Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini
VALOAREA UMBREI ÎN
ARHITECTURA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ
În
istoria arhitecturii universale se disting cu claritate, în afara de orice
consideraţie stilistica, două concepţii arhitectonice, oricare ar fi epoca sau
stilul : a) arhitectura cu faţadele închise, în care plinul domină, deci lumina
modelează, pune în valoare materialul oricare ar fi el, colorat sau nu, preţios
sau vulgar ; liniaturile modenaturii, modenatura însăşi fiind alfabetul în care
se scriu semnificaţiile operei şi b) arhitectura cu structura aparentă pe
stîlpi şi grinzi cu faţadele deschise în care golul, umbra, sînt elementele
principale. Prima este în genere concepţia fundamentală a arhitecturii europene
nordice, dar arhitecturii arabe ca exterior, arhitecturii babiloniene,
arhitecturii egiptene şi celei mexicane. în arhitectura templelor greceşti
însă, în arhitectura romană, chineza, japoneză, în arhitectura populară de pe
litoralul Mării Negre, în India, în Siria, se realizează dominarea umbrei
asupra părţilor de construcţie luminate.
Raportul
dintre umbră şi lumină pe faţade va determina caracterele arhitecturii,
sensurile pe care le capătă expresia plastică, întreg limbajul arhitectural.
Deci
în afară de valoarea practică a porticelor, pridvoarelor, care fac posibilă
utilizarea unui spaţiu exterior adăpostit aproape tot timpul anului, trebuie să
admitem o înţelegere particulară a comuniunii omului cu natura şi a expresiei
plastice prin umbra dominantă asupra luminii, restrînsă la coloane, antablament
şi balustrade. In arhitecturile istorice coloanele au o robusteţe suficientă
pentru a realiza aproape un echili-
bru
între lumină şi umbra, dar în arhitectura populară echilibrul e complet rupt şi
umbra domină total părţile luminoase ale structurii.
Ceea
ce diferenţiază arhitectura civilă românească de arhitectura țărilor balcanice
este tocmai această ruptură totală a echilibrului lumină-umbră. Arhitectura
românească nu e numai volum şi spaţiu, ci expresie necondiţionată de material,
în principal luptă între lumină şi umbră. Fără sa fie o viziune picturală a
spaţiului, e un joc al structurii în umbră, în loc să fie al luminii pe material
şi structură, ca în arhitecturile istorice. Arhitectura românească nu e joc
compoziţional de elemente arhitectonice sub lumină, ci suflul unei unităţi
expresive integral puse sub semnul umbrei.
Vorbind
despre o arhitectură, trebuie să ne referim la exemplarele ei semnificative,
numai la cele care depăşesc stadiul de simplă construcţie utilitară, la
exemplarele înscrise în unitatea stilistică recunoscută poporului de-a lungul
veacurilor.
Compoziţia
.arhitecturii ţărăneşti nu e o sumă de acorduri de umbre separate, ci o
suprafaţă unitară, un registru unitar, un spaţiu umbrit unitar, sfîşiat ritmic
de liniatura de lumină ce cade pe stîlpi. Umbra
în
afară de orice mecanicism, fără o valoare de accent, figură geometrică unică,
unificînd toată construcţia, dantelată doar pe balustradă, umbra în arhitectura
românească devine raţiunea de a fi a modului de -expresie arhitecturală. în ea
ritmurile îşi pierd din intensitatea şi muzicalitatea obişnuită în alte
arhitecturi.
Valorile
arhitecturale se găsesc astfel inversate, întreg limbajul arhitectural e
schimbat, ca şi semnele alfabetice. Din această cauză e greu de înţeles mesajul
ei pentru cei cu educaţie estetică constituită în afara înţelegerii tradiţionale
a artei româneşti.
Dar
apropierea de artele cu specificitate absolută, deşi a fost grea pentru
europeni, n-a constituit o barieră pentru recunoaşterea valorii lor universale.
Acordul
secret între umbră şi proporţie nu se pierde în umbră ; ¡registrul total,
departe de a şterge proporţii, se ritmează şi vibrează
prin
stîlpii subţiri ca nişte coarde care fac sa sune umbra, reflexul, împrumutând
arhitecturii româneşti sonorităţi surde, în contrast cu sonoritatea luminoasă a
arhitecturilor istorice.
