„Către o arhitectură a Bucureștilor” a apărut în anul 1935 la Editura ziarului „Tribuna edilitară” sub auspiciile Asociației pentru urbanistica Bucureștilor. Broșura cuprindea trei capitole, fiecare semnat de către arhitecții Marcel Iancu, Horia Creangă și Octav Doicescu, și avea introducerea pe care o prezentăm mai jos, urmată de textul lui Octav Doicescu.
ARH. OCTAV DOICESCU
SPIRITUL ARHITECTURII
BUCUREȘTILOR
În expunerea ce urmează nu mă gândesc să discut roadele pe care arhitectura
modernă le-a dat până acum în București. Am putea spune chiar că, față de
eforturile precedente încercate în capitala noastră pentru crearea unui stil
național, rezultatele spiritului arhitecturii noi sunt mai mult decât
mulțumitoare. Voi căută însă să desprind câteva șovăieli care risipesc forța de
evoluție a creației și să încerc o concluzie asupra arhitecturii viitorului
București.
Este cunoscută starea arhitecturii academice de la sfârșitul secolului
trecut. Prin repetatele copieri și interpretări a elementelor clasice se
pierduseră însușirile firești, adică: armonie, proporție, ritm etc. La
începutul secolului prezent s-au putut observa încercări de descătușare de sub
influența acestui academism. Sunt, fără îndoială, multiple cauzele care le-au
determinat. Arhitectura avea în momentul acela la îndemână un material
industrial nou care-i dădea posibilitatea de dezvoltare infinită: fierul. Era
tocmai ceea ce reprezintă în importanță, pentru resursele construcției de
astăzi, betonul armat.
Dacă în unele țări găsim fierul utilizat în mod sincer în expresia lui
plastică, totuși, concomitent, băgăm de seamă că într-o măsură destul de
întinsă posibilitățile deschise de fier erau îmbrăcate în haine diferite.
Academismul și-a turnat și el fierul în formele sale cunoscute. Pentru că
interpretarea era falsă și demascarea s-a putut face ușor, supremația și mitul
academismului au fost repede sparte. Prin această spărtura s-au ivit
temperamente puternice, care au căutat, orientați de mijloacele lor proprii,
alte orizonturi. Se poate afirma că unele din cristalizările lor au rămas și
astăzi în picioare.
În timpul acesta alt nou material descoperit, betonul armat, începe să se
dezvolte și industria, prin calcule matematice, îi creează canoane și-i
stabilește calitățile statice.
Întrebuințat în arhitectură, betonul armat începe și el să-și caute
plastica. Dar cercetările sunt disparate. Aceste acțiuni răzlețe s-au
desfășurat fără să și găsească o sinteză, până când gânditorul și vizionarul Le
Corbusier a publicat celebra sa carte „Vers une Architecture”. El
luminează drumurile generației care pune bazele revoluționare ale arhitecturii
noi. Această carte a stârnit interes și cum era firesc, desigur, și proteste.
Și aici vom adăuga și meritul confratelui nostru Marcel Iancu care împreună cu
câțiva entuziaști ai spiritului nou a profetizat în București construcția care
astăzi s-a generalizat.
Bătălia între ultimele citadele ale academismului și arhitectura nouă s-a
dat cu prilejul concursului pentru palatul Ligii Națiunilor [din Geneva]. Dacă
s-a decis ca planurile palatului să fie executate de reprezentanții rutinei
obosite, se poate afirma că arhitectura nouă prin rezultatele concrete obținute
– premierea lui Le Corbusier și a altora – a câștigat bătălia morală.
A fost primul semnal de pătrundere oficială împotriva spiritului feudal,
care însuflețea puternicele ziduri ale unei școli părăsite de timp.
După acest concurs, arhitectura nouă se dezvoltă într-un ritm foarte rapid
în toate țările.
Ezitările sau nepotrivirile pe care le găsim acum la noi sunt aceleași
peste tot. Economia în primul rând și poate snobismul ne-au ajutat să dezvoltam
arhitectura nouă și în București. Cum am dezvoltat-o, însă? Am găsit un fel de
confort bucureștean cristalizat într-o formă de plan primitivă, am putea spune
o amplificare a vechiului plan de casă țărănească – o tindă cu două odăi.
Cum s-a transformat această casă țărănească în casă orășenească
amplificată, ar face cadrul unui studiu special, care s-ar ocupa în același
timp și cu dezvoltarea lotizării bucureștene. Noi nu am putut să dezrădăcinăm
de la început acest confort, și de aceea am îmbrăcat numai într-o formă nouă,
vechiul plan. Ni se pare că și astăzi suntem cam în aceeași fază.
