Despre regional - Contribuția acad. prof. dr. arh. Octav Doicescu

pe  9 ianuarie 2012 se implinesc 110 ani de la nasterea arh. Octav Doicescu

drd. arh. Alin Toma Negoescu

preluare de aici
http://octavdoicescu.blogspot.com/2012/01/cultura-regionala-revansa-localului-si.html

Casa Nicolae Caranfil, str. Emile Zola nr. 2

Articolul de fata face parte din stradania autorului de incadrare a creatiei prof. arh. Octav Doicescu , a operei sale preponderent interbelica , in cadrul scolii nationale de arhitectura .

Viziunea profesorului arhitect Octav Doicescu cu privire la arhitectura moderna, romaneasca, ce trebuie promovata in orasele noastre , il recomanda arhitectilor de azi ca un precursor al ‘’ regionalismului critic", cu 50 de ani inaintea arhitectului Kenneth Frampton , ideologul si teoreticianul acestui curent din arhitectura moderna . Din 1980 pana astazi , regionalismul critic si- a dovedit actualitatea si forta . In secolul XXI , acest curent grupeaza opozitia fata de fenomenul de globalizare prezent in societatea moderna , globalizare care are ca scop principal stergerea trasaturilor specifice , traditionale , ale natiunilor , insasi termenul de “ natiune “ urmand a fi abandonat .

Deoarece Scoala nationala de arhitectura s-a bazat de la inceput pe contributia unor mari arhitecti de talia lui Mincu , Cerchez sau Petre Antonescu, sa vedem daca arhitecti moderni de talia lui Octav Doicescu , H. Delavrancea , P. Smarandescu , S. Ciortan etc. pot influenta in bine creatia arhitectilor romani de azi . Anticipand raspunsul, afirmam de la inceput ca arhitectura cu nuante lirice si urbanismul de tip organic ale profesorului Octav Doicescu constituie exemple de referinta in arhitectura romaneasca a caselor frumos concepute , aceste exemple inscriindu- se cu succes in diversitatea scolilor de arhitectura din Europa , in suita realizarilor importante din perioada interbelica . Urbanismul si arhitectura promovate de Doicescu se inscriu in cadrul contributiei arhitecturii romanesti la arhitectura europeana , in cadrul contributiei culturii noastre la cultura Europei .

In perioada postbelica a creatiei , perioada influentata de factorul politic ( cu handicapul neapartenentei arhitectului la partidul unic ) , de nocivitatea curentului realist socialist - curent impus din afara tarii , de concurenta neloiala a arhitectilor clientelari regimului comunist si de inaintarea in varsta a profesorului , Doicescu a continuat sa fie prezent in epoca cu lucrari mari , frumos concepute , cu studii teoretice, articole si cuvantari , dovedind crezul sau artistic de o viata ; aflam astfel legatura si continuitatea creatiei interbelice cu cea postbelica . Totodata mentionam buna cunoastere de catre profesor a arhitecturii vest si est europene , a arhitecturii din SUA , Brazilia , Mexic etc. prin deplasarile sale in strainatate ( trimis de statul roman, de Uniunea Arhitectilor sau calatorii particulare ), deplasari urmate de articole publicate in presa vremii sau de referiri ce apar in conferinte sau in activitatea de la catedra .

Toate cele de mai sus sustin dimensiunea de arhitect european a staturii profesorului . Poate si mai mult , gandindu- ne la primirea de catre Octav Doicescu a titlului de “Cetatean de onoare a orasului New York “ si a medaliei de argint a Targului mondial 1939 - 1940 , ca autor al proiectului ( si coordonator al realizarii designului interior ) la Casa Romaneasca si coautor al Pavilionului Romaniei , impreuna cu arh. G. M. Cantacuzino.
(cititi mai departe dand clic pe link-ul de mai jos)

