şi avut, aproape o aroganţă, eleganţă ostentativă, păstrînd într-un fel estompată toată vraja pe care o prinde şi o emană continuu arhitectura de lemn, cu o putere căreia nu i te poţi sustrage, faţă de care nu poţi trece indiferent, aşa cum se întîmplă de atîtea ori în faţa arhitecturii de piatră, la care vibrezi numai cînd ai dispoziţia interioară pregătită sa intre în consonanţă.
Arhitectura nu avea nevoie nici de arbori nici de flori ca să încarce spaţiul oraşului cu armonii, să-i dea nuanţele care să îl facă viu, tonifiant, creator, imagine activă a spiritualităţii comunităţii.
De mii de ani omenirea se străduieşte să cucerească pas cu pas frumuseţea prin arhitectură şi reia mereu neobosită eforturile, cînd constată că nu a ajuns decît la o frumuseţe relativă. Dacă nu credem că arhitectura este şi un fapt liric, nu numai unul funcţional, dacă nu vom stărui să căutăm în ea expresia sufletului nostru şi al cadrului vieţii noastre într-un mediu de poezie şi calm, nu vom ajunge decît la cenuşiul invadator al construcţiilor cu funcţiuni exclusiv habitatorii.
Niciodată pentru om şi nicăieri pe pămînt arhitectura nu a avut numai funcţia prozaică habitatorie, adăpost pentru zi, pentru noapte, pentru ploaie, pentru frig, ci a fost expresie a aspiraţiilor noastre cele mai profunde, ca şi a istoriei comunităţii.
Manualele şi studiile clasice de istoria arhitecturii cînd expun arhitectura civilă se referă în special la arhitectura palatelor sau a castelelor, ignorând marea majoritate a construcţiilor civile, de la casele ţărăneşti pînă la locuinţele, hanurile şi hotelurile din oraşe. Varietatea şi fantezia acestora sînt infinit mai mari decît ale palatelor, puterea lor de expresie e dusă la limitele extreme ; valenţele arhitecturii adevărate aici sînt de căutat.
Nimic din arhitectura religioasa nu a influenţat arhitectura civilă a satelor şi oraşelor, nimic din oboseala repetării elementelor plastice religioase nu apare în această arhitectură de mai mici dimensiuni. Evident, nici aspiraţii către ordinea supremă sau chiar ordinea statală nu sînt de găsit aici. Ordinea supremă este una, ca şi ordinea statală, dar personalităţile umane sînt infinite, de aceea şi arhitectura civilă are rezolvări infinite, chiar cînd rămîne în acelaşi duh stilistic. O altă poezie decît cea a catedralelor şi decît cea a palatelor învăluie aceste case, iar oraşul rezultă din fuziunea acestor două moduri de a privi arhitectura : armoniile urbane se obţin cîtă vreme ele păstrează scara tradiţională umană. Studiul oricărei arte nu se poate lipsi de studiul arhitecturii civile, care a inclus şi va include statornic toate artele, toata spiritualitatea, toate armoniile şi poezia plasticei.
Arhitectura de lemn, printr-o inexplicabilă neînţelegere, a fost considerată întotdeauna ca mai puţin capabilă dc monumentalitate, de expresie, de suport al mesajului naţional, de perfecţiune plastică maximă şi de precizie stilistică decît arhitectura de piatră şi cărămidă. Prin plasticitatea materialului, printr-o mai îndelungată rafinare stilistică, printr-o incomparabilă „întindere“ a clădirilor în toate timpurile şi în toate climatele, arhitectura de lemn a căpătat în realitate, într-un anumit fel, o supremaţie plastică asupra arhitecturii de piatră sau cărămidă.
O educaţie estetică unilaterală, iniţiată de Renaşterea italiană şî continuata pînă astăzi, face ca să nu mai fie vizibilă multitudinea mijloacelor plastice ale arhitecturii de lemn, posibilităţile sale. nelimitate de expresie, căldura acestui material viu, discursul său clar, niciodată grandilocvent.
