.
.
.
.
.

21 iulie 2021

ARH. ION BOCEANU - Locuința arhitectului pe strada Aviator Gh. Stâlpeanu 13




Am locuit pe această stradă mulți ani, de dinainte să intru la facultate, și îl zăream din când în când în curte pe arhitectul Ion Boceanu care era deja foarte în vârstă...

CONACUL TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, soția dirijorului George Georgescu / Văleni, comuna Brancoveni, jud. Olt, 1939



Fotografia Conacului Tutu Georgescu este copiată din cartea 
”Conacele din Romanați” de Dumitru Botar 

Nu se știe cine până acum cine este arhitectul care a proiectat acest conac. 

Bănuiala mea este că arh. Duiliu Marcu, bun prieten al tatălui adoptiv al lui Tutu Georgescu, celebrul inginer energetician Constantin Bușilă,  căreia Duiliu Marcu îi proiectase deja până la acea dată trei case în București, a fost implicat în lucrare. Dar nu putem ști cu siguranță în ce a constat această implicare căci relatările care au ajuns la noi au putut fi alterate din diferite motive.

Presupunerea mea este că Duiliu Marcu a făcut cel puțin o schiță a acestui conac.

După cum povestește Tutu Georgescu, la acoperiș a trebuit să se consulte cu Duiliu Marcu. Motivul presupus de mine pentru care a făcut asta este faptul că laturile casei nu s-au realizat riguros egale, adică casa edificată nu era un pătrat exact precum în proiect, și din cauza asta în vârful acoperișului rezulta o mică coamă care trebuia evitată. Cel puțin asta este cea mai frecventă problemă care apare la acoperișurile caselor de forma pătrată care se execută cu echipe fără pretenții.

Îi mulțumesc în primul rând lui Dragos Andreescu, cel care a identificat sursa fotografiei conacului pe care o găsisem pe facebook.



Textul din cartea lui Dumitru Botar care însoțește imaginea conacului


TUTU (FLORICA) GEORGESCU, născută Oroveanu, 
soția dirijorului George Georgescu



TUTU GEORGESCU DESPRE CONACUL DE LA VĂLENI, comuna Brancoveni, Olt, într-un interviu din 2002:

”Am respectat doi oameni: pe bărbatu-meu şi pe tată-meu. […] Şi pe amândoi nu pot să-i servesc, nu pot să le aduc nici cea mai mică mărturie a respectului şi dragostei mele, pentru că nu am bani. Am case care mi s-au furat, am moşie care mi s-a luat, am conac pe care mi l-au dărâmat. Şi când am spus primarului: 
- Domnule primar, cum ai lăsat să se dărmâne? Că eu mor mâine-poimâine şi nu plecam la cimitir cu conacul, vă rămânea vouă! Că unde puneţi grâul, nenorociţilor, sub umbrelă? Nu-l băgaţi în magazia mea?!
Casa mea era un patrimoniu naţional, era superbă, cu cinci vagoane de lemn băgate în casă [la construcţie]!

Unde aveaţi casa?

În Romanaţi, la Brâncoveni. Era superbă, dominam, aşa, pe deal, Oltul… Mi-a venit Oltul de două ori [în grădini], mi-a venit grindină de două ori, mi-au luat apele cărămida, mi-au plecat oamenii care construiau la război, am făcut cu mâinile mele tot cimentul casei, am făcut cu mâinile mele toate plantaţiile, tot… Au ras casa! Şi i-am spus primarului:

- De ce ai lăsat să se dărâme casa?
Cică:
- Dar ce era să fac?!
- Nimic, decât un telefon la prefect să-i spui: Domnule prefect, un bun naţional se dărâmă, veniţi şi luaţi măsuri. Atât trebuia să faci!” ”




P.S. Ce nu se spune direct în această relatare este ca cei care au distrus acest conac la câțiva ani după 1989 sunt sătenii care auziseră că urma să se dea legea retrocedării.