Eseistul, filozoful si profesorul Sorin Alexandrescu arata in articolul sau “ Identitate in ruptura“, aparut in « Secolul XX »,1999 – 2000 , nr. 10-12, referitor la contextul istoric , geografic si politic al evolutiei tarii noastre, ca nu exista o cultura provinciala, ci exista cultura de mare calitate sau non- cultura , in principal datorata motivelor politice . Se arata ca exista o cultura a marginii ; ca romanii traitori la marginile a trei imperii - otoman, tarist si habsburgic , au creat in provinciile romanesti culturi de margine in raport cu centrele imperiilor amintite . Totusi, o cultura de margine nu este o cultura inferioara, ci este o cultura diferita de cea de la centru . Se arata in continuare ca aceste culturi de margine au sansa sa fie puternice deoarece, dupa disparitia imperiilor , practic nu mai exista centre , poate doar Washingtonul , apreciaza autorul . Culturile plasate intre vechile centre care nu mai exista , culturile de margine , devin cele mai creative . Culturile de margine se definesc mai bine drept “ culturi de interferenta “, noua Europa fiind mai degraba una a diferentelor fara sfarsit , nu una a blocurilor inchise , opuse unul altuia, precum Vestul, Estul si Mitteleuropa. In contextul aratat , “ culturile provinciale “ isi pot redobandi interesul , demnitatea si dreptul lor la existenta ; extremitatile devin la fel de interesante ca centrele , culturile provinciale fiind in fapt , culturi de interferenta . Sunt mentionate cateva tari avand puternice culturi , tari ca Finlanda, Portugalia, Polonia precum si tari aflate la granita catolicismului cu ortodoxismul ( zone de ruptura, na. ): Ucraina - Polonia, Serbia- Croatia , Transilvania sau tari mici, ca Olanda aflata intre Germania si Anglia , Belgia cu cele doua comunitati ale sale sau Elvetia tricomunitara. Toate aceste culturi sunt guvernate de acelasi principiu al crizei de identitate, al absorbtiei conflictuale ale unor unde culturale contradictorii, a unui model provincial, pe de- o parte molcom, pe de alta parte obsedat de ratare si lipsa de perspectiva .

Dupa ce filozoful Sorin Alexandrescu ne - a vorbit, in articolul amintit, de Europele uitate, neglijate si dispretuite care se vor vindeca de propriile lor temeri, sa trecem, in argumentatia noastra pro, privind cultura / arhitectura regionala, la marele filozof contemporan, din Karlsruhe - Germania, la Peter Sloterdijk , urmarind un fragment din cartea sa « In aceasi barca ». Cartea, aparuta in 1993, surprinde prin ideile actuale , idei cu aplicabilitate la cultura/ arhitectura regionala europeana.

Politica este gandita ca arta a posibilului care incearca sa dezamorseze un paradox pe care conceptul de umanitate il implica. Acest este faptul ca apartinem celor carora nu le co- apartinem. Arta posibilului se aplica la era industriala care trebuie sa- si asume « moartea lui Dumnezeu ». Centrul divino- monarhic al politicii clasice este inlocuit de « drepturile omului » care se situeaza intre epoca agrara ce piere si acel « cumva » ce se defineste in functie de caile de acces, gari, terminale si legaturi ( comunicare , comunicatii ).

Globalizarea dezvolta ultimele forme de politici clasice oferind o lume fara forma, o societate faraidentitate, un spirit postmodern al lipsei de fond, statul devenind un castel de nisip, la orizont ridicandu- se o internationala monstroasa a ultimilor consumatori. Autorul da culturii un rol terapeutic , cultura fiind un set de sonoritati care acordeaza coapartenenta pentru ca popoarele sa interpreteze impreuna . In absenta absolutului « arta repetitiei omului prin om » este la limita sferelor paleopoliticii si hiperpoliticii . « In aceiasi barca » este un titlu- concluzie pentru europenii ce au un destin comun : Europa unita .

Supravietuirea comunitatilor in postmodernism se ciocneste cu neajusurile conceptului postmodern (Fredric Jameson : Postmodernism or the Cultural Logic ofLatecapitalism/1991 ) : - o noua « lipsa de adancime » ce se regaseste in noua cultura a imaginii sau a simulacrului ; - o slabire accentuata a istoricitatii ca rezultat al ideii expuse mai sus ; - o relatie continua de tip « schizofrenic » a eului cu sine insusi ; - o relationare adanca a socialului cu o tehnologie cu totul noua , care este ea insasi ipostaza a unui sistem economic mondial cu totul nou ; - « pastisa » ca forma stilistica predominanta de exprimare in postmodernism ;