Prejudecata aceasta avea să frîneze creaţia arhitecturală timp de cîteva secole. Superioritatea arhitecturii de piatră asupra arhitecturii de lemn poate privi materialul, dar nu plastica ansamblului, soliditatea şi durata clădirii, dar nu frumuseţea proporţiilor şi armoniilor ei. Nu judecăm o sculptură numai după materialul în care e. realizată, o pictură numai după tehnica şi culoarea întrebuinţată ; totuşi arhitectura s-a judecat după valoarea materialului. începînd cu Renaşterea italiană, care influenţează întreaga Europă, arhitectura de piatră înlătură frumuseţea şi strălucirea arhitecturii de lemn, care îşi opreşte, în Nord, evoluţia la perioada gotică, urmînd să trăiască doar sub forma arhitecturii romantice a castelelor din Germania şi Elveţia, şi mai ales în arhitectura ţărănească.
Aprecierea şi dragostea pe care bizantinii au dat-o arhitecturii de cărămidă şi de piatră n-a eclipsat niciodată înţelegerea arhitecturii de lemn. Revenirea la idealul grecesc al monumentalului realizat la scară umană, după ultima clădire uriaşă, Sfînta Sofia, a menţinut în arhitectura bizantină şi postbizantină echilibrul exact în judecata plastică. Arhitectura modernă a întârziat cu cel puţin un secol, din cauză că arhitectura de lemn ieşise din atenţia arhitecţilor şi a întregii societăţi ; arhitectura oraşelor a luat altă înfăţişare, ajungînd la adevărate deşerturi de piatră, deoarece arhitectura de lemn a fost expulzata. Reluarea arhitecturii antice în Renaştere, cu prelungirile ei în baroc şi neoclasic, constituind de fapt o oprire a evoluţiei naturale a goticului, căruia trebuia să-i urmeze altceva decît un revival, a avut consecinţe incalculabile pentru arhitectură.
La dizgraţia arhitecturii de lemn a contribuit evident şi faptul ca lemnul fiind un material uşor inflamabil se puteau pierde valori imense şi puteau să ardă oraşe întregi. Acesta nu era însă un criteriu de judecată plastică.
îndrăznind să punem alături şi să comparăm opere de arhitectura în lemn cu cele de arhitectură în piatră, avem conştiinţa că restituim atenţiei omului de azi valori pe care estetica timpurilor moderne le-a înlăturat, valori pe care istoria artelor le-a neglijat, subtilităţi şi rafinamente arhitecturale pe care deseori arhitectura în piatră nu putea să ie realizeze.
Arhitectura în lemn a dat valori urbanistice cu mult superioare celei în cărămidă şi piatră, pentru că a fost mult mai uşor să se realizeze armonii stradale, raporturi armonice de la construcţie la construcţie, raporturi coloristice superioare celor de tencuială, o ţinută artistică mai fermă decît cea a arhitecturii de zid.
Faptul că astăzi s-a părăsit tehnica şi plastica arhitecturii de piatră, concepţia spaţială şi atracţia spre calităţile gravitaţionale ale acesteia, arată un paralelism între rafinamentul arhitecturii de lemn şi cel al arhitecturii moderne.
Viziuni plastice diferite, datorate tendinţei spre etern generată de o anumită filozofie, sau preferinţei pentru materialul viu cu viaţă limitată cum e lemnul, au dus în mod inevitabil la expresii arhitecturale diferite, chiar cînd aceleaşi elemente de decoraţie erau utilizate şi într-o arhitectură şi în alta. Astfel, ancadramentele ferestrelor, frontoa- nele mici triunghiulare sau pe arc ac cerc ale barocului roman, pilaştrii canelaţi, au fost cu siguranţă întrebuinţaţi concomitent în arhitectura de lemn şi cea de piatră, fără să se poată afirma cu precizie însă în care au fost prima oară utilizaţi.