20 iulie 2021

Casa din Muscel, Muzeul Golești




Acesta fotografie surprinde foarte bine elementele definitorii ale frumuseții acestei case: proporția dintre înălțime, lățime si înălțimea acoperișului și proporția dintre plinul zidăriei parterului și golul pridvorului de la etaj.
Fotografie: fusion_of_horizons


În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale. 
Ca să ajungeţi la Pagina Principală, daţi clic pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.

16 iulie 2021

Povestea cuvântului „mitocan“, spusă în jurul anului 1920 de Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti

Ploieștiul vechi


În jurul anului 1920, Dumitru Carapancea, şeful Poliţiei din Ploieşti a căutat originea unui cuvânt tot mai folosit în limbajul epocii şi care, mai târziu, avea să cunoască o lungă carieră, „mitocan“. Om instruit, Carapancea cocheta cu scrisul şi a publicat nuvele savuroase, în care lua în râs inclusiv poliţiştii. El a explicat cum „mitocan“ provine de la cuvântul „bumbac“

 De la „Republica de o zi“ lui Candiano Popescu, la I.L.Caragiale şi Nichita Stănescu, ploieştenilor le place să spună, despre ei, că totul în oraş a fost special, iar oamenii au încercat, pe cât au putut, să iasă de sub mantia provincialismului, chiar şi prin anecdote care au făcut înconjurul ţării. Oraşul a avut, mai mereu, personalităţi şi individualităţi, care o dată cu trecerea timpului au devenit figuri emblematice ori anecdotice ale urbei şi nu numai. La Ploieşti, Poliţia şi-a avut şi ea astfel de personalităţi, începând de la Ghiţă Pristanda – personajul imaginar al lui Caragiale, mergând până la autenticul poliţai al „Republicii de o zi“ - Stan Popescu şi terminând cu eroul istorioarei cu mitocani - Dumitru Carapancea.

 „Carapancea, şef al Poliţiei oraşului Ploieşti în primele două decenii ale secolului al XX-lea, a rămas în memoria ploieştenilor ca fiind un om instruit care a cochetat şi cu scrisul, el fiind autorul unui ghid – «Călăuza oraşului Ploieşti», din 1914, extrem de interesant pentru istoricii de astăzi. Conţinutul ghidului reprezintă o frescă ploieşteană inventariind societăţile economice, culturale mai importante, cluburile politice, instituţiile şi conducătorii lor, restaurante, medici, avocaţi, numele străzilor, abonaţii telefonici etc“, ne-a povestit despre poliţistul Carapancea istoricul ploieştean Dorin Stănescu.

 Dacă acest ghid este unul pe care l-a putut scrie beneficiind de informaţiile furnizate prin natura meseriei sale (în 1921, el a mai publicat şi un ghid profesional „Cartea sergentului de oraş“), Carapancea a publicat în 1919, câteva schiţe literare intitulate „Şi mai bune şi mai rele. Schiţe. Nuvelete. Amintiri“ care sunt povestiri din viaţa sa de poliţist şi ulterior de şef de poliţie la Ploieşti. În 1921, el a publicat chiar şi un roman intitulat „Ada“. 

 „Câteva dintre schiţele sale nu au cum să nu atragă atenţia. În „Vardişti amabili“ spune povestea unor poliţişti  naivi care au ajutat nişte hoţi să care lucrurile furate, iar în „Boxorul necunoscut“ vorbeşte despre campionul naţional al Angliei la box, Davys Kleacke, ajuns dintr-o întâmplare la Ploieşti, unde intră într-un restaurant şi este deranjat de glumele proaste ale beizadelelor ploieştene cărora le administrează o corecţie severă“, povesteşte Dorin Stănescu despre activitatea literară a lui Carapancea.

