“Profesorul Gusti a reuşit să convingă pe edilii oraşului să cedeze un teren în care să construiască, în cadrul „Lunii Bucureştilor 1936”, un „Muzeu al satului”.
I s-a atribuit terenul de pe lângă unul din lacuri, în marginea şoselei Kiseleff, maidan viran plin de bălării, crescute în jurul ruinelor unor foste grajduri Marghiloman. Gândul profesorului Gusti era ca pe acest teren să construiască un muzeu de o valoare atât de mare încât să nu se mai încumete nimeni să-l dărâme, aşa cum se dărâmau celelalte pavilioane ale „Lunii Bucureştilor” .
Se bizuia pe faptul că avea gata organizată o întreagă armată de colaboratori, echipe răspândite în toată ţara şi mai ales o lungă experienţă muzeologică. După cum a spus el însuşi: „numai datorită unei pregătiri de peste zece ani am putut construi în mai puţin de două luni de zile «Muzeul satului românesc». Într-adevăr, putea spune că „gândul Muzeului satului a izvorât principal, din întreaga noastră atitudine ştiinţifică cu privire la metodele şi necesitatea de a cunoaşte desăvârşit împrejurările de viaţă socială de la noi din ţară. Este un rezultat firesc al tuturor campaniilor de monografie sociologică a satelor româneşti, pe care le organizăm de peste zece ani de zile în toată ţara şi a celor doi ani de lucru prin echipe studenţeşti trimise de către Fundaţia care lucrează pentru cultura satelor”.
Sarcina de a construi acest Muzeu ne-a fost dată nouă, lui Victor Ion Popa şi mie, care ne-am şi pus de îndată pe lucru. Mai întâi am vizitat terenul ce ni se afectase. Ceasuri de-a rândul am bătut locurile, printre dărâmături şi bălării crescute cu sălbăticie, ca să învăţăm bine spaţiul în care aveam de lucrat, căruia Victor Ion Popa îi spunea „scena”.
Apoi, ne-am aşezat la umbra unui copac şi Victor Ion Popa a recapitulat problema:
- Va să zică avem de montat o piesă originală, nemaivăzută şi nemaiauzită: un sat viu. Să-i scriem întâi scenariul.
Ne-am mutat la el acasă şi zi de zi, mai bine zis noapte de noapte, am început a stabili scenariul unei „lecţii de sociologie rurală”, fixând ce anume case trebuiau aduse de pe teren.
Când încărcam programul, Victor Ion Popa intervenea:
- Sterge, şterge. Degeaba aduci atâtea case, că pe teren nu încap decât cel mult 30. Muzeul chiar ştiinţific, e o operă de artă şi arta e simplă şi clară. Să facem un sat românesc, cu spaţii largi, nu un sat săsesc, calacan la calcan, cu case înşirate ca pe sfoară. Dăm publicului un „spectacol”, adică o iluzie, mai greu de realizat decât la teatru, căci nu avem scenă şi sală, ci un spaţiu care e şi sală şi scenă. Publicul o să se plimbe în mijlocul decorului şi de oriunde ar privi, trebuie să i se pară că e la ţară, nu în înghesuiala unui şir de vitrine.
În timp ce lista-inventar a caselor ce trebuiau aduse se închega, V.I. Popa le aşeza cu gândul, potrivindu-le spaţial, mereu desenând perspective, planuri şi detalii.
- Nu-mi place golul care se vede pe latura dinspre oraş. Aici ar trebui un fundal: de pildă zece mori de vânt, profilate pe cer, care să închidă spaţiul.
- Spre lac, trebuie o cherhana şi să ne vie o moară plutitoare de pe Siret.
- La mijloc, ascuns între case, lăsăm un loc viran.
- Şi aici, unde e un fel de moviliţă, ca să ancorăm privirea publicului, punem o biserică maramureşană, de lemn.
Apoi a fost treaba mea, ca prin Fundaţie, să organizez munca echipelor care trebuiau retrimise în satele în care lucraseră, ca să aleagă casele cele mai reprezentative şi mai potrivite scopului urmărit, să procedeze la cumpărarea lor, la angajarea echipei de muncitori ţărani, care să demonteze casele şi să le aducă la Bucureşti şi să le remonteze aici, împreună cu zestrea lor în mobilier şi obiecte, toate operaţiile trebuind făcute în condiţiile grele impuse de natura obiectelor ce trebuiau transportate şi de urgenţa sosirii lor la Bucureşti.
Efortul făcut de către echipele Fundaţiei a fost deosebit de mare. E suficient să amintim că ne-au sosit în câteva săptămâni, 57 de vagoane de cale ferată, care rând pe rând au fost transportate din gara Mogoşoaia, pe terenul viitorului muzeu.
Unele din aceste piese muzeale prezentau dificultăţi deosebite. Au fost case a căror demontare, transport şi remontare nu a fost deloc lucru de glumă. Aşa, cea din Moişeni, din ciudata şi depărtata Ţară a Oaşului: când o vezi te cuprinde o spaimă uimită; îţi zici că trebuie să fi fost tare îndrăzneţ şi cel ce a făcut-o dar şi cine s-a încumetat s-o aducă în Bucureşti care în speţă era G. Focşa. E o casă de bârne, toate din stejar, dar atât de mari şi de groase, încât două puse una peste alta fac un perete întreg. Fiecare bucată trece de 500 de kilograme şi unele din ele trec de o mie. Câte 20 de oameni abia le urnesc din loc. Aceste bârne trebuiau uşor desfăcute din încheieturile lor, puse în căruţe, care plecau pe drumuri, de-a dreptul peste câmp, iarăşi descărcate şi încărcate în vagoane mici, de exploatare forestieră, iar descărcate în vagoane de linie îngustă, apoi în vagoane normale ş.a.m.d. De cinci ori de-a rândul, aceste bârne au fost ridicate pe braţe, cu grijă şi teamă să nu se strice nici una din ele şi nici să strivească trupuri de oameni. Numai cu o muncă de zi şi de noapte s-a putut face această nebunească încercare de a aduce din creierul munţilor casa nemaivăzută de nimeni alţii decât de oşeni.”
Henri H. Stahl, de la a carui nastere se implinesc 120 de ani, a fost unul dintre colaboratorii apropiati ai lui Dimitrie Gusti, unul dintre membrii marcanţi ai Şcolii Sociologice de la Bucureşti, participând la marea majoritate a campaniilor de cercetare organizate şi devenind metodologul de necontestat al acesteia.
A participat la cercetările de la Ruşeţu (Brăila)- 1926, Nereju (Vrancea) - 1927, Fundul Moldovei (Suceava) - 1928, Drăguş (Făgăraş) - 1929, Runcu (Gorj) - 1930, Şanţ (Năsăud) - 1935 şi 1936; Dioşti (Teleorman) - 1939.
A fost istoric, jurist, elevul lui Nicolae Iorga, sociolog, antropolog cultural, întemeietorul sociologiei istorice româneşti, profesor universitar.
A absolvit Facultatea de Drept din Bucuresti in 1921, Facultatea de Litere şi Filosofie, a fost cadru didactic la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, profesor la Şcoala Superioară de Prevederi şi Asistenţă Socială;
A fost:
- membru al societăţii Criterion;
- fondator al revistei Criterion (1934), alături de Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu;
- membru al Institutului Internaţional de Sociologie şi membru în Comitetul Executiv al Societăţii Europene de Sociologie Rurală;
- membru titular al Academiei de Ştiinţe Social-Politice
- membru corespondent (1974), apoi membru (1990) al Academiei Române.