Inaintea epocii postmoderne , modernismul in arhitectura a fost si el aspru criticat. Stilul International practicat de Le Corbusier si Mies van der Rohe este acuzat de distrugerea orasului traditional si a culturii micilor comunitati care il alcatuiau. In postmodernism , arhitectii nu isi mai pot permite sa fie intimidati de limbajul moral puritan al modernismului ortodox in arhitectura :

- Prefer elementele hibride in locul unora « pure », compromisul mai degraba decat « sinceritatea », distorsiunea in dauna abordarii « limpezi » , ce este ambiguu fata de ce este « articulat », ceeace este inconsistent si echivoc mai de graba celui direct si clar . Sunt pentru o vitalitate ravasita mai degraba decat pentru o unitate evidenta . ( Robert Venturi : Complexity and Contradiction in Architecture/ 1966 ). Acelasi Robert Venturi ridiculizeaza deviza lui Mies van der Rohe « less is more », inlocuindu- o cu « less is bore » ( mai putin este mai mult / mai putin este plictisitor) . Aceasta noua expresie a devenit esenta noii arhitecturi moderne americane.

Ne intoarcem din nou la paginile lui Peter Sloterdijk din « In aceiasi barca » pentru a extrage esentialul din conceptele « individual, local, regional ». Peter Sloterdijk : In viitor nu va functiona o hiperpolitica fara revansa localului si a individului. Regiuni intinse se vor delimita de dictatul capitalismului globalizat asupra formei lumii, prin greve latente sau manifeste. [...] Parti semnificative ale populatiilor vor intoarce spatele cu o idiferenta dusmanoasa la tot ce e politic. Ar fi indicat sa ne pregatim pentru lupte seculare intre caracterele si regiunile lumii modernizator- globalizatoare si cele conservator- localiste. Motivul « revolutiei conservatoare », care a fost probat de doua ori trei generatii in miscarile de rezistenta catolicizante din centrul si sudul Europei, va face probabil o stralucita cariera interculturala sub semnul religiosului, culturalismului si regionalismului. Intr-o lume fara forma, intr-o societate fara identitate, vor fi provocate reintoarceri, reinsusiri si reverente in masa la vechile valori ( Peter Sloterdijk : « In aceiasi barca »).

Sa facem si noi reintoarceri, reinsusiri si reverente la textele filozofului roman Sorin Alexandrescu ( Modernism si antimodernism, din nou cazul romanesc - antologie de texte , scoala doctorala UAIM ). Autorul acorda cel mai mare credit curentului antimodern in Romania ( curent cu reintoarceri si reinsusiri « ale traditiilor locale si religioase legate de loc- spatiu- amplasament »). Termenul de « antimodern » a fost propus de Antoine Compagnon si coincide cu conceptul « modernism etic » ( Sorin Alexandrescu ») si « modernism epifanic » ( Griffin).

In Romania , blocul « antimodern » cuprinde valori de talia lui Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Noica, Comarnescu, Constantin Brancusi. Ei urmeaza linia Nietsche, Spengler, Dilthy- morfologia germana a artei, legata indirect cu Husserl si Heidegger, Pappini, Unamuno, Ortega y Gasset. Peter Sloterdijk urmeaza si el linia filozifilor germani amintiti.

Inainte de a trece la « arhitectura cu nuante lirice si a urbanismului organic » ce caracterizeaza creatia marelui arhitect roman Octav Doicescu ( 1902- 1981), sa poposim un timp in modernul nuantat al Regionalismului critic /1980 – concept al prof.arh. Kenneth Frampton , pentru enumerarea cele sase puncte ale regionalismului critic :

• Incurajarea practicilor marginale si critice asupra modernizarii, fara abandonarea aspectelor emancipatoare ale dezvoltarii ; intelegerea arhitecturii si urbanismului ca acte limitate in sens spatial si temporal .
• Initierea construirii ca act tectonic ; relatie clara si expresiva dintre structura si anvelopanta .
• Proiectul de arhitectura sa fie legat esential de caracterul locului, de topografie si de caracteristicile climatice, prin care lumina si ventilatia naturala dobandesc un rol determinant in conformarea anvelopantei.
• Favorizarea aspectelor fenomenologice ale perceptiei multisenzoriale, reinscrierea corpului uman in arhitectura.
• Denuntarea simularii populiste a unei estetici vernaculare si recomandarea utilizarii unor resurse stilistice diferite, deopotriva traditionale si moderne.
• Descentralizare si rezistenta impotriva omogenizarii globale caracteristica civilizatiei universale si culturii de consum, prin sprijinul acordat culturilor, practicilor si organizatiilor profesionale locale.

