Atelierul de arhitectură Liliana Chiaburu: ianuarie 2014

8 ianuarie 2014

Nicolae STEINHARDT despre PRIDVOR

Component constant al casei ţăranului român e, desigur, pridvorul (prispa, tinda, cerdacul). [...] Deschis ori închis (fară sau cu geamlâc), el reprezintă un spaţiu intermediar înţeles în mod foarte original pe meleagurile noastre. Despre menirea sa am scris că pare a fi să tempereze două medii: interiorul şi exteriorul. Datorită pridvorului nu se mai împotrivesc unul altuia.
Pridvorul îndulceşte raporturile, combină într-o zonă neutră însuşirile amândurora şi garantează o mai blândă răzbatere de la asprimea şi nepărtinirea exteriorului la dulceaţa, intimitatea şi subiectivismul interiorului. [...]
Cerdacul deschis şi înflorit e pentru mine imaginea paradisiacului românesc şi cel mai desăvârşit specimen de spaţiu mijlocitor între cămin (home zic englezii, foyer francezii, Heim germanii) şi casă (house, maison, Wohnung), prin aceea că separă locuinţa de exterior (cosmos, natură, societate) fără însă a o izola, a o fereca, a o segrega şi a-l împinge pe om să se chircească, să se pitească temător şi ursuz în casă ca într-un bârlog. Casa cu cerdac e atributul şi apanajul unui norod liber şi un testimoniu de nefaţărnicie. Din cerdacul deschis te poţi păstra de pe poziţii proprii - în rezonanţă şi cu intimitatea şi cu mediul ambiant. Nu eşti în casă, dar eşti acasă; nu eşti in drum, dar eşti afară. N-ai ce ascunde (pe cerdac se mănâncă, se lucrează, se si doarme: e loc de odihnă și de veselie) și nu te fereşti, nu-ţi este frică de nimeni, n-ai pentru ce te zăvorî.
[...] Pridvorul (cu sau fără geamlâc) poate fi metaforizat ca un „ce" particular sufletului şi peisajului arhitectonic românesc: îmbină osmotic două zone antagonice intr-un fel asemănător celui în care românismul uneşte echilibrat (muzical) - nu numai geografic - apusul şi răsăritul. Totodată oferă o soluţie contradicţiilor ecologice: omul îşi făureşte neapărat un adăpost funcţional, dar nu-i de ajuns : mai vrea, cu sprijinul unor „structuri în plus“, să-şi manifeste apartenenţa la natură, dreptul la tihnă şi visare, părtăşia la ritmuri altele decât cele strict utilitare.
Iar locul acela — vrăjit, aş spune, unic, aş afirma - al pragului, al medierii dintre lume si vatră, dintre comunitate si familie, dintre specie şi ins - pridvorul, cerdacul - rămâne, cred, expresia cea mai izbutită a balansului dintre umbră şi lumină, punctul de armonizare între expansiune şi ghemuire, între contopirea cu Totul şi încrâncenata însingurare, poziţia privilegiată a scrutării exteriorului de la marginea inferiorităţii şi — mai ales, mai ales — realizarea (modestă, intensă, accesibilă) a nostalgiei paradisiace, de nezdruncinat atât din cugetul, cât şi din făptuirile omului.

("Arhitectura si duh românesc", Revista FAMILIA, 20/1984, nr.5)