Bucuria volumului crud, echilibrat frumos în lumină, simplu, sincer, ne-a făcut să uitam că trebuie să răscolim mai adânc. Ni s-au ivit și probleme noi; acoperirea în terasă sau acoperișul plastic. Am încercat să le rezolvăm și poate nu am reușit din cauze economice sau tehnice; ne-am mulțumit să le părăsim și să sfârșim casele cu acoperișuri de tehnică veche, rușinos ascunse după ziduri ilogice. Terenul sau planul nu ne-a dat posibilitatea întotdeauna să îmbrăcam în spațiu, într-o armonie frumoasă de volume, arhitectura noastră; și atunci, am recurs la mijloace nesincere, profile orizontale sau verticale care ne înlocuiesc arhitectura adevărată.
Și iarăși, o altă problemă de mare importanță, nerezolvată. Casa cu
apartamente de vânzare. Ocazie unica și excelentă de a aplica principiul
sănătos, ajutați de tehnica modernă.
Forma rigidă cu care eram obișnuiți de arhitectura clasică, născută din
construcția timpului și poate din nevoia de apărare, nu mai corespunde
realității. Sistemul nostru de construcție permite o mare elasticitate a
planurilor; o evadare în natură, atât de necesară.
Forma rigidă cu care eram obișnuiți de arhitectura clasică, născută din construcția
timpului și poate din nevoia de apărare, nu mai corespunde realității. Sistemul
nostru de construcție permite o mare elasticitate a planurilor; o evadare în
natură, atât de necesară.
Exemplul teoretic schițat de Le Corbusier: grădini pe etaje la fiecare
apartament, își putea găsi aplicare în aceste case block. Am rezolvat această
problemă cu mijloacele vechi. Nici de data aceasta nu am încercat decât o
ameliorare a vechilor planuri bucureștene. Situația s-a și agravat prin
înălțimea caselor. Logic ar fi fost ca suprafața construită a acestor blocuri
să fie aproape invers proporțională cu înălțimea. Regulamentele noastre de
construcție, învechite, nu ne-au dat posibilitatea să aplicam acest principiu;
și atunci avem blocuri construite pe maximum de suprafață permisă pentru o casă
de înălțime mult mai mică, cu curți de serviciu meschine și întortocheate –
adevărate puțuri de lumină, menite să fie veșnic în umbră. Nu am studiat nici
măcar conul de umbră eternă pe care aceste blocuri îl lasă asupra vecinilor.
Prin vânzarea la fiecare etaj a terenului corespunzător, negustorul de imobile
a reușit să supraestimeze și să speculeze terenurile bucureștene.
Un fenomen de speculațiune normal, pentru că Bucureștiul nu suferă de
terenuri libere. Ce rezultate sănătoase și frumoase ar fi putut da aceste
blocuri construite complet degajat, fără calcane vizibile de 10 etaje înălțime,
cu o trenă suficientă de teren neconstruit și plantat în jurul lor! Pentru că
teoria orașului modern nu prevede aglomerare fără posibilități de aerisire.
Noi am fost neputincioși în buna dirijare a acestui sistem nenorocit. N-am
putut să fim ajutați iarăși de nimeni. Negustorul de imobile și-a speculat la
maximum valoarea investită în construcție.
Arhitectul în București mai găsește și multe alte situații grele, în
dispoziția vechilor lotizări locale. De aceea, în Capitală se găsesc multe
intenții bune, forțate însă să se realizeze în condiții impuse de fatalismul
unei dezvoltări meschine a orașului.
Industria locală și cea străină influențează astăzi foarte puternic
posibilitățile arhitecturii noi. Prin descoperiri și ameliorări zilnice ale
materialelor de construcție și prin continua căutare a debușeurilor, nu lasă
timpul necesar unei depline condensări a principiilor câștigate. Metale cromate,
metale veșnic ferite de rugină, marmure și pietre sintetice, detalii
ingenioase, supracimenturi și supraoțeluri ne sunt oferite sau ne vor fi
oferite cu prețuri foarte convenabile. În graba noastră de a le întrebuința și
subpresiunea unor condiții sociale și economice speciale, nu mai avem timpul să
le căutam adevărata lor înfățișare.
Multe din aceste materiale, mai ales acelea care stau la baza construcției,
ne vor schimba încet și această plastică a arhitecturii noi cu care astăzi
suntem obișnuiți. Evoluția ei este lungă. Forma nu și-o poate găsi definitiv
într-un timp așa de scurt. Și poate, nu și-o va găsi încă multa vreme dacă se
va mărgini la o expresie pur utilitară și născută numai din plastica
materialelor industriale.
Fiindcă ne găsim într-o faza – trebuie s-o recunoaștem – de dezorientare,
ne punem întrebări care nu știm daca vor fi susținute de logica lor actuală,
până la sfârșit.
