Vorbindu-se despre tradițiile arhitecturii românești, în mod obișnuit se face apel la monumentele de arhitectură populară și religioasă. Arhitectura urbană rămâne cu totul în afara atenției cercetătorilor. O privire mai atentă asupra vechiului fond de construcții duce însă la concluzia că se poate vorbi, cu mult temei, de o tradiție românească și în arhitectura urbană. Cristalizată cu deosebire în secolul trecut, aceasta se distinge - așa cum voi încerca să demonstrez - prin calități artistice cu adevărat excepționale.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cum dezvoltarea așezărilor urbane în țările românești, constructorii locali au fost preocupați de găsirea unor soluții - funcționale și de ordin estetic - proprii realizării unor edificii cu programe variate - case de locuit, hanuri etc. în mod firesc, întemeindu-se pe tradițiile multiseculare ale arhitecturii populare, meșterii au considerat la importanța cuvenită o problemă care poate fi socotită fundamentală pentru înțelegerea arhitecturii românești în general: spațiul de legătură dintre interior și exterior, altfel zis, prispa, cerdacul sau pridvorul. Adaptându-se noilor condiții de viață - care reclamau construcții mai ample, uneori cu mai multe nivele - și folosind cu abilitate virtuțile unui nou material, meșterii noștri au reușit să ridice clădiri reprezentative pentru gustul local: cu compoziții clare și echilibrate, cu ample suprafețe vitrate menite să protejeze de intemperii spațiul tradițional al prispei.
Într-o vreme in care orașele începeau să se populeze cu arhitectură eclectică - neoclasică, neogotică etc. - o parte din meșterii constructori perseverau în a ridica edificii care prin logica structurilor și sobrietatea decorației răspundeau spiritului local și tradițiilor de arhitectură populară românească.
Din nefericire, atunci când - mai târziu - ideea unei arhitecturi cu specific autohton a început să câștige teren, aceste construcții nu au intrat în câmpul de interes al inițiatorilor săi. Realizatorii arhitecturii neo-românești au pornit de la construcțiile religioase îndeosebi, fără să înțeleagă logica structurilor, a distribuției volumelor acesteia, aplecându-se doar asupra elementelor de suprafață, iar arhitectura țărănească n-au privit-o decât sub unghiul pitoresc.
Confuzii regretabile au catalogat arhitectura românească de care ne ocupăm într-o stilistică balcanică.
În realitate, aproape fără corespondență cu tipurile dezvoltate în țările care ne înconjoară, arhitectura noastră urbană cu cerdac închis, așa cum s-a constituit în secolul trecut, este de o autenticitate incontestabilă, derivând din arhitectura țărănească cu prispă. Construcțiile au fost rând pe rând demolate și s-au degradat fără a fi studiate, menționate, cel puțin, sau fotografiate. Ea îi prelungește, totuși, existența, în numeroase exemplare de o frumusețe remarcabilă, care ne permit o reconsiderare.
Socot necesar să atragem atenția asupra unei erori. S-a crezut anume că arhitectura pământeană ar fi o arhitectură pitorească. S-a uitat însă că pitorescul presupune varietatea de compoziție, surpriza, multiplicitatea mijloacelor plastice, șoc volumetric, șoc ritmic, șoc coloristic, și că nici unul din aceste mijloace compoziționale n-au făcut parte din structura arhitecturii noastre tradiționale. Dimpotrivă, caracteristice pentru arhitectura civilă românească, țărănească și urbană, sânt integritatea formei, unitatea volumetrică și ritmică, continuitatea registrelor de umbră, reflex sau lumină, indiferența pentru tratarea zidului, structura clară pe stâlpi și grinzi cu excluderea arcului. Este o arhitectură aeriană, de umbră și lumină, o arhitectură monumentală prin concentrarea și unitatea de sensuri.
Exemplele de arhitectură urbană românească (prezentate în ilustrațiile alăturate), alese fie chiar la întâmplare, par surprinzătoare doar datorită faptului că această arhitectură nu a fost cercetată niciodată ș totuși ea a format fondul general al construcțiilor din orașele noastre într-o unitate stilistică desăvârșită, de la Turnu Severin la Botoșani.