 

Povestea cuvântului „mitocan“

 Pasionat de poveşti şi elucidarea de mistere, fie ele poliţiste sau filologice, poliţistul este şi autorul unei schiţe în care explică „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“, din care reproducem mai jos explicaţia autorului:

 „Iată un cuvânt foarte des întrebuinţat în limba noastră, a cărei origină nu ne-a explicat-o încă filologii. E un cuvânt care de şi ar pare neaoş românesc, e de curând introdus în limba noastră. Prin filele colbăite ale vechilor cronici l-am căuta în zadar; poporul de la ţară, ţăranii, nu-l au introdus încă în graiul lor. Abia dacă a putut pătrunde puţin prin satele din jurul oraşelor; în Moldova, la moldovenii neaoşi, se aude foarte rar; iar în cele-lalte părţi ale românismului nu se aude de loc. El e de origină franceză, prin urmare e un neologism. E o deformare a două cuvinte franţuzeşti: demi-coton.[…].

 Pe la 1850 exista în Bucureşti un mare negustor roman de marchitănie şi braşovenie, Becheanu. […] Pe acele vremuri era o mare cerinţă pe piaţă de stofe pentru că eram în perioada de schimbare a costumului (este vorba despre renunţarea elitei româneşti la costumul şi moda orientală - şalvari, işlic, turban - şi îmbrăţişarea modei, vestimentaţiei  occidentale). Neapărat că la început se aduceau stofe fine care erau scumpe foc şi deci inabordabile pentru cei cu chimirul mai anemic. Becheanu atunci, om cu perspicacitate comercială, a adus spre vânzare stofe mai uşoare, mai ordinare: jumătate lână, jumătate bumbac (cotton), şi fie că erau chiar din Franţa, fie că voia să le treacă ca atare le zise: demi-coton şi apoi mai pe scurt, mi-coton. Pretutindeni nu mai auziai vorbinduse decât micoton şi prin o stâlcire a cuvântului, în curând cuvântul deveni, în gura mulţimei, mitocan, desemnându-se prin el pe omul din popor, de jos, lipsit de gust şi rafinament. Şi pe această cale s-a îmbogăţit limba noastră cu un nou cuvânt. Explicarea nunumai că pare verosimilă ci e chiar cea adevărată. O deţin de la răposatul general Papazoglu ce mi-a fost bunic, şi care era un om învăţat şi cult pentru vremurile lui...“ scrie în schiţa „De Unde Vine Cuvântul Mitocan“ poliţistul Dumitru Carapancea.

 Povestea cuvântului, consemnată de poliţist, nu este departe nici de explicaţia din „Dicţionarul explicativ al limbii române“, editat de Academia Română. Potrivit DEX-ului, „mitocan“ desemnează un om cu comportări grosolane, vulgare, sinonim cu „bădăran“ şi „mojic“. Învechit, desemna un locuitor de la periferia unui oraş.

 

sursa: adevarul.ro

 

MITOCANUL CA FACTOR AL CIVILIZAȚIEI ROMÂNEȘTI - – G. M. Cantacuzino (în revista Simetria II, 1940)

Ce e un mitocan?

El nu reprezintă o categorie socială, dar se găseşte abundent în toată societatea românească şi ia toate aspectele, exercită toate funcţiile, e omniscient şi veşnic prezent în treburile româneşti. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de a trăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist şi sceptic, care rezolvă orice situaţie, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieţii noastre intelectuale şi mai ales asupra vieţii noastre de stat.

Mitocanul s’a născut supărat şi contra! Contra oricărei iniţiative generoase, contra instituţiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic şi laş.

Ceea ce face însă din mitocan vrăjmaşul No. 1 al civilizaţiei româneşti e dorinţa lui de a vâna iluziile şi idealurile şi de a dărâma metodic speranţele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate şi mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea şi de a încerca a menţine viaţa românească într’o ipostază de autoironizare, de denigrare şi de lipsă de încredere.

Incult şi vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă şi cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puţin a-l micşora.

Nu citeşte mai ales cărţi româneşti, nu ia parte la viaţa autohtonă dar judecă şi bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi dar cere onoruri. Nu călătoreşte, dar face veşnic comparaţii cu străinătatea. Nu îşi creşte copiii, dar îi declară geniali. Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menţine în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică şi lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca şi artiştii trăesc departe de ceea ce se chiamă societatea noastră.