Iata ce ne spune prof. Arh. O. Doicescu in articolul « Spiritul arhitecturii Bucurestilor » aparut in cartea - program « Catre o arhitectura a Bucurestilor », autori : Marcel Iancu, Horia Creanga, Octav Doicescu, lucrare editata de Asociatia pentru urbanistica Bucurestilor, aparuta in 1930, cu 50 de ani inainte de lucrarea intemeietorului « Regionalismului critic » Kenneth Frampton – « Modern Architecture - A critical History » :

- Dorim o formula de altoire a spiritului romanesc pe arhitectura moderna, desigur asemanarea acestei arhitecturi cu vechea noastra arhitectura va fi numai spirituala ; arhitectura moderna se va dezvolta cu ajutorul materialelor locale si tinand seama de conditiile climaterice [...] Dezvoltarea arhitecturii locale preconizate de noi va trebui sa fie filtrata de cateva generatii [...] Alaturi de framantarile mestesugarului si artistului, trebuie sa vegheze insa si cetateanul. Locuitorii acestei cetati ( B u c u r e s t i u l ), deasupra proprietatilor individuale , au o proprietate colectiva : frumosul.

Citatul de mai sus, amintit in articolul : Alin Toma Negoescu « Mestesug si arta - Prof. Arh. Octav Doicescu ( 1902 – 1981 ) »revista ARHITECTURAnr. 2/ 2011 este intregit de ultimul paragraf, de incheiere : Arhitectul roman Octav Doicescu este un profet ( Kenneth Frampton si Harwell Harris : in viitor sustinerea oricarei culturi autentice va depinde substantial de capacitatea noastra de a genera forme vitale ale culturii regionale prin asumarea unor influente externe pe plan cultural ) ; in acelasi timp traditional si modern , umanist, artist- filozof- cetatean, a sfidat barierele geopolitice , a invins prin mestesugul si arta sa scurgerea timpului, devenind un clasic al arhitecturii romanesti ( G. M. Cantacuzino – Clasicismul ca stare de spirit ) .

Titlul eseului de fata : Cultura regionala – revansa localului si a individului , este sustinut de legatura pe care am gasit- o intre textele lui P.Sloterdijk si cele ale lui S. Alexandrescu, F. Jameson, R. Venturi, K. Frampton, Octav Doicescu.

Sunt desigur indatorat Scolii doctorale de la UAIM, ca pleiada de filozofi contemporani cu care am facut cunostiinta la cursuri , ne ajuta sa comentam creatia unui mare arhitect roman cu un pas mai departe decat ar fi putut fi facuta cu cativa ani in urma . Astfel conceptul de « Genius Locci » al lui Norbert Schulz este fericit completat si nuantat de catre « regionalismul critic « al lui Kenneth Frampton, iar criticului vehement al vernacularului si al traditionalului ( l- am numit pe Neil Leach ) ii putem opune acum pe Peter Sloterdijk in tandem cu Sorin Alexandrescu. De ce subliniem necesitatea opozitiei noastre fata de Neil Leach ? Pentru ca nu suntem de acord cu verdictul acestuia ca orice arhitect care agreaza locul, amplsamentul, traditia locala, este situat neaparat pe linia Heidegger- « Heimat « , fiind un « potential fascist » . Este aprecierea unui filozof ce traieste intr- un spatiu fara vechi traditii culturale , intr- o lume noua , globalizata , in care marea natiune americana se simte mai bine , creindu-si ascendente fata de statele vechii Europe care au scapat de frica imperiilor, a dictaturilor trecute ; ascendentul noului fata de vechi , a coastei de vest fata de coasta de est !