Între arhitectura modernă și arhitectura veche urbană românească se pot observa lesne similitudini frapante, fapt care indică o similitudine de gândire bazată pe logica formelor, a materialelor, a funcțiilor. Enumerarea acestor coincidențe nu are alt rost decât de a sublinia disponibilitatea arhitecturii urbane românești, sugestiile pe care studiul ei le poate oferi arhitecților contemporani și de asemenea plasticienilor. Luând în considerare similitudinile, vom remarca desigur și o seamă de deosebiri. Arhitectura noastră tradițională a cultivat întotdeauna unitatea integrală a volumului, a ritmului și registrelor de lumină, reflex și umbră, ca și arhitectura modernă, în forma ei clasicizantă perfectată de Mies van der Rohe, Gropius și Le Corbusier. Coincidențe plastice desigur, dar semnificative pentru adânca înțelegere arhitecturală a poporului român.
Simplitatea și sobrietatea sunt urmărite cu aceeași
perseverență în arhitectura modernă ca și în arhitectura noastră tradițională:
una însă cu mijloace industrializate, alta cu mijloace, mai mult sau mai puțin,
manuale.
Arhitectura modernă utilizează pe toate fațadele lumina amplă, într-o construcție ușoară. Arhitectura tradițională realizează doar pe fațada lungă această lumină amplă, închizând celelalte trei fațade, și asigurând, astfel, o lumină moderată în camere - soluție logică, conformă climatului.
Aceeași nevoie de situare în mijlocul naturii, de care să fie despărțită doar de o membrană neîntreruptă de sticlă se vădește în arhitectura tradițională românească ca și în arhitectura modernă. în tradiția noastră, casa este un refugiu, în care omul se poate retrage protejat de ploaie, de vânt, dar fără, să renunțe la cerdac, la spațiul intermediar care menține pe orice vreme contactul cu natura.
Cortina de sticlă a cerdacului nostru închis are aceeași funcție ca și cortina modernă.: simultaneitatea spațiului interior-exterior.
Fereastra extinsă orizontal, creată în arhitectura modernă la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu casa Leiter din Chicago, la noi se dezvoltă odată cu apariția manufacturilor de sticlă în țară, încă la începutul secolului al XIX-lea, pentru că în arhitectura tradițională extinderea ferestrei pe orizontal este dezvoltarea logică a închiderii cu geam a cerdacelor.
Funcționalismul și structuralismul pur din arhitectura modernă este din plin regăsit în arhitectura tradițională românească. Dar aceasta din urmă nu manifestă nici o înclinare spre constructivism sau arhitectură organică. Pe când clădirile moderne au o austeritate uneori uscată, casele tradiționale românești au o expresie poetică extrem de variată.
Cerdacul cu două nivele, închis la etaj, deschis la parter, atât de frecvent în arhitectura noastră urbană, prefigurează clădirea modernă pe piloți, detașată de pământ.
Arhitectura modernă amplifică experiența emotivă prin noi descoperiri plastice, arhitectura tradițională printr-o simplificare continuă. Limbajul ei estetic este redus pentru că se concentrează în suprafețe sugestive de umbră și in ritmuri și accente susținute.
Altoită pe trupul viguros al tradiției, arhitectura contemporană românească își va putea afirma calitățile ei specifice. Organizarea interioară a spațiului în arhitectura noastră modernă va putea urmări doar directricele tradiționale spațiale, funcțiunile noi, cerute de programele noi, urmând să se raporteze la nevoile societății actuale. Viziunea plastică însă, cred că ar avea un solid punct de plecare în viziunea constituită deja în tradiția arhitecturii urbane românești.
O apropiere a arhitecturii moderne de umanitatea noastră se poate face în primul rând prin tradiție. Tradiția uitatei arhitecturi urbane românești reprezintă un stimul fecund pentru dezvoltarea originală a arhitecturii noastre moderne și, în același timp, un punct de referință pentru creația plastică în cadrul cooperării sale cu arhitectura.