4 ianuarie 2014

FOIȘORUL / din Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE

Prezent la noi în toate regiunile ţării şi chiar şi în casele boiereşti şi palatele domneşti, foişorul casei cu pridvor este tot atît de răspîndit ca şi casa cu pridvor fără foişor. Apărut ca spaţiu festiv, cu scara alăturată care urcă la etaj, sau numai ca foişor scara, adăpost ăl scării, din care s-a dezvoltat în spaţiu independent, loc de odihnă, de visare, de primire foişorul a împărţit volumul casei în trei părţi, uneori mărindu-i alteori micşorîndu-i monumentalitatea. O singură data foişorul trac a apărut în arhitectura greacă, în logia cariatidelor din templul Erechteion, bine plasat, bine echilibrat, fără să-i mărească monumentalitatea, însă cu un evident spor de poezie. Poate că aceasta a fost şi scopul ţăranului român cînd a utilizat foişorul, să sporească intimitatea spaţiului intermediar. Casa ţărănească cu pridvor continuu pe toată faţada realizează fără greş monumentalitatea cea mai accentuată pe care nu o putem regăsi în nici una din arhitecturile ţărăneşti din Europa, toate înclinate spre pitoresc. A fost o îndrăzneală deosebită să se strice unitatea perfectă a pridvorului total prin adăugarea foişorului cu scara alăturată. Nici în arhitectura chino-japoneză, indiană şi vest-europeană nu s-a încercat această rupere de ritm, de unitate volumetrică. Dar sporul de efecte plastice pe care putea să-l aducă scara prezentă în faţadă împreună cu foişorul a ispitit întotdeauna pe ţăranul român, care i-a găsit nenumărate expresii, o prospeţime, o savoare şi o amplitudine poetică în măsură să compenseze pierderea de monumentalitate pe care fărâmiţarea volumului o aduce. Pînă la începutul secolului al XX-lea, streaşina foişorului se păstra în linia streaşinei generale, fapt care îl ţinea oarecum în unitatea volumetrică iniţială şi nu făcea din foişor un element străin, ci o simplă ieşire plastică a faţadei. Foişorul era astfel impulsul dinamic pe care şi-l permitea pridvorul, casa ţărănească căpăta un dinamism care nu era cel al artei baroce, ci al tradiţiei noastre arhitecturale.

Dar în afară de funcţia plastică, foişorul împlinea una strict utilitară, mărirea spaţiului adăpostit, care aducea cu ea toate implicaţiile unei sporite comodităţi sufleteşti şi utile. Deseori foişorul era salonul de vară al ţăranului şi la fel al boierului, care s-a putut lipsi de pridvorul total dar rareori de foişor. Construit din lemn, foişorul avea în casa ţărănească delicateţea şi rafinamentul întregii arhitecturi ţărăneşti ; trecut în piatră şi zidărie în casa boierească, îi conferă acesteia autenticitatea şi monumentalitatea pe care dealtfel o pierduse, prin trecerea de la construcţia de lemn la cea de zid. Foişorul casei ţărăneşti capătă în secolul al XX-lea tendinţa de a se înălţa peste ştreaşina generală, devenind subiectul principal al casei, şi această tendinţă se va accentua pînă la împlinirea unui al doilea etaj, îmbogăţit cu o decoraţie din scînduri traforate, cu realizări de valoare în Valea Prahovei şi Suceava. Cu acoperişul în trei ape sau cu fronton, foişorul a rămas în tradiţia curată la linia streaşinei generale, păstrînd totuşi o notă de agresivitate faţă de compoziţia generală.

(Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981, fragment din capitolul ELEMENTE ALE ARHITECTURII)

PRIDVORUL / din Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE

Pe toate longitudinile şi între anumite latitudini, pridvorul este prezent sub diferite forme, cu expresii plastice diferite dar cu aceeaşi funcţie : de a constitui un spaţiu intermediar între interior şi exterior, un spahiu arhitectural independent, capabil să utilizeze variaţiile luminii solare ca element vivificator al arhitecturii. […]