Pe noi, ca romani ce apartinem unei culturi de interferenta , unei culturi a nuantelor, important este ca linia « antimodernilor » : Eminescu, Brancusi, Blaga, este continuata de Noica, Eliade, Cioran , Tutea , parintele Staniloaie, iar linia arhitecturii lui Mincu, Cerchez si Ghika- Budesti este continuata in epoca moderna de lirismul celor mai buni cunoscatori ai culturii romanesti si modern - europene, seniorii arhitecturii romanesti contemporane : G.M. Cantacuzino , H. Delavrancea , O. Doicescu.

Cat priveste « revansa individului », dau mai jos un citat din articolul meu aparut in revista ARHITECTURA nr. 3/2011 , articol intitulat : Prezenta interbelica si postbelica a Prof. Arh. Octav Doicescu – interviu cu Andrei Doicescu , Paris, aprilie 2011 :

In materie de asemanari, interiorul imbracat in lemn al holului rectoratului Institutului Politehnic ( arh. Octav Doicescu ), pare proiectat de Alvar Aalto , semanand cu interiorul Pavilionului Finlandei la expozitia mondiala NY- 1939 . Este vorba de inrudirea in spirit a doi mari arhitecti (ce apartin unor « culturi de interferenta »), Doicescu- ca arhitect si teoretician al arhitecturii – fiind cel mai aproape de Aalto dintre romanii moderni . Ne gandim la eleganta si proportiile elementelor constructive si a celor decorative , sublinierea functionalitatii dar si a formei, prin tectonica materialelor de constructie folosite . Ce i- a lipsit lui Octav Doicescu sa ajunga la notorietatea lui Alvar Aalto ? O Romanie europeana, fara comunism si o pleiada de arhitecti romani de prima mana, selectati prin concursuri interne si internationale , cu care sa concureze. Echipa Alvar Aalto castiga concursuri obtinand premiile I, II, si III la aceeasi participare !

Din nou, influenta politicului . Parerea filozofului german Peter Sloterdijk exprimata in lucrarea « In aceiasi barca » , ne va incuraja spre concluzia urmatoare :

Indata ce parti semnificative ale populatiei vor intoarce spatele cu o indiferenta dusmanoasa , la tot ce e politic , abia atunci va fi inteleasa si creatia « marelui prezent » , prof . arh . Octav Doicescu .

Devine astfel clara necesitatea actuala a restituirii personalitatii Profesorului, care si- a pus amprenta pe o creatie de jumatate de secol de arhitectura romaneasca : 1930 - 1980. Revansa individului , a profesionistului Doicescu, va fi recunoscuta si de detractorii sai , odata cu « intoarcerea spatelui , cu o indiferenta dusmanoasa la tot ce e politic « , la tot ce e strain de spiritul culturii poporului roman. Lectia data noua de Profesor va fi inteleasa de cei care ii studiaza opera, de cei care vor intelege necesitatea asezarii corecte a valorilor in Romania .

Intr- o Europa in care se ruleaza cu viteze diferite ( economie si cultura ) , sa urmam exemplele arhitecturii regionale , locale, pentru marirea vitezei de inaintare prin realizarea unei revanse fata de cei care cultiva cultura imaginii , a formei fara continut , a unei arte fara forma ; « culturile mici » isi vor aduce aportul lor, de specific, la tezaurul umanitatii, acesta este trendul actual dupa ce omenirea va fi inteles efectele devastatoare ale uniformizarii prin extrema tehnologizare si globalizare . Profesorul Doicescu a vrut sa lase urmasilor o lume apropiata spiritual de valorile traditionale ale spatiului mioritic , carpato – dunarean, in speranta ca acesti urmasi vor duce mai departe faima interbelica a Romaniei prin formarea unor talente cultivate, deosebite .

Sansa dintotdeauna a arhitectilor romani a fost fabuloasa arhitectura populara ca sursa de inspiratie pentru arhitectura romaneasca culta, moderna ( ne gandim la folosirea elementelor decorative populare in pictura, de catre medicul- pictor Ion Tuculescu in crearea operei sale ... ) Nu analizam aici arhitectura neoromaneasca care, prin nenumaratele cladiri realizate, a dovedit ca nu a reprezentat o etapa convingatoare ce poate fi continuata astazi. Dar, potentarea arhitecturii contemporane in Romania , de catre arhitectura traditionala a satului romanesc , este posibila ? Regionalismul critic raspunde afirmativ, seniorii arhitecturii locuintei interbelice romanesti H. Delavrancea si O. Doicescu sustin prin arhitectura locuintei realizata de cei doi ca spiritul arhitecturii traditionale este viu ( demersul similar , al arh. Constantin Joja , demers aplicat la locuinte moderne cu mai multe nivele , a fost mai putin apreciat si chiar criticat serios dupa 1990) .

