”Parcă ieri, student fiind ascultam lecțiile venerabilului profesor. Cu părul alb, fața bronzată și brăzdată de cute, vorbea rar, trăgând cu putere din țigara lungă, transformată pe jumătate în scrum. Vorbea despre arhitectură cu patima unei mari iubiri. Ne sfătuia ca mai înainte de a face oricare alt proiect, să învățăm să facem bine o casă, o simplă casă în care omul să se simtă bine. Dar ce este o casă în care un om se simte bine ? Astăzi gândesc că o astfel de casă este aidoma unui tărâm fermecat în care fiecare colțișor își dezvoltă propria poezie spațială și apartenența la un mod specific de viață, o poezie care nu exclude scara umană, ci dimpotrivă se subordonează acesteia, astfel ca omul să fie eliberat de complexe și să-și regăsească liniștea sufletească.
Problemele arhitecturii, ne învăța venerabilul profesor Octav Doicescu sunt în mod esențial probleme de filozofie, iar spațiul arhitectural extras din spațiul universal înseamnă spiritualitate. De aceea, casele făcute de Octav Doicescu aveau acea cumințenie a locului, acea scară atât de potrivită cu statura noastră spirituală. Nimic forțat, totul în armonie cu întregul: natura înconjurătoare în succesiunea fascinantă a anotimpurilor și cadrul construit în etape anterioare. O scară minoră, poate ar spune unii de aiurea, dar atât de în armonie cu scurtimea vieții noastre pe acest pământ și de aceea atât de omenească.”
(Adrian Mahu, ”Monologul puterii și eșecul arhitecturii”, revista Argeș, 1 martie 1990)