Arhitecţii cari nu-şi pot permite luxul suprem: izolarea, au fost insă într’o largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderenţa lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme şi exces de elemente în arhitectura capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi şi zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care faţade din ţara bască au ferestre veneţiene sau faţade mexicane au elemente brâncoveneşti, pe când cupole romane acoperă săli de bae şi catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuşi are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veşnicia alăturea de regi şi de sfinţi.

Tăvălit în beatitudinea vulgarităţii sale, el nu-şi dă seama că vremurile se schimbă şi lucrează pe nesimţite dar metodic in contra lui. Faţă de gravitatea vieţii de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezenţă se simte mai ales în Bucureşti. Provinciile, cu o viaţă mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. In progresiva disciplinare a vieţii româneşti câmpul de acţiune al mitocanului (a cărei nevastă e adesea o estetă), se reduce din ce în ce. Totuşi, mult după dispariţia mitocanului de pe scena actualităţii, ravagiile lăsate de dânsul se vor simţi.

G. M. C.





15 iulie 2021

BLOCURILE MODERNISTE DE LA INTERSECȚIA MAGHERU CU C.A. ROSETTI




Blocurile SCALA și JAWOL proiectate de Rudolf Fränkel, arhitect de frunte al avangardismului german emigrat în România în vara anului 1933, sunt expresii ale funcţionalismului dinamic definit de Erich Mendelsohn, profesorul lui Fränkel.

Blocul MALAXA - BURILEANU al arh. Horia Creangă (Bălcescu 35-35A) a făcut școală și este socotit de unii ca cel mai înalt exemplu de arhitectură modernistă românească. În conceperea acestuia, Creangă a pornit de la ideea principală de „simplitate a linilor pure”.

Blocul ALGIU  proiectat de arh. Emil Nădejde cu forma sa de vapor, dar care era mai puțin prezent pe bulevard fiind dezvoltat de-a lungul str. C.A. Rosetti, sunt de părere că era cea mai spectaculoasă clădire din intersecție până la cutremurul din 1977. 

Deși este situat puțin mai departe de intersecție (Bălcescu 32), am inclus în postare și Blocul ELIAS (denumirea este incertă) proiectat de arh. Ion Boceanu care este un exemplu de arhitectură modernistă de cea mai bună calitate. Nu am reușit să deslușesc exact cronologia construirii imobilelor ilustrate aici, dar se pare că Blocul Boceanu este printre primele ridicate.

Imobilul SANITAS (Bălcescu 36) al arh. Virgil Nițulescu, o plombă între blocul arh. Boceanu și Blocul ALGIU, este situat în fața Blocului MALAXA pe care s-a dorit a-l continua din punct de vedere stilistic. Deși a fost pornit cu cele mai bune intenții, blocul s-ar înscrie mai potrivit în plastica fronturilor de pe șos. Ștefan cel Mare, împreună cu imobilul UNIC aflat vis-a-vis (Bălcescu 33). 


Lista blocurilor din fotografii:

- Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
- Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 / arh.  Rudolf Fränkel din punct de vedere plastic și Eugen Shimsy, 1936-37
- Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
- Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
- Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)
- Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957





Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  


Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37



Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul MALAXA – BURILEANU, Bd. Bălcescu 35-35 A / arh. Horia Creanga, 1935-37
Blocul JAWOL, Bd. Magheru 1-3 /  arh. Rudolf Fränkel
Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  

fotografie: Willy Pragher, mai 1937


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37


Blocul SCALA, Bd. Magheru 2-4 / arh. Rudolf Fränkel, 1935  
Blocul ALGIU, str. C. A. Rosetti 14 / arh. Emil Nădejde, 1936-37
Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)

fotografie: Willy Pragher, 1937



Blocul ELIAS (denumire incertă), Bd. Bălcescu 32 / arh. Ion Boceanu, 1934 (datare incertă)


