Vorbindu-se despre tradițiile arhitecturii românești, în mod obișnuit se face apel la monumentele de arhitectură populară și religioasă. Arhitectura urbană rămâne cu totul în afara atenției cercetătorilor. O privire mai atentă asupra vechiului fond de construcții duce însă la concluzia că se poate vorbi, cu mult temei, de o tradiție românească și în arhitectura urbană. Cristalizată cu deosebire în secolul trecut, aceasta se distinge - așa cum voi încerca să demonstrez - prin calități artistice cu adevărat excepționale.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cum dezvoltarea așezărilor urbane în țările românești, constructorii locali au fost preocupați de găsirea unor soluții - funcționale și de ordin estetic - proprii realizării unor edificii cu programe variate - case de locuit, hanuri etc. în mod firesc, întemeindu-se pe tradițiile multiseculare ale arhitecturii populare, meșterii au considerat la importanța cuvenită o problemă care poate fi socotită fundamentală pentru înțelegerea arhitecturii românești în general: spațiul de legătură dintre interior și exterior, altfel zis, prispa, cerdacul sau pridvorul. Adaptându-se noilor condiții de viață - care reclamau construcții mai ample, uneori cu mai multe nivele - și folosind cu abilitate virtuțile unui nou material, meșterii noștri au reușit să ridice clădiri reprezentative pentru gustul local: cu compoziții clare și echilibrate, cu ample suprafețe vitrate menite să protejeze de intemperii spațiul tradițional al prispei.
Într-o vreme in care orașele începeau să se populeze cu arhitectură eclectică - neoclasică, neogotică etc. - o parte din meșterii constructori perseverau în a ridica edificii care prin logica structurilor și sobrietatea decorației răspundeau spiritului local și tradițiilor de arhitectură populară românească.
Din nefericire, atunci când - mai târziu - ideea unei arhitecturi cu specific autohton a început să câștige teren, aceste construcții nu au intrat în câmpul de interes al inițiatorilor săi. Realizatorii arhitecturii neo-românești au pornit de la construcțiile religioase îndeosebi, fără să înțeleagă logica structurilor, a distribuției volumelor acesteia, aplecându-se doar asupra elementelor de suprafață, iar arhitectura țărănească n-au privit-o decât sub unghiul pitoresc.
Confuzii regretabile au catalogat arhitectura românească de care ne ocupăm într-o stilistică balcanică.
În realitate, aproape fără corespondență cu tipurile dezvoltate în țările care ne înconjoară, arhitectura noastră urbană cu cerdac închis, așa cum s-a constituit în secolul trecut, este de o autenticitate incontestabilă, derivând din arhitectura țărănească cu prispă. Construcțiile au fost rând pe rând demolate și s-au degradat fără a fi studiate, menționate, cel puțin, sau fotografiate. Ea îi prelungește, totuși, existența, în numeroase exemplare de o frumusețe remarcabilă, care ne permit o reconsiderare.
Socot necesar să atragem atenția asupra unei erori. S-a crezut anume că arhitectura pământeană ar fi o arhitectură pitorească. S-a uitat însă că pitorescul presupune varietatea de compoziție, surpriza, multiplicitatea mijloacelor plastice, șoc volumetric, șoc ritmic, șoc coloristic, și că nici unul din aceste mijloace compoziționale n-au făcut parte din structura arhitecturii noastre tradiționale. Dimpotrivă, caracteristice pentru arhitectura civilă românească, țărănească și urbană, sânt integritatea formei, unitatea volumetrică și ritmică, continuitatea registrelor de umbră, reflex sau lumină, indiferența pentru tratarea zidului, structura clară pe stâlpi și grinzi cu excluderea arcului. Este o arhitectură aeriană, de umbră și lumină, o arhitectură monumentală prin concentrarea și unitatea de sensuri.
Exemplele de arhitectură urbană românească (prezentate în ilustrațiile alăturate), alese fie chiar la întâmplare, par surprinzătoare doar datorită faptului că această arhitectură nu a fost cercetată niciodată ș totuși ea a format fondul general al construcțiilor din orașele noastre într-o unitate stilistică desăvârșită, de la Turnu Severin la Botoșani.
Între arhitectura modernă și arhitectura veche urbană românească se pot observa lesne similitudini frapante, fapt care indică o similitudine de gândire bazată pe logica formelor, a materialelor, a funcțiilor. Enumerarea acestor coincidențe nu are alt rost decât de a sublinia disponibilitatea arhitecturii urbane românești, sugestiile pe care studiul ei le poate oferi arhitecților contemporani și de asemenea plasticienilor. Luând în considerare similitudinile, vom remarca desigur și o seamă de deosebiri. Arhitectura noastră tradițională a cultivat întotdeauna unitatea integrală a volumului, a ritmului și registrelor de lumină, reflex și umbră, ca și arhitectura modernă, în forma ei clasicizantă perfectată de Mies van der Rohe, Gropius și Le Corbusier. Coincidențe plastice desigur, dar semnificative pentru adânca înțelegere arhitecturală a poporului român.