Predilecţia
pentru o surdina a efectelor (o întîlnim şi în arhitectura modernă), face ca
arhitectura românească să se lipsească de decoraţie sau să o mărunţească la
stîlpi şi balustradă în aşa fel, încît să i se simtă numai vibraţia, dar nu să
se vadă. Proporţiile între goluri şi plinuri, atît de importante în arhitectura
clasică, se reduc în arhitectura românească la proporţia între un singur gol şi
un singur plin ; uneori dispărînd plinul cînd umbra stăpîneşte integral
compoziţia arhitecturala, proporţia se aplică asupra unei liniaturi fine,
asupra a doua registre de umbră despărţite de o balustradă şi ea de culoarea
umbrei, lemnul fiind singurul material care are culoarea umbrei.
Nu
e o enormitate să se vorbească despre culoarea umbrei, umbra casei româneşti
neînsemnînd o lipsă integrală de lumină, ci o penumbră a cărei intensitate şi
culoare variază în cursul orelor, de la puternică în cursul zilei, estompată
dimineaţa şi seara.
în
reflexul pridvoarelor caselor din oraş, fundalul nu se mai vede, pe cînd la casele
ţărăneşti fundalul pridvorului devine vizibil la anumite ore. în arhitectura
ţărănească românească fundalul pridvorului e numai un suport, nu un fapt
revelator artistic, de aceea e neglijat. Revelator e acordul între umbră şi
liniatura stîlpilor şi a balustradei, între culoarea împrumutată materialului
şi umbră, între lemnul patinat gri şi albul spoielii de var.
în
orice stil arhitectonic trăieşte, pulsează viaţa în variaţia ceas de ceas,
minut de minut a luminii. în arhitectura românească fenomenul se petrece în
negativ, conturînd puteri tainice, pulsaţii ritmice cu aîte intensităţi decît
cele luminoase ; nu mai e un spectacol total vizual, abstract, ci unul abstras
din lumea reală, spre a se proiecta cu toată plenitudinea într-una estetică.
Arhitectura
urbană românească e un flux continuu de reflex. Arhitectura ţărănească
româneasca e un reflex continuu de umbra, un efect vizual poetic într-o lume
dotată cu o noua dimensiune, a imponderabilului. Limbajului normal al
arhitecturii i se opune unul mai puţin sonor şi colorat, dar mai încărcat de
semnificaţii şi poezie.
Arhitecturile
istorice sînt sensibile, arhitectura românească este, ca şi cea modernă, o
arhitectură cerebrala, dar care n-a renunţat la poezie, o arhitectură apreciind
raporturi matematice dar sensibilizînd matematica.
Arhitecturile
istorice sînt volume a căror materialitate evidentă domină toată expresia
arhitecturală, volume care creează şi delimitează spaţii interioare şi
exterioare în mod definitiv.
în
spaţiul exterior lumina e biruitoare şi el se întinde în jur, formulat de
dinamica spaţială a arhitecturii. în spaţiul interior al arhitec- turilor
istorice lumina modelează forme, accentuează culori şi, vibrînd pe aceleaşi
elemente constructive pe care le-am întîlnit în exterior, formulează spaţiul
interior limitat. Aci la interior umbra este valorată la maximum şi lumina
filtrată e pusă în slujba ei.
în
arhitectura tradiţională civilă românească umbra este în exterior, devine
suport al dramei arhitecturale şi element principal de expresie, iar la oraş
locul umbrei îl ia reflexul pridvorului închis cu geamuri. Reflexul constituind
intermediul dintre lumină şi umbră inaugurează o nouă modalitate estetică care
va fi valorizată din plin abia la sfîrşitul secolului al XlX-lea.
Fără
să fie lumină sau umbră integrală, deci fără să se înscrie în elementele
expresive ale arhitecturilor istorice, reflexul a dominat arhitectura urbană
românească în secolul al XlX-lea, cum astăzi domină arhitectura modernă.
Umbra
a fost valorificată în moduri variate în epoci stilistice diferite. în spaţiul
interior a avut ponderea maximă în toată antichitatea pînă în bizantin şi
gotic. Dar în spaţial exterior este limitată de lumină de la egipteni pînă la
neoclasici. în orice arhitectură istorică lumina pune în valoare cu violenţă
elementele constructive prin ajutorul degradeurilor sau prin opoziţia directă
cu umbra. Lumina delimitează cu precizie matematică orice volum în spaţiu, îl
dimensionează, îi da valori monumentale sau îl minimalizează. Umbra estompează
elementele constructive şi şterge astfel noţiunea de dimensiune, făcînd dintr-o
construcţie de foarte mici dimensiuni o arhitectură monumentala.
E
ceea ce au înţeles ţăranii români, pătrunşi de poezie şi monumentalitate, în
comuniune constantă cu natura. Această comuniune a fost realizată prin spaţiul
intermediar între interior şi exterior, pridvorul total, element dominant de
umbră, care a împrumutat arhitecturii ţărăneşti româneşti incertitudinea
dimensională, deci aptitudinea spre monumentalitate ca spaţiu extensibil
mental. Intermediu între material şi imaterial, între materialitatea şi
imaterialitatea arhitecturii, umbra pridvorului românesc domină şi determină
întreaga compoziţie arhitecturală în casa ţărănească, împrumutîndu-i o
originalitate absolută în istoria arhitecturii.
Pentru
a exprima inefabilul poeziei populare româneşti nici un alt mijloc n-ar fi fost
mai bun decît umbra. O puternică poezie impregnează arhitectura gotică tocmai
prin insistenţa puternică a umbrei pe faţade şi în interior. Poezia e prezentă
şi în arhitectura romanică, o poezie naivă a unei culturi care se naşte, dar e
absenta în arhitectura Renaşterii, care înlocuieşte poezia cu grandilocvenţă,
umilitatea prin mîndrie, vibraţia lucrului viu prin preciziunea mecanică a
lucrului perfect contrapus imperfecţiunilor naturale.
S-ar
părea că, înlocuind umbra cu reflexul în arhitectura veche urbană românească,
poezia pierde terenul pe care îl stăpîriea în arhitectura ţărănească. Evident,
o poezie citadină înlocuieşte, în reflexul arhitecturii urbane, poezia populară
dacă au acelaşi izvor de inspiraţie, acelaşi ritm, aceleaşi metafore pentru
vivificarea faţadelor şi comuniunea cu natura. Această metamorfoză a poeziei
din arhitectura ţărănească în poetica rece, oarecum distantă, a arhitecturii
urbane, făra să dea mutaţii stilistice, a adus în arhitectura românească, cu un
secol înainte, modalităţile de valorificare a reflexului, care face astăzi
esenţa arhitecturii moderne.
Ferestre
continue longitudinale sînt obişnuite încă din secolul al XVI-lea, în ţările
riverane mării Nordului ; puternicul aer gotic însă le-a făcut să treacă
neobservate, deşi sînt nemărturisitul izvor al arhitecturii moderne ; rolul
puternic pe care decoraţia o juca ;în această arhitectură urbană gotică nu
răspundea nevoii de puritate a arhitecturii modeme. Nuditatea arhitecturală
caracterizează arhitectura urbană românească ca şi pe cea ţărănească, indiciu
al unei îndelungi rafinări plastice a arhitecturii româneşti, moştenitoare şi
continuatoare a arhitecturii trace.
Orice
arhitectură structurală utilizează umbra pentru a face structura suport al
expresiei ; orice arhitectură masivă liniază cu ajutorul modenaturii şi
decoraţiei faţa luminată spre a face posibil mesajul arhitectural. Dar
arhitectura populară românească, reducînd structura la simple vectoare ale
forţelor mecanice şi modenatura la simple orizontale, face din umbră materialul
expresiv cel mai sugestiv, cel mai permeabil gîndirii arhitecturale.
Dacă
decoraţia nu este atît de discretă încît să devină o simplă vibraţie luminoasă,
să se confunde cu vibraţia luminoasă a materialului, ea începe să acopere
arhitectura cu văluri care fac greoaie perceperea mesajului, întunecă structura
psihică a comunităţii care a dat naştere arhitecturii.
Intensitatea
diferită a umbrei, în cursul orelor zilei, face din fiecare casă ţărănească un
spectacol arhitectural neîntrerupt ; aspectele nebănuite pe care le capătă
aceeaşi casa în cursul zilei nu se pot împlini în arhitectura generată de
lumina, unde numai culoarea dimineţii şi a înserării aduce variaţii în peisajul
urban.
Incidenţa
luminii asupra planului vertical al arhitecturii joacă un rol minim în
arhitecturile istorice, pe cînd în arhitectura populară românească are un rol
covîrşitor. Planul din fund al pridvorului este vizibil, sau dispare, după cum
soarele se înalţă sau apune. Intensitatea expresiei e maximă cînd intensitatea
umbrei e maxima şi anume la amiază, cînd soarele cade vertical. Atunci, stîlpii
de lemn, ferestrele şi uşile se topesc într-un fundal neutru, volumul se
conturează perfect şi opoziţia registru de umbră-registru de lumină îşi capătă
valorile maxime. Uneori, ca în regiunea Muscel, registrul continuu de umbră e
aşezat pe un registru continuu de lumină, deseori egal ca valoare cu registrul
de umbră. Definitorie pentru arhitectura românească este dominaţia absolută a
umbrei, de la casa parter şi casa ţărănească cu doua nivele pînă la casa urbană
cu patru nivele, aceasta din urmă cu echivalentul ei, reflexul.
Valoarea
ritmului în această masă de umbră sau reflex scade sen- -sibil, pentru ca
stîlpii subţiri, neverosimili de subţiri, se topesc în unitatea absolută
instaurată de umbră. Unificatoare, creatoare a unui volum impalpabil, umbra,
specifică arhitecturii româneşti, îi dă acesteia un -caracter cu totul
neobişnuit.
Lupta
între lumină şi umbră, între masiv şi imponderabil, s-a dat în arhitectura
românească între arhitectura civilă şi arhitectura bisericească, între
arhitectura ţărănească şi arhitectura boierească, între arhitectura urbană şi
arhitectura boierească, la fel cum se dă astăzi în arhitectura modernă,
zbuciumată de toate căutările ei plastice.
Arhitectura
antichităţii clasice şi goticul reprezintă echilibrul stabil între umbră şi
lumină, arhitectura neoclasică, barocul şi Renaşterea, victoria luminii asupra
umbrei. Arhitectura modernă, statornicind triumful reflexului asupra luminii,
scoate arhitectura din făgaşul stilurilor istorice şi o angrenează într-o lume
plastică în care densitatea materialului şi gravitatea sînt învinse cu alte
mijloace decît cele gotice. Goticul pulveriza masele de piatră dirijîndu-le
spre înălţimi neverosimile ; ascunzînd structura sub o suprafaţă totală de
reflex, arhitectura modernă ignorează materia, o desfiinţează ca senzaţie.
Presentimentul
acestui nou univers plastic arhitectura româneasca, l-a avut de mult. El nu s-a
realizat decît în arhitectura ţărănească şi urbană, arhitectura bisericească
reflectîndu-se ca un revers luminos al tradiţiei arhitecturale.
De
ce umbra şi nu lumina a fost aleasă ca mijloc principal de expresie poate fi
explicat doar prin înţelegerea ca un tot indestructibil al binomului
viaţă-natură.
De
ce n-a fost cunoscută şi recunoscută la valoarea ei pînă acum arhitectura
românească autentică este un fapt cu totul natural. Arhitectura tradiţională
contrasta cu tot ce era cunoscut ca stil istoric în omenire în secolul al
XlX-lea iar românii crescuţi la şcolile Occidentului nu mai aveau posibilitatea
să înţeleagă nici sensurile plastice, nici mesajul arhitecturii româneşti.
Arhitectura
ţărănească, cu vectoarele ei discret ritmate, se liniază vertical şi orizontal
în geamlîcurile arhitecturii urbane, introducînd o- notă de intimitate acolo
unde arhitectura ţărănească excela prin monumentalitatea creată de unitatea,
neturburată de nimic, a pridvorului deschis. Ascunsă în curţi pe măsură ce
oraşul s-a occidentalizat, arhitectura oraşului românesc, atît ele departe de
oraşul occidental ca şi de cel oriental, rămîne invizibilă vizitatorilor
obişnuiţi cu aceste două arhitecturi. Pentru a fi cunoscută, vor fi necesare
încă eforturi îndelungate de cercetare, de restaurare şi de explicare a
sensurilor ei plastice.
Lumina
transfigurează, metamorfozează fiecare particulă de material şi arhitectura
generată de lumină exprimă cu atît mai tare sufletul poporului care a creat-o,
cu cît faţadele sînt mai liniate, mai contrastate cu umbra.
Umbra
care generează arhitectura românească, estompînd materialul, pune o surdină
puternică dar încarcă arhitectura cu o putere emoţională deosebită şi,
independent de material, realizează abstracţia absolută a arhitecturii. Lumina
divizează, subliniază, pune în relief fiecare element, dă culoare ansamblului
şi un tonus ridicat arhitecturii. Prin contrast, arhitectura generată de umbră
e lenifiantă şi invita la poezie.
E
o deosebire totală între umbra aruncată pe un zid şi umbra golului pridvorului
: prima e mai mult o pată uniforma ; umbra golului pridvorului are nenumărate
nuanţe, subtilităţi de penumbră şi tonuri de gri nenumărate.
Arcada
întrerupe continuitatea registrului de umbră, nu poate exista comparaţie între
unitatea registrului de umbră construit pe grinzi şi stîlpi şi orice suită de
arcade. Pe cînd arcada singularizează orice gol, orice umbră ca formă
geometrică, grinda orizontală unifică întreaga structură, constituind o umbră
unitara.
Opţiunea
pentru arc sau grindă e determinată de structuri psihice fundamental opuse,
astfel : grecii şi bizantinii. Polivenţi sînt doar romanii şi urmaşii lor
italienii. Romanicul impune tuturor arcul, goticul îl frînge, Renaşterea reia
polivalenţa romană, barocul revine la lintou iar neoclasicul rămîne în
ambiguitate.
Marile
curente stilistice influenţează doar arhitectura cultă, în timp ce arhitectura
populară rezistă ; cele dedicate lintoului sfîrşesc cu lintou, cele dedicate
arcului cu arc.
Trecerea
de la lintou la arc se face uneori prin muierea lintoului, îndulcirea lui de
capete, apoi trecerea în arcuri polilobate şi trilobate, fenomen care s-a
întîmplat şi la noi în secolul al XlX-lea. Dar înlocuirea lintoului cu arc
înseamnă pierderea specificităţii unei arhitecturi cînd schimbarea se face în
masă. Opţiunea pentru arc a arhitecturii boiereşti româneşti,, datorită
materialului şi dorinţei de soliditate, o face greoaie.
Umbra
în natura nu are nici o formă geometrică. Geometrizarea umbrei se face doar în
arhitectură, arhitectura însăşi generînd umbra, fie că e proiectată pe pămînt,
fie că liniază, sfîşie, punctează sau învăluie întreaga faţada. Vibrînd,
liniînd, punctînd sau acoperind întreaga faţadă, umbra creează modalităţi
diferite ale expresiei, arhitecturi care nu sînt vîrste diferite ale
arhitecturii, ci expresii ale diferitelor structuri sufleteşti.
Umbra
e rafinamentul arhitecturii ; cu cit ajunge mai puternica, cu atît valorile
plastice se definesc mai clar, acuzînd forme geometrice. Raportul între formă
şi umbră nu e acelaşi dintre formă şi lumina lumina pune în valoare formele,
umbra pune în valoare volumele. Cînd se aplică asupra unui singur volum,
resursele umbrei sînt infinite iar coloratură, tonalităţi, accente, disocieri
şi unificări posibile diferenţiază, într-atît arhitecturile, încît se poate
vorbi de universuri plastice diferite.
în
arhitectura românească umbra şi reflexul realizează simplificarea şi unificarea
maximă posibilă într-o arhitectură evoluată, cîştigînd prin aceasta o
monumentalitate greu realizabilă în arhitecturile care variază mijloacele de
expresie, elementele arhitecturale, materialele, E o realizare dincolo de
clasicism, deşi cu mijloacele clasicismului,, dincolo de arhitectura majoră,
deşi realizînd valori majore, dincolo de dimensiuni, realizîndnd monumentalul
în ciuda dimensiunilor mici.