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR


Blocul SANITAS, Bd. Bălcescu 34-36 / arh. Virgil Nițulescu, 1957

fotografie: Corvin Stasek, 1961 / sursa: arhiva UAR










13 iulie 2021

PRO ARHITECTURA / arh. Mario Loreti - Il palazzo del Consiglio Provinciale delle Corporazioni, 1938

arh. Mario Loreti - Il palazzo del Consiglio Provinciale delle Corporazioni  (în prezent, Camera del Commercio), 1938, Piazza Monte Grappa, Varese, Italia







fotografiile 1-3, 5 sunt fotografii de epocă, sursa: https://www.flickr.com/photos/136399492@N06/albums/72157660084922235/

fotografia (4): Mihai Duțescu 








 

6 iulie 2021

POVESTEA CENTRULUI CIVIC- arh. Ana Maria Zahariade (un text despre Casa Poporului)

Această lungă poveste este reconstituită din relatările unor arhitecți implicați și din propriile mele amintiri. (17) Nu există documente sau înregistrări oficiale, iar dacă există ele nu au fost încă găsite. Voi încerca să rezum momentele importante.

Momentul volatil.


Totul a început ca un zvon după cutremurul din 1977, când în institutele de proiectare se lucra intens la consolidarea clădirilor afectate de calamitate. Se spunea că a apărut ideea unei restructurări totale a orașului prin reluarea unui proiect dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial - al unui centru civic nou, pe dealurile din partea vestică a Bucureștiului. Se șoptea din nou numele lui Cezar Lăzărescu, aflat din nou în grații prezidențiale. (18) E greu de spus cât adevăr conținea zvonul, și nici nu știu cine a fost primul care a adus în discuție construcția noului centru civic. Ceva era cu certitudine adevărat, câtă vreme Ceaușescu a invitat toate numele sonore din arhitectura românească a momentului (mulți dintre ei profesori la Școala de Arhitectură) să propună idei pentru un nou centru civic. Zona aleasă era o țesătură urbană tradițională, cu multă încărcătură de memorie, presărată cu biserici și alte monumente istorice, încă fermecătoare chiar dacă prost întreținută sau cu părți lăsate pradă abandonului.

Momentul inocenței.


Este adevărat că Bucureștiul avea anumite probleme reale (mai ales în ce privește circulația), iar - în contextul legislativ al momentului - arhitecții puteau proiecta aproape numai după proiecte-tip, sub drastice restricții economice. Nici concursuri de arhitectură nu se prea mai organizau și, în orice caz, erau insuficiente pentru a absorbi energiile creatoare neîmplinite. Astfel, provocarea lansată de președinte a fost receptată ca un prilej neașteptat pentru a regândi orașul – și arhitecții au mușcat momeala. Optsprezece colective s-au coagulat în jurul principalilor arhitecți ai momentului într-un mod neconvențional, bazat pe afinități, ceea ce nu era deloc obișnuit în acea lume rigid instituționalizată. După o lună de lucru intens și entuziast, optsprezece machete erau terminate pentru prezentare. Arătau demersuri și propuneri diferite, diverse familii de soluții urbane, acoperind porțiuni variate de teren (limitele operației nu fuseseră precizate de vreme ce nu existau restricții legate de proprietatea privată); erau propuneri triumfaliste, altele simpliste, altele elegante și sofisticate… Toate aveau însă o trăsătură comună: toate erau supradimensionate. Din nefericire, urma acestor machete s-a pierdut, iar, în graba momentului, planșe desenate nu s-au făcut.
S-ar putea spune că a fost un fel de concurs de idei cu invitați. Ideea a circulat, deși ceea ce s-a întâmplat avea prea puțin a face cu un concurs de arhitectură: nu a existat nici o documentație specifică, obiectivele proiectului nu erau clar formulate, diverse indicații ajungeau la participanți pe căi confidențiale sau pur și simplu, prin „telefonul fără fir“, nu au existat restricții economice sau financiare, așa cum nu au existat nici juriu și nici câștigători. În noiembrie 1977 machetele au fost prezentate liderului, care, după toate probabilitățile, nu a înțeles o iotă din argumentele profesionale.



Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1977-1978


Bâlciul deșertăciunilor.