Ce semnificaţie poate să aibă faptul că nici un tratat de specialitate nu pomeneşte despre arhitectura de lemn ? Vitruvius, Alberti, Pal- ladio, Serlio nu sînt preocupaţi decît de arhitectura de piatră şi cărămida. S-ar zice că arhitectura de lemn nu era construită de artişti, nu era considerată artă, s-ar putea crede că în afară de temple şi palate, circuri şi bazilici, teatre şi terme, lumea trăia în barăci şi bordeie. Dar ştim că la Roma erau case de lemn cu şase etaje, că oraşele ardeau uşor, că templul lui Solomon avea coloane din lemn de cedru, că în Constantinopol majoritatea caselor erau de lemn, cu cîte 3 şi 4 etaje. Şi nimeni nu poate nega că Ur, Babilon, Ninive, Teba, Atena şi toate oraşele romane şi greceşti nu erau construite in majoritate din lemn, peste parterul de cărămidă. Dacă etajele ar fi fost construite în totalitate din piatră şi cărămidă, ruinele lor s-ar fi păstrat cel puţin aşa cum s-au păstrat cele din Herculanum sau Pompei.
Pentru că se construia mai uşor şi mai repede în lemn, mai ieftin şi mai înalt, arhitectura în acest material trebuie să fi fost mai dezvoltată în antichitate şi evul mediu decît credem.
Pe arii întregi de pe continent s-a construit de milenii mai mult în lemn, pînă în secolul al XlX-lea, această arhitectură putînd să ajunga astfel la subtilităţi plastice.
Pînă în secolele XI—XII construcţiile în lemn dominau chiar şi la edificiile religioase. Arhitectura civilă nu putea să rămînă inactiva, nici chiar în secolele revărsării barbarilor asupra Occidentului sau Orientului. Circumstanţele nu puteau fi mai favorabile arhitecturii religioase decît celei civile.
Repetarea în arhitectura civilă nu e anchilozare, ci, dimpotrivă,, condiţie a rafinării ; ea suplineşte exaltarea şi fantezia considerate indispensabile artiştilor.
Nu trebuie să considerăm construcţiile mai simple, mai sărace ca fiind cele mai vechi. Programul arhitecturii civile pleacă de la un minimum habitabil la locuinţa dezvoltată pînă la palat, dar marea majoritate o formează apartamentul cu 2 şi 3 camere, în antichitate ca şi acum.
Secole de-a rîndul monumentele de piatră ale antichităţii au constituit modele pentru arhitectura civilă şi religioasă. Construcţiile de lemn ale antichităţii rămîneau şi ele în memoria colectivităţii, pentru că se refăceau periodic după aceleaşi modele, cu aceeaşi structură, cu aceeaşi modenatură, cu aceeaşi înţelegere spaţială şi volumetrică. Arhitectura de lemn de azi nu a inovat faţă de cea veche, diferenţele de tratare sînt infime şi putem spune că astfel cunoaştem arhitectura oraşelor vechi mai bine decît dacă le-am fi avut fotografiate şi relevate de arhitecţi.
In evul mediu, meşterul dulgher era tot atît de important ca cel pietrar, dacă nu mai mult. Şabloanele, bolţile, şarpantele, plafoanele lucrate sînt tot atîtea opere de artă ca şi zidăria de piatră. Pînă la sfîrşitul Renaşterii, încă din antichitatea asiro-babiloniană, podoaba în lemn a construcţiei, fie că era la plafon, la pereţi sau pardoseli, a cunoscut toată strălucirea plastică posibilă. Nu există element de decoraţie în piatră care să nu fi fost facut mai întîi în lemn, statuie care să nu fi fost făcuta în lemn cel puţin Ia fel de expresivă ca cea de piatră.
De obicei nu se judecă cu obiectivitate realizările arhitecturii de lemn faţă de cele de piatră, densitatea materialului, duritatea lui fiind factorul care împiedică judecata lucidă. Dacă n-ar fi decît să amintim greutatea cu care arhitectura modernă, arhitectura aeriană de reflex, detaşată de sol, fără să recurgă la prestigiul pietrei, a putut să-şi capete drept de cetate, ne dăm seama cît este de greu să revenim asupra calificării piatră-lemn. Astăzi criteriile de valorizare ale arhitecturii sînt schimbate : frumosul întruchipat în arhitectura de piatră ca rezultanta a forţei gravitaţionale mai fusese o dată pulverizat în arhitectura gotică.