...Mare lucru aceasta imagine specifica. Ea nu e o inventie , ci o realitate esentiala care descrie si deosebeste chipul fiecarei asezari rurale. Caci satele romanesti nu sunt imagini anonime : ele au o netagaduita personalitate in infatisare. Ea vine din atat de vechea si diversa lor structura, din felul atat de variat de a cladi dar si din atat de felurita particularizare a unor valori de cultura materiala si spirituala. Si daca sociologii de pretutindeni vorbesc dcspre « un miracol rural romanesc », unitar in esenta si divers in bogatia expresiei, noi stim ca acesta nu e, de fapt, un miracol, ci o fireasca prelungire a unor stravechi traditii, ca nu e un miracol ci un exercitiu perpetuu de adaptare la istorie, o necontenita schimbare , dar in spiritul statorniciei, prin respectarea unor criterii esentiale in raporturile cu natura. Ca, de pilda, buna intelegere cu imprejurimile ( relief, arbori si ciudatenii ), pe care satul n- a tradat- o niciodata; sau discretia simtului masurii, ce n-a fost niciodata desmintita prin concurente neloiale cu situl ; sau chibzuinta fata de stramtorarile cadrului ( lunci inundabile, vanturi rele, terenuri alunecatoare ) peste care intelepciunea satului n- a trecut niciodata ; sau, in sfarsit, aceasta integrala intelegere a conditiilordate, a existentului, ce a ingaduit satului sa se cladeasca in libertatea « duhului pitoresc » si sa se invaluie, astfel, in farmecul sau specific...

Continuam sa citam din uitatul poet al satului traditional romanesc , Sebastian Moraru . ( « Aceste case taranesti « , lucrare aparuta in Scrisul Romanesc, Craiova , 1986 ) : Transfigurata de puterea simbolului si sustinuta in infinitele prelungiri de care acesta este capabil , casa se transforma intr- un dinamic mecanism metaforic [...]. Daca ne incumetam sa o privim astfel, simpla casa de taran devine un complicat si mestesugit mecanism poetic , in stare, astfel, sa recompuna, intr- o spatialitate care este a metaforei, mai mult decat a arhitecturii , si sub o stresina scunda , un intreg univers : cu iarba si cu flori , cu pasari si cu stele , si cu omul in mijlocul tuturor.

La 30 de ani de la moartea Profesorului , mare parte a « varfurilor » arhitecturii romanesti actuale , a practicienilor , a profesorilor si doctorilor arhitecti, a arhitectilor administratiei locale, vor avea parte de recunoastere nationala sau europeana ? Ca purtatori ai unor interese individualiste sau de grup, acestia nu apartin azi nici localului nici individualului. Mai grav este faptul , ca ei insisi , nu se considera urmasi ai unor inaintasi ai arhitecturii romanesti si se inscriu pe linia : noul omoara vechiul , noi o luam de la zero...

Vom avea « revasa uitarii » fata de o profesie care inceteaza sa mai aiba rolul ei in societate ? Proprietatea comuna , frumosul , va inceta sa mai fie legata de breasla arhitectilor in postmodernul romanesc ?

Singura sansa probabila a tinerilor arhitecti : reintoarcerea continua la antimodernismul « culturilor mici » in raport cu centrele de cultura actuale . Asteptam deasemenea revansa arhitecturii oraselor mici fata de arhitectura oraselor mari, revansa « arhitectilor mici », a tinerilor fata de senatorii de drept ( vezi mafia proiectelor ), revansa tinerilor studiosi care vin cu lectia invatata. Cu lectia adaptarii la modern a arhitecturii locale . Cu lectia profesorului Doicescu.

Aceasta poate fi sansa noastra , in contextul participarii la concursuri interne si internationale , in care sa se obtina de catre aceiasi echipa , a premiilor I , II si III !