Ideea transmisă după această întâlnire, în aceeași manieră ocultă, a fost că numărul soluțiilor trebuie redus. Unele echipe s-au retras, altele s-au despărțit și membrii lor s-au alăturat altor echipe, alții au continuat cursa. Două dintre cele mai elegante și inteligente soluții fuseseră proiectate în Școala de Arhitectură (de echipa profesorului Doicescu și, respectiv, cea a profesorului Iotzu), și în final cele două echipe și-au reunit forțele îmbrățișând ideea amăgitoare că sistemul ar putea fi păcălit și profesionalismul ar putea triumfa. (19) Proiectul lor (din care s-au păstrat câteva fotografii), bazat pe un studiu serios, este o încercare elegantă de a respecta cele mai importante trăsături ale orașului (râul, cele două coline, monumentele istorice, anumite străzi etc.) și de a le sublinia importanța. Autorii au propus un complex format din trei edificii: sedii separate pentru cele trei puteri independente în stat (altminteri total dependente de partid!). La acea vreme nici ideea unei clădiri unice cu o singură axă monumentală și nici poziția axei principale nu căpătaseră încă formă în mintea lui Ceaușescu. Un proiect mult mai simplu și mult mai apropiat de ceea ce s-a realizat mai târziu a fost propus de echipa lui Cezar Lăzărescu. El era hotărât să obțină comanda și, în virtutea poziției sale, părea că are toate șansele. El este, de altfel, cel care a introdus ideea simplistă a unei singure clădiri și, în același timp, a convins multe dintre celelalte echipe fie să renunțe, fie să lucreze cu el.

Independent sau nu (nu cunoaștem circumstanțele exacte și nici dacă a existat un consilier în umbră), în 1979, Ceaușescu a hotărât să construiască o singură clădire centralizând toate puterile, precum și poziția ei pe dealul Arsenalului (deci implicând demolarea Mânăstirii Mihai Vodă) și direcția axei principale (Bulevardul Victoria Socialismului) în fața a ceea ce va deveni Casa Poporului. Decizia a fost marcată in situ prin baloane și a venit literalmente direct din cer, deoarece dictatorul însuși a hotărât totul din elicopterul prezidențial. Lăzărescu își simțea victoria apropiindu-se. Singurul obstacol era obstinatul grup Doicescu-Iotzu care, chiar și în noile împrejurări, reușise să proiecteze o soluție mai rafinată, încercând cu disperare să salveze ceea ce ar mai fi putut fi salvat din oraș. La începutul anului 1981, folosindu-se de poziția sa de rector al Institutului de Arhitectură și de președinte al Uniunii Arhitecților, Lăzărescu a silit încăpățânata echipă să iasă din joc. O pură coincidență a făcut să asist la acest moment pe care îl voi uita cu greu. Amărăciunea scenei e greu de descris și, cu siguranță, i-a marcat puternic pe cei implicați. Cei mai mulți dintre cei prezenți atunci au părăsit țara la scurt timp. Lăzărescu părea să fi câștigat.



Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979


Proiectul Doicescu - Iotzu, 1979


Lovitura de teatru.


Cu toate acestea, sistemul s-a dovedit neașteptat de ironic. Pe tot parcursul acestor episoade de culise, a existat un outsider pe care nimeni nu l-a luat în serios: o tânără ambițioasă, Anca Petrescu, fără multă experiență, dar deosebit de tenace și de insistentă. Ea a reușit să fie acceptată la toate prezentările succesive care au avut loc. Intrând pe ușa de serviciu, și-a adjudecat suportul fiului dictatorului (secretarul general al Uniunii Tineretului Comunist), s-a folosit și de ambiguitatea care îi învăluia numele (Petrescu era numele de fată al soției președintelui) și a reușit să rămână în cursă până la sfârșit. Prin urmare, Lăzărescu, după ce a eliminat toți profesioniștii pe care îi considera posibili adversari, trebuie să fi fost foarte surprins când a descoperit că are în față o nou-venită care, în plus, era capabilă să susțină într-o limbă accesibilă lui Ceaușescu un proiect și mai simplist decât al lui și mult mai ușor de înțeles de mintea primitivă a liderului. Noul adversar mai avea o mare calitate: era gata să accepte și să execute orice i s-ar fi cerut. Anca Petrescu a devenit astfel arhitectul-șef al Casei Poporului, ale cărei dimensiuni s-au amplificat în chip grotesc și a cărei arhitectură s-a modificat în repetate rânduri după cum bătea vântul capriciilor lui Ceaușescu, pe care șefa de proiect evident le accepta. (20)

