28 octombrie 2021

arh. Constantin Joja - ”Izvoare noi pentru arhitectura românească modernă”



Casă  din Craiova, sec. XVIII. Compoziţie clară, tratată fără nici o şovăire ; 
registru superior de reflex continuu, registru inferior de lumină punctat de intrări. 
Unitate volumetrică, ritmică şi coloristică (foto Paul Petrescu)

Vorbindu-se despre tradițiile arhitecturii românești, în mod obișnuit se face apel la monumentele de arhitectură populară și religioasă. Arhitectura urbană rămâne cu totul în afara atenției cercetătorilor. O privire mai atentă asupra vechiului fond de construcții duce însă la concluzia că se poate vorbi, cu mult temei, de o tradiție românească și în arhitectura urbană. Cristalizată cu deosebire în secolul trecut, aceasta se distinge - așa cum voi încerca să demonstrez - prin calități artistice cu adevărat excepționale.

Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cum dezvoltarea așezărilor urbane în țările românești, constructorii locali au fost preocupați de găsirea unor soluții - funcționale și de ordin estetic - proprii realizării unor edificii cu programe variate - case de locuit, hanuri etc. în mod firesc, întemeindu-se pe tradițiile multiseculare ale arhitecturii populare, meșterii au considerat la importanța cuvenită o problemă care poate fi socotită fundamentală pentru înțelegerea arhitecturii românești în general: spațiul de legătură dintre interior și exterior, altfel zis, prispa, cerdacul sau pridvorul. Adaptându-se noilor condiții de viață - care reclamau construcții mai ample, uneori cu mai multe nivele - și folosind cu abilitate virtuțile unui nou material, meșterii noștri au reușit să ridice clădiri reprezentative pentru gustul local: cu compoziții clare și echilibrate, cu ample suprafețe vitrate menite să protejeze de intemperii spațiul tradițional al prispei.

Într-o vreme in care orașele începeau să se populeze cu arhitectură eclectică - neoclasică, neogotică etc. - o parte din meșterii constructori perseverau în a ridica edificii care prin logica structurilor și sobrietatea decorației răspundeau spiritului local și tradițiilor de arhitectură populară românească.

Din nefericire, atunci când - mai târziu - ideea unei arhitecturi cu specific autohton a început să câștige teren, aceste construcții nu au intrat în câmpul de interes al inițiatorilor săi. Realizatorii arhitecturii neo-românești au pornit de la construcțiile religioase îndeosebi, fără să înțeleagă logica structurilor, a distribuției volumelor acesteia, aplecându-se doar asupra elementelor de suprafață, iar arhitectura țărănească n-au privit-o decât sub unghiul pitoresc.

Confuzii regretabile au catalogat arhitectura românească de care ne ocupăm într-o  stilistică balcanică.

În realitate, aproape fără corespondență cu tipurile dezvoltate în țările care ne înconjoară, arhitectura noastră urbană cu cerdac închis, așa cum s-a constituit în secolul trecut, este de o autenticitate incontestabilă, derivând din arhitectura țărănească cu prispă. Construcțiile au fost rând pe rând demolate și s-au degradat fără a fi studiate, menționate, cel puțin, sau fotografiate. Ea îi prelungește, totuși, existența, în numeroase exemplare de o frumusețe remarcabilă, care ne permit o reconsiderare.

Socot necesar să atragem atenția asupra unei erori. S-a crezut anume că arhitectura pământeană ar fi o arhitectură pitorească. S-a uitat însă că pitorescul presupune varietatea de compoziție, surpriza, multiplicitatea mijloacelor plastice, șoc volumetric, șoc ritmic, șoc coloristic, și că nici unul din aceste mijloace compoziționale n-au făcut parte din structura arhitecturii noastre tradiționale. Dimpotrivă, caracteristice pentru arhitectura civilă românească, țărănească și urbană, sânt integritatea formei, unitatea volumetrică și ritmică, continuitatea registrelor de umbră, reflex sau lumină, indiferența pentru tratarea zidului, structura clară pe stâlpi și grinzi cu excluderea arcului. Este o arhitectură aeriană, de umbră și lumină, o arhitectură monumentală prin concentrarea și unitatea de sensuri.

Exemplele de arhitectură urbană românească (prezentate în ilustrațiile alăturate), alese fie chiar la întâmplare, par surprinzătoare doar datorită faptului că această arhitectură nu a fost cercetată niciodată ș totuși ea a format fondul general al construcțiilor din orașele noastre într-o unitate stilistică desăvârșită, de la Turnu Severin la Botoșani.

Între arhitectura modernă și arhitectura veche urbană românească se pot observa lesne similitudini frapante, fapt care indică o similitudine de gândire bazată pe logica formelor, a materialelor, a funcțiilor. Enumerarea acestor coincidențe nu are alt rost decât de a sublinia disponibilitatea arhitecturii urbane românești, sugestiile pe care studiul ei le poate oferi arhitecților contemporani și de asemenea plasticienilor. Luând în considerare similitudinile, vom remarca desigur și o seamă de deosebiri. Arhitectura noastră tradițională a cultivat întotdeauna unitatea integrală a volumului, a ritmului și registrelor de lumină, reflex și umbră, ca și arhitectura modernă, în forma ei clasicizantă perfectată de Mies van der Rohe, Gropius și Le Corbusier. Coincidențe plastice desigur, dar semnificative pentru adânca înțelegere arhitecturală a poporului român.