În momentul de față vom fi nevoiți să ne detașăm de ajutorul industriei,
absorbind-o mai puțin, sau vom căuta să mergem, împinși de defectele ei
utilitariste, până la o cedare completă ?
Însușindu-ne complet elementele industriei, desigur că îi vom urmări
dezvoltarea fără o prevedere a construcțiilor finale. Și, în cazul acesta,
suntem nevoiți să abdicam într-o mare măsură de la sensul pur, al artei. Pentru
că îmbrăcarea în forme arhitecturale a unei industrii în transformare nu ne
poate da decât artă decorativă.
Este evident că dezvoltarea creației arhitectonice este în funcție de
caracteristica fenomenelor sociale dominante. De altfel, ca în toate
manifestările spiritualității omenești, oglindește și ea prefacerile
timpurilor.
Față de această prefacere continuă a arhitecturii moderne, ne putem pune
întrebarea acum, care ar putea fi viitoarea arhitectură a Capitalei. Să căutam
o arhitectură românească? Rezultatul unei astfel de încercări anterioare îl
cunoaștem. Nu e vinovat nimeni. Pentru că încercarea noastră care s-a bazat pe
câteva elemente primitive de arhitectură veche, grefate pe academismul obosit
și lipsit de credință de la sfârșitul secolului trecut, nu putea să dea un rod
viu. Avem însă o consolare. Nicăieri acest academism nu a dat rezultate mai
bune. Poate se găsesc unele realizări corecte în vremea aceea. Dar niciodată nu
veți găsi în ele forță și elan.
Această încercare n-a putut să distrugă nimic. Puțina noastră arhitectură
veche a rămas intactă și lirismul cu care o îmbrăcăm noi, ne face să credem că
putem avea o expresie de arhitectură locală. Nu ne înșelăm. Afară de
influențele vieții sociale și ale industriei, arhitectura va suferi acum, ca
totdeauna, influențele mai lente, însă mai sigure, ale condițiilor climaterice.
Cu mișcarea noastră modernă, puternică, am reușit să recucerim principiile
pierdute. Suntem la început cu aceste principii. Dacă se vor dezvolta logic, la
noi în Capitală vor conduce, cu siguranță, la o formulă de altoire a spiritului
românesc pe arhitectura modernă. Desigur, asemănarea acestei arhitecturi cu
vechea noastră arhitectură va fi numai spirituală.
Arhitectura modernă se va dezvolta aici cu ajutorul greutăților sau
ușurințelor materialelor locale și ținând seamă, cum am mai spus, de condițiile
climaterice; adică, veri prea calde și ierni prea aspre.
Dezvoltarea arhitecturii locale preconizate de noi va trebui să fie
filtrată de câteva generații. O personalitate, oricât de puternică ar fi ea, nu
poate risca încă localizarea acestui deziderat. Diferența dintre arhitectura
modernă în alte țări și aceasta în care nădăjduim noi nu va fi prea mare.
În București sunt oameni vechi care fac stil modern. Și generația tânără
care își construiește arhitectura ei.
Cred că nu mai e timp de ezitări. Altfel riscăm să fim încă multa vreme
martorii unor construcții pe care le refuză și spiritul nostru, și timpul.
Exemplificările sunt la îndemâna oricui. Alături de frământările
meșteșugarului si artistului, trebuie să vegheze însă și cetățeanul. Locuitorii
acestei cetăți, deasupra proprietăților individuale, au o proprietate comună:
frumosul.
Construcția unei case, sau orice element plastic exterior, creează
atmosfera orașului. Cum această atmosferă are o răsfrângere psihologică asupra
oamenilor strânși în cetate și determină un fel de destin al conviețuirii,
trebuie să existe o răspundere și un control.
Răspunderea s-o aibă autoritatea orânduitoare și artistul; iar controlul,
cetățeanul.
De pildă, o casă construită, fiindcă trecem pe stradă, suntem obligați s-o
vedem. Dacă această casă nu împlinește cel puțin condițiile de corectitudine
estetică, indispune pe cei care au deja o educație de sesizare a frumosului,
iar ceilalți care ar trebui să primească această educație elementară din
ambianța critică, sunt sortiți să rămână la factorii de comparație minoră. Ceea
ce micșorează spiritualitatea omului și a cetății.
Cred că dorința arhitecților bucureșteni este să-și găsească în cetățean un
aliat obiectiv în manifestările de creație urbană.
Numai acordul în credință între artist și intuiția cetățeanului poate fi o
garanție că marele București va purta cândva semnul unei renașteri
arhitectonice, în care contribuția spiritului local să-i dea prestigiul
adevărat.