Arhitectura românească ajunsă la perfecţiune plastică nu a fost niciodată şi nici nu poate fi concepută fără pridvor, fără spaţiui intermediar între interior şi exterior, fără opoziţia clară între registrul de lumină la parter şi cel superior de umbră, arhitectură aeriană ; este antipodul arhitecturii de zid sau de piatră. Construcţiile ţărăneşti fără pridvor, cu toate meritele lor nu ajung la o mare expresivitate arhitecturală. Arhitectura românească, ţărăneasca sau urbană, este definitorie întotdeauna în faţada plasată spre sud, indiferent de orientarea străzii. Mijloacele pentru valorificarea faţadei închise se reduc la ritmul şi proporţiile golurilor, brîul median sau balustrada, ornamente de stuc şi pilastratura canelată, romburi deasupra şi dedesubtul ferestrelor, dinţi şi liniaturi drepte sau fin ondulate. Pentru a avea în faţă continuu grandiosul spectacol al naturii, pentru a participa la fantasticele creaţii ale luminii veşnic schimbătoare, pentru a se menţine mereu în starea de poezie care îl face independent, care îi dă conştiinţa demnităţii umane, ţăranul ca şi orăşeanul au nevoie de pridvor, spaţiul care nu aparţine nici naturii şi nici nu-l izolează de natură. Spaţiului acesta miraculos, omul îi dă puteri tainice acţionând dinlăuntru asupra naturii printr-o reţea armonică de dreptunghiuri, cadre transparente ce constituie raporturi numerice, raporturi geometrice, întreaga structură matematică mentală care organizează instinctiv orice contact uman cu exteriorul. Astfel prinsă în această reţea, natura devine familiară, inteligibilă, apropiată, chiar cînd se dezlănţuie duşmănoasă asupra omului. Nu mai eşti dominat de natură, ci părtaş la ea. Spaţiul pridvorului el însuşi devine un domeniu privilegiat, penumbră colorată mereu schimbătoarei Cînd e înălţat de la pămînt, însăşi perspectiva omului asupra naturii, asupra vieţii capătă nuanţe care deosebesc pe omul de munte de cel de cîmpie, pe omul spaţiilor ondulate de cel al orizonturilor infinite.

(Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Ed. Eminescu 1981, fragment din capitolul ELEMENTE ALE ARHITECTURII)

3 ianuarie 2014

ELEMENTE ALE ARHITECTURII - capitol din cartea arh. Constantin Joja, SENSURI SI VALORI REGASITE, Editura Eminescu 1981)

Pentru a ne pune în acord cu sensurile analizei arhitecturii civile româneşti ţărăneşti şi urbane îmi iau îngăduinţa să discut cîteva din considerentele generale asupra arhitecturii, curente astăzi m toată lumea : rolul şi locul arhitecturii în peisaj, coloana şi antropomorfismul ei, valoarea umbrei şi luminii, bolta şi tavanul drept, lintoul şi arcul ca determinanţi generali ai arhitecturii. Evident, aceste consideraţiuni sînt făcute din perspectiva înţelegerii arhitecturale tradiţionale româneşti şi ca atare noţiunile de monumental şi pitoresc pot diferi de accepţia curentă în Occident, dar nu sînt mai puţin adevărate din punct de vedere plastic. Confuzia dimensional-monumental s-a produs la noi Ia şocul arhitecturii occidentale, deşi nu putem spune că în Occident nu se recunoaşte şi monumentalitatea lucrărilor de artă de mică dimensiune. Dar trecerea din climatul nostru plastic în cel Occidental ar fi putut sfîrşi cu pierderea oricărei înţelegeri pentru arhitectura tradiţională, înţelegere care ar fi pierdută pentru totdeauna, dacă nu ar fi fost aceste coincidenţe de sensuri plastice în arhitectura tradiţională şi cea modernă. în numele acestei coincidenţe am căutat să pun în evidenţă felul în care poezia plastică se manifestă Ia noi şi acolo, felul în care legile clasicismului îşi găsesc interpretarea aici şi acolo şi aprecierea pentru valorile luminoase cantitative şi calitative, la noi şi în jurul nostru ; totul ar părea privit cu părtinire dacă analizele grafice nu ar avea obiectivitatea necesară. (cititi mai departe)

Citește mai departe »