Ploieștiul vechi
În jurul anului 1920, Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din
Ploieşti a căutat originea unui cuvânt tot mai folosit în limbajul epocii şi
care, mai târziu, avea să cunoască o lungă carieră, „mitocan“. Om instruit,
Carapancea cocheta cu scrisul şi a publicat nuvele savuroase, în care lua în
râs inclusiv poliţiştii. El a explicat cum „mitocan“ provine de la cuvântul
„bumbac“
De la „Republica de o zi“ lui Candiano Popescu, la
I.L.Caragiale şi Nichita Stănescu, ploieştenilor le place să spună, despre ei,
că totul în oraş a fost special, iar oamenii au încercat, pe cât au putut, să
iasă de sub mantia provincialismului, chiar şi prin anecdote care au făcut
înconjurul ţării. Oraşul a avut, mai mereu, personalităţi şi individualităţi,
care o dată cu trecerea timpului au devenit figuri emblematice ori anecdotice
ale urbei şi nu numai. La Ploieşti, Poliţia şi-a avut şi ea astfel de
personalităţi, începând de la Ghiţă Pristanda – personajul imaginar al lui
Caragiale, mergând până la autenticul poliţai al „Republicii de o zi“ - Stan Popescu
şi terminând cu eroul istorioarei cu mitocani - Dumitru Carapancea.
„Carapancea, şef al Poliţiei oraşului Ploieşti în primele
două decenii ale secolului al XX-lea, a rămas în memoria ploieştenilor ca fiind
un om instruit care a cochetat şi cu scrisul, el fiind autorul unui ghid –
«Călăuza oraşului Ploieşti», din 1914, extrem de interesant pentru istoricii de
astăzi. Conţinutul ghidului reprezintă o frescă ploieşteană inventariind
societăţile economice, culturale mai importante, cluburile politice,
instituţiile şi conducătorii lor, restaurante, medici, avocaţi, numele
străzilor, abonaţii telefonici etc“, ne-a povestit despre poliţistul Carapancea
istoricul ploieştean Dorin Stănescu.
Dacă acest ghid este unul pe care l-a putut scrie
beneficiind de informaţiile furnizate prin natura meseriei sale (în 1921, el a
mai publicat şi un ghid profesional „Cartea sergentului de oraş“), Carapancea a
publicat în 1919, câteva schiţe literare intitulate „Şi mai bune şi mai rele.
Schiţe. Nuvelete. Amintiri“ care sunt povestiri din viaţa sa de poliţist şi
ulterior de şef de poliţie la Ploieşti. În 1921, el a publicat chiar şi un
roman intitulat „Ada“.
„Câteva dintre schiţele sale nu au cum să nu atragă atenţia.
În „Vardişti amabili“ spune povestea unor poliţişti naivi care au ajutat nişte hoţi să care
lucrurile furate, iar în „Boxorul necunoscut“ vorbeşte despre campionul
naţional al Angliei la box, Davys Kleacke, ajuns dintr-o întâmplare la
Ploieşti, unde intră într-un restaurant şi este deranjat de glumele proaste ale
beizadelelor ploieştene cărora le administrează o corecţie severă“, povesteşte
Dorin Stănescu despre activitatea literară a lui Carapancea.
Povestea cuvântului „mitocan“
Pasionat de poveşti şi elucidarea de mistere, fie ele
poliţiste sau filologice, poliţistul este şi autorul unei schiţe în care
explică „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“, din care reproducem mai jos explicaţia
autorului:
„Iată un cuvânt foarte des întrebuinţat în limba noastră, a
cărei origină nu ne-a explicat-o încă filologii. E un cuvânt care de şi ar pare
neaoş românesc, e de curând introdus în limba noastră. Prin filele colbăite ale
vechilor cronici l-am căuta în zadar; poporul de la ţară, ţăranii, nu-l au introdus
încă în graiul lor. Abia dacă a putut pătrunde puţin prin satele din jurul
oraşelor; în Moldova, la moldovenii neaoşi, se aude foarte rar; iar în
cele-lalte părţi ale românismului nu se aude de loc. El e de origină franceză,
prin urmare e un neologism. E o deformare a două cuvinte franţuzeşti:
demi-coton.[…].
Pe la 1850 exista în Bucureşti un mare negustor roman de
marchitănie şi braşovenie, Becheanu. […] Pe acele vremuri era o mare cerinţă pe
piaţă de stofe pentru că eram în perioada de schimbare a costumului (este vorba
despre renunţarea elitei româneşti la costumul şi moda orientală - şalvari,
işlic, turban - şi îmbrăţişarea modei, vestimentaţiei occidentale). Neapărat că la început se
aduceau stofe fine care erau scumpe foc şi deci inabordabile pentru cei cu
chimirul mai anemic. Becheanu atunci, om cu perspicacitate comercială, a adus
spre vânzare stofe mai uşoare, mai ordinare: jumătate lână, jumătate bumbac
(cotton), şi fie că erau chiar din Franţa, fie că voia să le treacă ca atare le
zise: demi-coton şi apoi mai pe scurt, mi-coton. Pretutindeni nu mai auziai
vorbinduse decât micoton şi prin o stâlcire a cuvântului, în curând cuvântul
deveni, în gura mulţimei, mitocan, desemnându-se prin el pe omul din popor, de
jos, lipsit de gust şi rafinament. Şi pe această cale s-a îmbogăţit limba
noastră cu un nou cuvânt. Explicarea nunumai că pare verosimilă ci e chiar cea
adevărată. O deţin de la răposatul general Papazoglu ce mi-a fost bunic, şi
care era un om învăţat şi cult pentru vremurile lui...“ scrie în schiţa „De
Unde Vine Cuvântul Mitocan“ poliţistul Dumitru Carapancea.
Povestea cuvântului, consemnată de poliţist, nu este departe
nici de explicaţia din „Dicţionarul explicativ al limbii române“, editat de
Academia Română. Potrivit DEX-ului, „mitocan“ desemnează un om cu comportări
grosolane, vulgare, sinonim cu „bădăran“ şi „mojic“. Învechit, desemna un
locuitor de la periferia unui oraş.
sursa: adevarul.ro