Lucrurile au luat aceeași întorsătură în ceea ce privește axa triumfală. Trei tineri arhitecți din școală prezentaseră în 1980, la un alt simulacru de concurs - tot neoficial - un sofisticat proiect postmodern (21). Ei au încercat să evite demolarea unor monumente istorice (schimbând direcția axei cu un unghi de 4 grade) și să articuleze printr-un spațiu de tranziție fronturile noului bulevard și orașul preexistent ascuns în spatele lor. Proiectul lor făcea, în spiritul epocii, variațiuni pe tema monumentalului: o transformare gradată de elemente morfologice (din tonalitate clasică în una modernă), în interiorul unei sintaxe clasice unificatoare, folosind o tehnică de trompe-l’oeil. Proiectul a fost foarte apreciat de lider, dar nu pentru calitățile sale reale, ci pentru caracterul monumental. Tulburătoare risipă de energie intelectuală și de talent! În cele din urmă proiectul a fost masacrat, diverse alte echipe din variate institute de proiectare au primit în proiectare porțiuni de bulevard și totul s-a transformat într-un fel de mască excesiv decorată, agățată pe blocuri banale de proiect-tip.

Nu pot încheia această „fabulă“ fără a-l cita pe profesorul meu, Mircea Alifanti, singurul care a refuzat în 1977 invitația prezidențială. La argumentul meu cum că ar fi putut imagina un proiect mai bun pentru oraș, mi-a răspuns că „nu poți face arhitectură în asemenea împrejurări“. Avusese dreptate: „noi toți am trăit apoi un coșmar, în urma căruia generația mea nu se va reface niciodată, deoarece coșmarul este construit în piatră“, după cum mărturisește unul din inocenții din fosta echipă a lui Octav Doicescu.(22)
Aproximativ 700 de hectare au fost demolate și continuă să fie și astăzi un maidan deprimant în inima orașului, Casa Poporului este de nefolosit și foarte greu de ocupat (chiar și pentru Parlament) și continuă să devoreze banii publici pentru întreținere, care devine din ce în ce mai problematică pe măsură ce trece timpul…

NOTE:

17. O parte din informațiile folosite aici au fost publicate în revista Arhitectura 1-4/1996, după concursul internațional București 2000.

18. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura, 1-4/1996.

19. Cei doi foarte cunoscuți arhitecți (prof. Octav Doicescu și prof. Nicolae Iotzu) au lucrat cu arhitecții Ștefan Lungu, Francisc Echeriu și Petre Ciută

20. Ca un detaliu, Lăzărescu a trebuit să se mulțumească doar cu refacerea mutilantă a Teatrului Național (proiectat de echipa Horia Maicu în versiunea inițială), o clădire deloc agreată de Ceaușescu și care – prin „pură coincidență” – a fost grav alterată de un incendiu de noapte.

21. Poziția și dimensiunea Casei au fost fixate odată cu forma enormei piețe din față. Diverse echipe din școală au fost chemate să deseneze fronturile bulevardului: Ceaușescu aștepta o imagine monumentală și era mereu nemulțumit de propunerile precedente. Opt sau zece proiecte au fost expuse la Primărie, dar nu pentru ochii publicului. Cei trei arhitecți la care mă refer aici erau Francisc Echeriu, Romeo Simiraș și Dinu Patriciu.