După ce ai contemplat arhitectura de lemn din ţară începi să priveşti arhitectura de piatră cu alţi ochi ; siguranţă, dar şi răceală, opacitate, masivitate, sentiment al duratei, sînt atributele casei de zid şi de piatră.
Faţă de arhitectura de lemn a ţărilor nordice, arhitectura de lemn din Istanbul, acoperind structura de rezistenţă cu scînduri capătă o supleţe în expresie pe care arhitectura nordică, cu scheletul aparent şi umplutura de zidărie tencuită, nu o poate avea.
Casele nordice cu pignon (Gibelhăuser) sînt construite cu faţade în reţea rigidă şi continuă, orizontalele balustradelor sînt marcate, dar golul domină. Mulţimea montanţilor organizează faţada în vertical. Decorul baroc îmbracă montanţii şi pignonul, reflexul domină faţada, care este de fapt un pan de verre.
Liniatura verticală şi orizontală e mai puternic marcata în nord, mai vizibilă decît în orice alta arhitectură ; ea face limbajul simplu dar expresiv, monoton dar puternic. Raporturile între plin şi gol nu se mai citesc decît în registrele orizontale, golul fiind dominant.
Vibraţia uşoară a montanţilor decoraţi cu cariatide subţiri accentuează liniatura verticală. Balustradele reduse la limită, nedecorate, fac o umplutură de scînduri.
Asistăm deci, în Nord, la perfectarea în secolul al XVI-lea a adevăratei arhitecturi în pan de verve, care va deveni în secolul al XX-lea expresie universală arhitecturală, aproape singura expresie posibilă azi, cu tot organicismul în continuă ascensiune.
în arhitectura nordică, reţelele armonice sînt simple, raporturile numerice stabile, limitate la una-două valori. Ca nici o altă arhitectură, arhitectura de lemn nordică suportă fără nici o inflexiune limbajul Renaşterii, al barocului şi neoclasicului, rămînînd aceeaşi sub toate înfloriturile stilistice, fiind mai mult decît un stil, construcţia însăşi, construcţie care-şi creează propriul ei limbaj plastic, atingînd simplitatea perfecţiei.
Arhitectura de lemn nordică îşi arată structura în toate articulaţiile care constituie, de fapt, limbajul plastic. Arhitectura de lemn din Istan- bul îşi acoperă structura, limbajul ei plastic fiind jocul de volume şi Imiaturi ale îmbrăcămintei. Fără să sufere de rigiditatea arhitecturii de lemn nordică, arhitectura postbizantină depăşeşte geometrismul atot- stăpînitor al arhitecturii amintite şi intră în domeniul arhitecturii care se realizează în plină abstracţie, dincolo de material şi structură, în care poezia geometrică împlinită de poetica sentimentului devine subtilă, capătă graţie şi sens chiar fără ajutorul decoraţiei structurale sau desenate.
în Balcani, ca şi în Istanbul, barocul intervine în arhitectura civilă modificînd înţelegerea volumetrică şi decoraţia într-o măsură incomparabil mai mică decît în celelalte ţări europene. Nu se poate spune că barocul e unanim acceptat, că în secolele XVIII şi XIX toate casele se construiesc în stil baroc. Dimpotrivă, tradiţia e încă puternică iar majoritatea construcţiilor civile continuă să fie în spiritul ei.
în arhitectura de lemn din Istanbul barocul nu se vădeşte printr-o frămîntare a volumului mai accentuată decît cea tradiţională.
în ţările româneşti arhitectura civilă a fost o arhitectură a lemnului dintotdeauna : chiar cînd structura de lemn a fost tencuită, faţada principală, pridvorul, deschis sau închis, nu şi-a schimbat caracterul ei opus arhitecturii de piatră sau de zidărie.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu