Publicăm aici conținutului carții arh. Constantin Joja, "Sensuri și valori regăsite", Editura Eminescu 1981, Bucureși, 160 pagini .
ARHITECTURA CIVILĂ, ARHITECTURA
BISERICEASCĂ, ARHITECTURA LEMNULUI
Structuri
diferite, spaţii diferite, destinaţii diferite, efecte diferite, separă
arhitectura bisericească de arhitectura civilă. Locuinţa divinităţii era
închinată aspiraţiei către transcendent şi depăşea orice altă clădire a
oraşului în frumuseţe şi grandoare. Tot ce putea fi operă de artă se concentra
în spaţiul ei interior şi modela structura însăşi în exterior pentru a-i
imprima aceeaşi stare propice rugăciunii. Era prezenţa arhitecturală cea mai
activă dar şi cea mai reprezentativă pentru comunitate, încorporând întreaga ei
spiritualitate, evoluând odată cu evoluţia ei.
Efortul
plastic al omului s-a îndreptat întîi spre arhitectura templului. Pictura,
sculptura, sensul pictural şi sculptural au fost încorporate dintru început
templului şi catedralei. Armonii perfecte, proporţii perfecte, o poezie epică
învăluiau această arhitectură cu o aură mistică. Demnitatea umană trebuia să-şi
găsească aici expresia cea mai clara. Elementele esenţiale ale clădirii,
coloana şi grinda, trebuiau să-şi găsească aici perfecţiunea. Semnificaţiile
esenţiale ale vieţii, relaţiile om-natură, om-cosmos aci trebuiau să fie
concretizate, în această arhi-tectură — poarta şi scară către transcendent.
Arhitectura
civilă, urmărind cu totul alte scopuri, trebuie să fie total diferită şi ca
structură spaţială şi ca structură constructivă ; este expresie a spaţiului
intim impregnat de căldura vieţii, de luminozitatea gradată care să ne
odihnească şi să ne separe de natură, îngăduin- du-ne să ne regăsim, să ne
cercetăm, să ne cufundăm în gîndurile noastre. Dacă arhitectura bisericească
era un imn închinat divinităţii, arhitectura locuinţei a fost întotdeauna un
imn închinat omului. Aici se despart şi semnificaţiile existenţiale, şi
sensurile frumuseţii. După ce a părăsit în preistorie construcţia-adăpost
simpla, fără pretenţia de a încorpora idei şi sentimente, omul a început să-şi
gîndească locuinţa arhitectural : trebuia să se exprime în spaţiul exterior cu
toată demnitatea şi frumuseţea fiinţei ; în spaţiul interior — cu toată
aspiraţia lui spre un mediu estetic. (cititi mai departe)
Eforturile
majore ale omenirii au fost multă vreme îndreptate spre creaţia arhitecturii
religioase : ei i s-au închinat fonduri imense, toate mijloacele tehnice
cunoscute, artiştii cei mai înzestraţi, astfel că adesea templele, catedralele,
bisericile, moscheiele sînt veritabile opere de artă.
Dar
cîtă sensibilitate a fost încorporată în arhitectura civilă, cît rafinament s-a
desfăşurat, ce fantezie şi libertate de creaţie au fost investite în miliardele
de locuinţe ale ţăranilor şi orăşenilor de atîtea mii de ani, n-o ştim bine de
obicei. Cu materialul cel mai la îndemînă, dar şi cel mai ales, mai maleabil şi
oarecum viu, lemnul, s-au realizat nenumărate exemplare de opere de arhitectură
desăvârşită, pretutindeni pe pămînt şi ¡în toate timpurile dar sortite pieirii,
asemeni lemnului pieritor, şi neştiute, cum mai 9Înt încă şi astăzi.
Dacă
au încorporat spiritualitatea comunităţii, dacă au exprimai cu mai multă
putere. însă în simplitate şi modestie, structura sufletească şi intelectuală a
neamului, aceste construcţii ţărăneşti şi urbane au putut deschide drumurile
spre frumuseţe în aceeaşi măsură ca şi marile construcţii religioase, fiind
opere de artă majoră în aceeaşi măsură şi poate mai departe duse, cu toată
lipsa fiorului transcendent.
Dar
despre frumuseţea arhitecturii ţărăneşti, ca artă „monumentală“, la noi s-a
vorbit prea puţin.
Prestigiul
de care se bucură construcţia de piatră astăzi nu a fost acelaşi în toate
timpurile, piatra fiind acceptată doar ca element ce garanta durata. Conştienţi
de superioritatea plastică a lemnului, de căldura acestui material, care dădea
viaţă construcţiilor, oamenii l-au întrebuinţat cu precădere, din antichitate
pînă în Renaştere, în roman, romanic şi gotic, în toate oraşele lumii, iar în
satele şi oraşele noastre pînă la începutul secolului al XX-lea.
în
lemn s-au realizat toate modenaturile, profilaturiie şi decorul care au
alcătuit alfabetele atît de diferite, 'în care s-au înscris arhitecturi şi
stiluri diferite ; în lemn s-au putut realiza spaţiile celei mai cuprinzătoare
intimităţi. în lemn s-a putut crea această arhitectură aeriană românească, în
care gravitaţia este veşnic învinsă, cu spaţiul intermediar misterios, viu şi
schimbător la fiecare ceas şi în care proporţiile nu sînt supuse decît legii
sentimentelor pe care le exprimă. Lemnul îmbătrînea sau ardea, dar satele şi
oraşele renăşteau din cenuşa lor întotdeauna mai frumoase urbanistic şi
arhitectural, lemnul vechi din interior dînd întotdeauna satisfacţia frumuseţii
lui coloristice.
Orice
arhitectură de piatră sau de cărămidă este greoaie, legată de pămînt, supusă,
fără nici o posibilitate de scăpare legii gravitaţiei : o singură dată, în
arhitectura gotică, materia a fost înfrîntă şi spaţiul interior s-a arătat în
toată evidenţa lui, ritmul în toată consistenţa lui, lumina în toată
materialitatea ei. Chiar arcul şi arcada ajunse deseori la deschideri generoase
poartă în ele ceva din teluricul materialului, din robusteţea şi greutatea lui.
Arhitectura de piatră, făcută pentru a închide definitiv spaţii interioare,
pretinde să fie însăşi definitivă, lasă ruine frumoase chiar dacă nu a fost
frumoasă.
în
spaţiul exterior arhitectura de piatră instalează răceală, demnitatea omului
puternic şi avut, aproape o aroganţă, eleganţă ostentativă, păstrînd într-un
fel estompată toată vraja pe care o prinde şi o emană continuu arhitectura de
lemn, cu o putere căreia nu i te poţi sustrage, faţă de care nu poţi trece
indiferent, aşa cum se întîmplă de atîtea ori în faţa arhitecturii de piatră,
la care vibrezi numai cînd ai dispoziţia interioară pregătită sa intre în
consonanţă.
Arhitectura
nu avea nevoie nici de arbori nici de flori ca să încarce spaţiul oraşului cu
armonii, să-i dea nuanţele care să îl facă viu, tonifiant, creator, imagine
activă a spiritualităţii comunităţii.
De
mii de ani omenirea se străduieşte să cucerească pas cu pas frumuseţea prin
arhitectură şi reia mereu neobosită eforturile, cînd constată că nu a ajuns
decît la o frumuseţe relativă. Dacă nu credem că arhitectura este şi un fapt
liric, nu numai unul funcţional, dacă nu vom stărui să căutăm în ea expresia
sufletului nostru şi al cadrului vieţii noastre într-un mediu de poezie şi
calm, nu vom ajunge decît la cenuşiul invadator al construcţiilor cu funcţiuni
exclusiv habitatorii.
Niciodată
pentru om şi nicăieri pe pămînt arhitectura nu a avut numai funcţia prozaică
habitatorie, adăpost pentru zi, pentru noapte, pentru ploaie, pentru frig, ci a
fost expresie a aspiraţiilor noastre cele mai profunde, ca şi a istoriei
comunităţii.
•
Manualele
şi studiile clasice de istoria arhitecturii cînd expun arhitectura civilă se
referă în special la arhitectura palatelor sau a castelelor, ignorând marea
majoritate a construcţiilor civile, de la casele ţărăneşti pînă la locuinţele,
hanurile şi hotelurile din oraşe. Varietatea şi fantezia acestora sînt infinit
mai mari decît ale palatelor, puterea lor de expresie e dusă la limitele
extreme ; valenţele arhitecturii adevărate aici sînt de căutat.
Nimic
din arhitectura religioasa nu a influenţat arhitectura civilă a satelor şi
oraşelor, nimic din oboseala repetării elementelor plastice religioase nu apare
în această arhitectură de mai mici dimensiuni. Evident, nici aspiraţii către
ordinea supremă sau chiar ordinea statală nu sînt de găsit aici. Ordinea
supremă este una, ca şi ordinea statală, dar personalităţile umane sînt
infinite, de aceea şi arhitectura civilă are rezolvări infinite, chiar cînd
rămîne în acelaşi duh stilistic. O altă poezie decît cea a catedralelor şi
decît cea a palatelor învăluie aceste case, iar oraşul rezultă din fuziunea
acestor două moduri de a privi arhitectura : armoniile urbane se obţin cîtă
vreme ele păstrează scara tradiţională umană. Studiul oricărei arte nu se poate
lipsi de studiul arhitecturii civile, care a inclus şi va include statornic
toate artele, toata spiritualitatea, toate armoniile şi poezia plasticei.
Arhitectura
de lemn, printr-o inexplicabilă neînţelegere, a fost considerată întotdeauna ca
mai puţin capabilă dc monumentalitate, de expresie, de suport al mesajului
naţional, de perfecţiune plastică maximă şi de precizie stilistică decît
arhitectura de piatră şi cărămidă. Prin plasticitatea materialului, printr-o
mai îndelungată rafinare stilistică, printr-o incomparabilă „întindere“ a
clădirilor în toate timpurile şi în toate climatele, arhitectura de lemn a
căpătat în realitate, într-un anumit fel, o supremaţie plastică asupra
arhitecturii de piatră sau cărămidă.
O
educaţie estetică unilaterală, iniţiată de Renaşterea italiană şî continuata
pînă astăzi, face ca să nu mai fie vizibilă multitudinea mijloacelor plastice
ale arhitecturii de lemn, posibilităţile sale. nelimitate de expresie, căldura
acestui material viu, discursul său clar, niciodată grandilocvent.
Prejudecata
aceasta avea să frîneze creaţia arhitecturală timp de cîteva secole.
Superioritatea arhitecturii de piatră asupra arhitecturii de lemn poate privi
materialul, dar nu plastica ansamblului, soliditatea şi durata clădirii, dar nu
frumuseţea proporţiilor şi armoniilor ei. Nu judecăm o sculptură numai după
materialul în care e. realizată, o pictură numai după tehnica şi culoarea
întrebuinţată ; totuşi arhitectura s-a judecat după valoarea materialului.
începînd cu Renaşterea italiană, care influenţează întreaga Europă, arhitectura
de piatră înlătură frumuseţea şi strălucirea arhitecturii de lemn, care îşi
opreşte, în Nord, evoluţia la perioada gotică, urmînd să trăiască doar sub
forma arhitecturii romantice a castelelor din Germania şi Elveţia, şi mai ales
în arhitectura ţărănească.
Aprecierea
şi dragostea pe care bizantinii au dat-o arhitecturii de cărămidă şi de piatră
n-a eclipsat niciodată înţelegerea arhitecturii de lemn. Revenirea la idealul
grecesc al monumentalului realizat la scară umană, după ultima clădire uriaşă,
Sfînta Sofia, a menţinut în arhitectura bizantină şi postbizantină echilibrul
exact în judecata plastică. Arhitectura modernă a întârziat cu cel puţin un
secol, din cauză că arhitectura de lemn ieşise din atenţia arhitecţilor şi a
întregii societăţi ; arhitectura oraşelor a luat altă înfăţişare, ajungînd la
adevărate deşerturi de piatră, deoarece arhitectura de lemn a fost expulzata.
Reluarea arhitecturii antice în Renaştere, cu prelungirile ei în baroc şi neoclasic,
constituind de fapt o oprire a evoluţiei naturale a goticului, căruia trebuia
să-i urmeze altceva decît un revival, a avut consecinţe incalculabile pentru
arhitectură.
La
dizgraţia arhitecturii de lemn a contribuit evident şi faptul ca lemnul fiind
un material uşor inflamabil se puteau pierde valori imense şi puteau să ardă
oraşe întregi. Acesta nu era însă un criteriu de judecată plastică.
îndrăznind
să punem alături şi să comparăm opere de arhitectura în lemn cu cele de
arhitectură în piatră, avem conştiinţa că restituim atenţiei omului de azi
valori pe care estetica timpurilor moderne le-a înlăturat, valori pe care
istoria artelor le-a neglijat, subtilităţi şi rafinamente arhitecturale pe care
deseori arhitectura în piatră nu putea să ie realizeze.
Arhitectura
în lemn a dat valori urbanistice cu mult superioare celei în cărămidă şi
piatră, pentru că a fost mult mai uşor să se realizeze armonii stradale,
raporturi armonice de la construcţie la construcţie, raporturi coloristice
superioare celor de tencuială, o ţinută artistică mai fermă decît cea a
arhitecturii de zid.
Faptul
că astăzi s-a părăsit tehnica şi plastica arhitecturii de piatră, concepţia
spaţială şi atracţia spre calităţile gravitaţionale ale acesteia, arată un
paralelism între rafinamentul arhitecturii de lemn şi cel al arhitecturii
moderne.
Viziuni
plastice diferite, datorate tendinţei spre etern generată de o anumită
filozofie, sau preferinţei pentru materialul viu cu viaţă limitată cum e
lemnul, au dus în mod inevitabil la expresii arhitecturale diferite, chiar cînd
aceleaşi elemente de decoraţie erau utilizate şi într-o arhitectură şi în alta.
Astfel, ancadramentele ferestrelor, frontoa- nele mici triunghiulare sau pe arc
ac cerc ale barocului roman, pilaştrii canelaţi, au fost cu siguranţă
întrebuinţaţi concomitent în arhitectura de lemn şi cea de piatră, fără să se
poată afirma cu precizie însă în care au fost prima oară utilizaţi.
Ce
semnificaţie poate să aibă faptul că nici un tratat de specialitate nu
pomeneşte despre arhitectura de lemn ? Vitruvius, Alberti, Pal- ladio, Serlio
nu sînt preocupaţi decît de arhitectura de piatră şi cărămida. S-ar zice că
arhitectura de lemn nu era construită de artişti, nu era considerată artă, s-ar
putea crede că în afară de temple şi palate, circuri şi bazilici, teatre şi
terme, lumea trăia în barăci şi bordeie. Dar ştim că la Roma erau case de lemn
cu şase etaje, că oraşele ardeau uşor, că templul lui Solomon avea coloane din
lemn de cedru, că în Constantinopol majoritatea caselor erau de lemn, cu cîte 3
şi 4 etaje. Şi nimeni nu poate nega că Ur, Babilon, Ninive, Teba, Atena şi
toate oraşele romane şi greceşti nu erau construite in majoritate din lemn,
peste parterul de cărămidă. Dacă etajele ar fi fost construite în totalitate
din piatră şi cărămidă, ruinele lor s-ar fi păstrat cel puţin aşa cum s-au păstrat
cele din Herculanum sau Pompei.
Pentru
că se construia mai uşor şi mai repede în lemn, mai ieftin şi mai înalt,
arhitectura în acest material trebuie să fi fost mai dezvoltată în antichitate
şi evul mediu decît credem.
Pe
arii întregi de pe continent s-a construit de milenii mai mult în lemn, pînă în
secolul al XlX-lea, această arhitectură putînd să ajunga astfel la subtilităţi
plastice.
Pînă
în secolele XI—XII construcţiile în lemn dominau chiar şi la edificiile
religioase. Arhitectura civilă nu putea să rămînă inactiva, nici chiar în
secolele revărsării barbarilor asupra Occidentului sau Orientului.
Circumstanţele nu puteau fi mai favorabile arhitecturii religioase decît celei
civile.
Repetarea
în arhitectura civilă nu e anchilozare, ci, dimpotrivă,, condiţie a rafinării ;
ea suplineşte exaltarea şi fantezia considerate indispensabile artiştilor.
Nu
trebuie să considerăm construcţiile mai simple, mai sărace ca fiind cele mai
vechi. Programul arhitecturii civile pleacă de la un minimum habitabil la locuinţa
dezvoltată pînă la palat, dar marea majoritate o formează apartamentul cu 2 şi
3 camere, în antichitate ca şi acum.
Secole
de-a rîndul monumentele de piatră ale antichităţii au constituit modele pentru
arhitectura civilă şi religioasă. Construcţiile de lemn ale antichităţii
rămîneau şi ele în memoria colectivităţii, pentru că se refăceau periodic după
aceleaşi modele, cu aceeaşi structură, cu aceeaşi modenatură, cu aceeaşi
înţelegere spaţială şi volumetrică. Arhitectura de lemn de azi nu a inovat faţă
de cea veche, diferenţele de tratare sînt infime şi putem spune că astfel
cunoaştem arhitectura oraşelor vechi mai bine decît dacă le-am fi avut
fotografiate şi relevate de arhitecţi.
In
evul mediu, meşterul dulgher era tot atît de important ca cel pietrar, dacă nu
mai mult. Şabloanele, bolţile, şarpantele, plafoanele lucrate sînt tot atîtea
opere de artă ca şi zidăria de piatră. Pînă la sfîrşitul Renaşterii, încă din
antichitatea asiro-babiloniană, podoaba în lemn a construcţiei, fie că era la
plafon, la pereţi sau pardoseli, a cunoscut toată strălucirea plastică
posibilă. Nu există element de decoraţie în piatră care să nu fi fost facut mai
întîi în lemn, statuie care să nu fi fost făcuta în lemn cel puţin Ia fel de
expresivă ca cea de piatră.