22. LUNGU, Șt., „O chestiune de morală”, în Arhitectura 1-4/1996.



1 iulie 2021

"Calvarul Aiudului" - articol de arh. Anca BRĂTULEANU despre monumentul proiectat de arh. Anghel Marcu




Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Recunosc că ştiu puţine lucruri despre localitate. În copilăria mea, numele Aiudului era rostit cu teamă şi nu semnifica altceva decît celebra închisoare în care unii membri ai familiei sau cunoscuţi ai lor îşi petrecuseră o parte a vieţii. Cei care supravieţuiseră aveau un mare „defect“: nu povesteau nimic. Era, probabil, modul lor de a rezista şi de a încerca să se reintegreze în viaţa „normală“.

Aşa încît, de-abia după 1989 am aflat mai multe despre Aiud. Doar că nu localitatea ne interesează acum, ci închisoarea sa. Aceasta din urmă a fost construită la sfîrşitul secolului al XVIII-lea; tot în acea perioadă a devenit închisoare districtuală şi a fost amplificată prin noi corpuri de clădiri, în perioada 1889-1892.

Ea a devenit unul dintre locurile de detenţie alese pentru opozanţii regimului comunist şi funcţionează astfel între 1947 şi 1964. „Rîpa robilor“ sau „Dealul robilor“ sînt numele sub care este cunoscut locul în care – după torturi şi tratamente greu imaginabile – deţinuţii decedaţi erau înmormîntaţi. Gropi comune sau individuale, fără indicaţia vreunui nume, împînzeau teritoriul cimitirului închisorii.

La iniţiativa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, arhitectul Anghel Marcu (1921-1998), a proiectat monumentul care se vede astăzi. I-a avut colaboratori pe arhitectul Nicolae Goga (1914-1995) – şi el fost deţinut politic – şi pe arhitecta Liliana Chiaburu. De altfel, cele mai multe informaţii mi le-a furnizat aceasta din urmă, fapt pentru care îi mulţumesc şi pe această cale. Proiectul a fost terminat în 1992, iar în 1993, monumentul era deja ridicat. Lucrările de execuţie s-au încheiat în 1999.

În fapt, proiectul a constat în sistematizarea şi amenajarea unei părţi din cimitir fără morminte. Pe una dintre terasele astfel obţinute a fost ridicat monumentul. Aşezat perpendicular pe linia dealului, el se înalţă cu forţă deasupra văii, marcînd simbolic zona înconjurătoare. Deasupra soclului – care conţine un osuar şi o capelă – se ridică şapte cruci duble, care susţin, la rîndul lor, o cruce mare, orizontală. Din vale, un şir de trepte late conduc către monument, accentuîndu-i poziţia şi întărindu-i simbolul.

E limpede că dorinţa arhitectului a fost aceea de a pune în evidenţă monumentul în raport cu peisajul existent, de a obţine un contrast între liniile de forţă ale acestora. Ceea ce i-a reuşit remarcabil, trebuie să o recunoaştem. Iar reuşita i-a fost răsplătită în 1997, cînd lucrarea şi autorul ei au obţinut Premiul special în cadrul premiilor Arhitext Design.

Din păcate, nu toate dorinţele autorului au fost îndeplinite. Monumentul a fost conceput pentru a fi volumul dominant al unui parc memorial. Şi asta profitînd de spaţiul lipsit de morminte de care aminteam mai sus. Doar că, de la ridicarea construcţiei, spaţiul adiacent nu a fost lăsat liber: cimitirul s-a extins pînă aproape de monument, numeroase morminte au început să fie plasate aici; chiar în apropierea monumentului – luîndu-i din spectaculozitate – au fost ridicate troiţe. Dacă, la ridicarea lui, monumentul „respira“ – cum spune Liliana Chiaburu –, acum el se luptă din răsputeri să-şi păstreze forţa de impact asupra zonei înconjurătoare, cu amenajările ei lipsite de reguli şi, mai ales, lipsite de respectul datorat unei construcţii care, ea singură, este un omagiu adus celor ce – fără de vină – şi-au pierdut speranţele şi viaţa în închisoarea de la Aiud.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.


În Arhiva de subiecte a blogului (pe coloana din dreapta) sunt şi alte articole cu imagini de case tradiţionale. Dacă vreţi să ajungeţi la pagina principală, daţi clic aici sau pe inscripţia ATELIERUL DE ARHITECTURĂ din antet.