8 octombrie 2021

PAVILIONUL COMPANIEI AMERICANE GOODRICH la Expoziția Internațională ”New York World's Fair 1939”

La  Expoziția Internațională New York World's Fair 1939, alături de pavilioanele naționale ale câtorva zeci de țări și ale ramurilor de activitate reprezentative din SUA, au existat și pavilioanele a patru dintre cele mai importante companii industriale americane: GENERAL MOTORS, CHRYSLERS MOTORS, FORD și GOODRICH - primele, fabricante de automobile, industrie aflată în plin avânt, iar ultima, producătoare de anvelope, indispensabile celor dintâi.

Pavilioanele companiilor erau grupate în partea de sud-vest a Flushing Meadows–Corona Park (în partea de jos a hărții atașate).

În perioada interbelică compania GOODRICH din SUA a fost coproprietarul uzinelor de anvelope BANLOC-GOODRICH de la Florești, Prahova și a blocului de birouri a companiei de pe Calea Victoriei 218 din București, proiectate de arh. Octav Doicescu în 1938.



Pavilionul companiei americane GOODRICH, cea mai mare producătoare de anvelope la nivel mondial, la Expoziția Internațională New York World's Fair 1939


În partea stângă este pavilionul GOODRICH cu un teren de testare a performantelor anvelopelor. Vis-a-vis, în partea dreaptă a fotografiei, este pavilionul GENERAL MOTORS


Vedere de ansamblu a Expoziției  New York World's Fair 1939 - nu toate pavilioanele sunt finalizate


Harta Expoziției Internaționale New York World's Fair 1939
Jos în partea stângă este pavilionul GOODRICH, vis a vis de pavilionul GENERAL MOTORS








6 octombrie 2021

20 noiembrie 1938 - Vizita la Palatul Elysée a Regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai

Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai în vizită la palatul Palatul Elysée, 
Paris, 20 noiembrie 1938

În timpul vizitei regale de la Paris, ziarul „New York Times" publica un articol în care corespondentul său de pe malul Senei surprindea corect situația dificilă a țării noastre, arătând că „Germania încearcă a forța mâna României, exploatând chestiunea minorității ungare. Ca şi la Londra, guvernul încearcă la Paris să obțină sprijin pentru apărarea frontierelor României, dar pare-se, ca și în cazul Cehoslovaciei, Anglia și Franța nu sunt dispuse a lupta pentru România, fiind afară de zona lor de influență și protecție". Nici în plan economic, lucrurile nu s-au mişcat mai repede, tratatul comercial al României cu Franța fiind încheiat abia în primăvara anului următor, la 31 martie 1939, la opt zile după parafarea convenției comerciale cu Germania. 


Carol al II-lea făcea peste ani o apreciere a călătoriei sale diplomatice din toamna anului 1938: „S-au făcut eforturi de a dezvolta interesul democrațiilor pentru România" - scria fostul rege în cartea sa ”În zodia Satanei”, explicând că ”vizita oficială făcută la Londra şi altele la Paris au avut acest scop. Ele au fost folositoare din punctul de vedere al regimului, care începea, în sfârșit, a fi priceput, dar din punct de vedere economic și al întăririi rezistenței (aceste vizite) n-au adus decât decepții. Politica de împăciuire, care era să culmineze prin rușinea de la Munchen, ne asvârlea, vrând-nevrând, în orbita germană. Guvernele marilor puteri n-au văzut că era ora a douăsprezecea ca să facă un efort suprem pentru a salva o situațiune care devenea gravă”. 


La aproape șase decenii de la aceste vizite, în 1995, încercând o evaluare a acelui turneu diplomatic, regele Mihai I al României avea scrie că „în aparență, Londra si Parisul ne primiseră într-un mod care lăsa să se presupună o anume căldură în relațiile noastre, dar cred că, în realitate, entuziasmul era mult mai ponderat. Aceste două călătorii fuseseră deosebit de delicate, pe plan diplomatic, pentru tatăl meu. El voia să-i îmbuneze pe englezi și pe francezi care, însă, cunoșteau cât se poate de bine situația noastră internă, în special importanța acelei Gărzi de Fier pe care o finanțau naziștii. Englezii și francezii credeau ei oare că era inevitabil ca România să se arunce în brațele lui Hitler? În orice caz, au rămas neîncrezători față de Carol al II-lea”.


textul este preluat din Carol al II-lea al Romaniei, un rege controversat de Narcis Dorin Ion, Editura Magic Print, Onești, 2020, volumul 3, pag. 124-125
fotografia face parte din Colecția Liliana Chiaburu