De
obicei nu se judecă cu obiectivitate realizările arhitecturii de lemn faţă de
cele de piatră, densitatea materialului, duritatea lui fiind factorul care
împiedică judecata lucidă. Dacă n-ar fi decît să amintim greutatea cu care
arhitectura modernă, arhitectura aeriană de reflex, detaşată de sol, fără să
recurgă la prestigiul pietrei, a putut să-şi capete drept de cetate, ne dăm
seama cît este de greu să revenim asupra calificării piatră-lemn. Astăzi
criteriile de valorizare ale arhitecturii sînt schimbate : frumosul întruchipat
în arhitectura de piatră ca rezultanta a forţei gravitaţionale mai fusese o
dată pulverizat în arhitectura gotică.
După
ce ai contemplat arhitectura de lemn din ţară începi să priveşti arhitectura de
piatră cu alţi ochi ; siguranţă, dar şi răceală, opacitate, masivitate,
sentiment al duratei, sînt atributele casei de zid şi de piatră.
Faţă
de arhitectura de lemn a ţărilor nordice, arhitectura de lemn din Istanbul,
acoperind structura de rezistenţă cu scînduri capătă o supleţe în expresie pe
care arhitectura nordică, cu scheletul aparent şi umplutura de zidărie
tencuită, nu o poate avea.
Casele
nordice cu pignon (Gibelhăuser) sînt construite cu faţade în reţea rigidă şi
continuă, orizontalele balustradelor sînt marcate, dar golul domină. Mulţimea
montanţilor organizează faţada în vertical. Decorul baroc îmbracă montanţii şi
pignonul, reflexul domină faţada, care este de fapt un pan de verre.
Liniatura
verticală şi orizontală e mai puternic marcata în nord, mai vizibilă decît în
orice alta arhitectură ; ea face limbajul simplu dar expresiv, monoton dar
puternic. Raporturile între plin şi gol nu se mai citesc decît în registrele
orizontale, golul fiind dominant.
Vibraţia
uşoară a montanţilor decoraţi cu cariatide subţiri accentuează liniatura
verticală. Balustradele reduse la limită, nedecorate, fac o umplutură de
scînduri.
Asistăm
deci, în Nord, la perfectarea în secolul al XVI-lea a adevăratei arhitecturi în
pan de verve, care va deveni în secolul al XX-lea expresie universală
arhitecturală, aproape singura expresie posibilă azi, cu tot organicismul în
continuă ascensiune.
în
arhitectura nordică, reţelele armonice sînt simple, raporturile numerice
stabile, limitate la una-două valori. Ca nici o altă arhitectură, arhitectura
de lemn nordică suportă fără nici o inflexiune limbajul Renaşterii, al
barocului şi neoclasicului, rămînînd aceeaşi sub toate înfloriturile
stilistice, fiind mai mult decît un stil, construcţia însăşi, construcţie
care-şi creează propriul ei limbaj plastic, atingînd simplitatea perfecţiei.
Arhitectura
de lemn nordică îşi arată structura în toate articulaţiile care constituie, de
fapt, limbajul plastic. Arhitectura de lemn din Istan- bul îşi acoperă
structura, limbajul ei plastic fiind jocul de volume şi Imiaturi ale
îmbrăcămintei. Fără să sufere de rigiditatea arhitecturii de lemn nordică,
arhitectura postbizantină depăşeşte geometrismul atot- stăpînitor al
arhitecturii amintite şi intră în domeniul arhitecturii care se realizează în
plină abstracţie, dincolo de material şi structură, în care poezia geometrică
împlinită de poetica sentimentului devine subtilă, capătă graţie şi sens chiar
fără ajutorul decoraţiei structurale sau desenate.
în
Balcani, ca şi în Istanbul, barocul intervine în arhitectura civilă modificînd
înţelegerea volumetrică şi decoraţia într-o măsură incomparabil mai mică decît
în celelalte ţări europene. Nu se poate spune că barocul e unanim acceptat, că
în secolele XVIII şi XIX toate casele se construiesc în stil baroc. Dimpotrivă,
tradiţia e încă puternică iar majoritatea construcţiilor civile continuă să fie
în spiritul ei.
în
arhitectura de lemn din Istanbul barocul nu se vădeşte printr-o frămîntare a
volumului mai accentuată decît cea tradiţională.
în
ţările româneşti arhitectura civilă a fost o arhitectură a lemnului
dintotdeauna : chiar cînd structura de lemn a fost tencuită, faţada principală,
pridvorul, deschis sau închis, nu şi-a schimbat caracterul ei opus arhitecturii
de piatră sau de zidărie.