Adresându-ți această scrisoare, am impresia că vorbesc cu mine însumi, că
discut și că încerc să controlez o părere proprie, să analizez o tendință de a
mea, să caut explicația unei simpatii.
Nu atât faptul că nu te cunosc, că nici o dată nu am avut plăcerea să-ți strâng
mâna, că nici măcar în efigie nu ți-am zărit silueta, mă pune în acea stare sufletească
speciala și prielnică abstractului și obiectivității, cât acea convingere a mea
că ai fost întâiul care a întors în această țară spatele, unei mentalități obosite
și sterile.
În orașul nostru haotic, de un haos balcanic și mediocru, „de o ticăloșie
mică", cum zice Tudor Arghezi, casele dumitale sănătoase apar ca premisele
sănătoase ale unui viitor sănătos a cărui activitate viguroasă nu-și va pierde
timpul în atitudini de admirație retrospectivă.
Fiind un premergător, ai pus in toată activitatea d-tale un fanatism
necesar avangardelor. N-am făcut parte din această grupare. Acolo, unde d-ta și
prietenii d -tale au ajuns în marș forțat, am sosit și eu mult mai târziu și
fără grabă, dar cu aceiași sinceritate. Întârzierea mea și acea predilecție
pentru a-mi urma drumul în calitatea de „cavalier seul", mi-a dat prilejul
să hoinăresc mai mult.
Am ajuns prin deducție acolo unde d-ta ai ajuns prin pasiune. Ce importă! Fiecare
își urmează călătoria cum știe. Totul e să ai o credință care să fie în armonie
cu tendința vremurilor.
În concepția actuală care domină arhitectura, se simt multe tendințe
diferite, însă nu divergente.
S-a căzut de acord pe unele puncte esențiale și la New York și la Moscova,
iar preocupările de simplificare, de suprimare ale atribuțiilor inutile, de
căutarea luminii și de exaltarea igienei, au fost ratificate de spiritul critic
al clasicismului permanent.
Căci clasicismul, pentru mine, nu-i altceva decât imaginea continuității
unui efort de perfecționare sau, cel puțin, de menținere al artei într-un
echilibru dictat de posibilitățile umane. A fi clasic, nu înseamnă cum cred mulți,
a stărui în aplicarea unui stil, ci într-o metodă de a gândi. Clasicismul este
o stare de spirit care se regăsește în orice epocă. Precum în orice epocă se
regăsesc rătăciți, în domeniul arheologi ei sau al romantismului.
Știu că asupra cuvântului „clasic" s-a discutat la infinit. Nimeni însă
n-a căzut de acord pentru a preciza care, din cele cinci mii de ani ai evoluției
mediterane somnolente, este epoca pură, admisă de sterilitatea academiilor
somnolente iar mulți dintre confrații noștri rezumă conceptul „clasic” în ediția
incorectă a unui "Vignole de poche" sau a unui Vitruviu, superficial
studiat. Asta, în cazul fericit, când clasicismul nu e asimilat stilului
"pompier", care este reprezentat Ia Paris prin Creditul Lyonez sau
Academia de Medicină și care la București a luat înfățișarea Palatului Lucrărilor
Publice.
Iată, unde vreau să ajung, iată de ce cred că "stilurile" în înțelesul
comun al cuvântului, nu prea au însemnătate. Căci nu te vor feri de greșeli,
nici nu te vor stânjeni în expresia proporțiilor atuncea când jocul maselor,
jocul sublim al luminilor și al umbrelor respectă legile neanalizabile, dar veșnic
prezente ale armoniei.
Indicațiile civilizației noastre sunt atât de precise, drumul care ni-l arată
tendințele evoluției sociale sunt atât de clare pentru cine vrea să vadă, încât
armonia nouă nu poate fi căutată decât într-o estetică sobră, severă și
geometrică, estetică de luptă și de voință, de austeritate impusă prin viață
colectivă și organizarea unei societăți din ce în ce mai homogenă, din ce în ce
mai puțin liberă în datoriile sale față de ea însăși.
Pericolul acestei estetici este monotonia, cu atât mai mult ca materialele întrebuințate
azi, de o sărăcie adesea voită, lasă formele simple și neornamentate într-o
goliciune adesea obsedantă.
Cred însă că numai prin intrarea hotărâtă a arhitecturii noastre în ritmul
timpului poate fi salvat Bucureștiul. O reacțiune sănătoasă, in contra maniei ornamentale,
o hotărâtă adaptare a capitalei la necesitatea vieții moderne și o părăsire cât
mai grabnică a vanității unui "stil național" (deja această apelațiune
e ridicolă) ar putea salva estetica noastră balcanizată în prezent.
Ai fi îndreptățit a-mi răspunde: o estetică este întotdeauna rezultatul
unei etice... și la noi, care e etica? Nu o văd nici eu, în societatea noastră
falsificată, dar am ferma convingere că în haosul de azi, undeva a început să
se concretizeze măcar o stea, dacă nu o constelație. Și nu este zis că estetica
nu poate fi, într-o oarecare măsură, premergătoare.
Cred însă că nu mai e timp de pierdut. Sau ne vom pune în armonie cu
civilizația vremurilor prezente, sau vom dispare, pierzând poate pentru
totdeauna frumoasa și discreta zestre a trecutului nostru dureros. Căci a face țărănism
sau a face naționalism, a fugi după specificul românesc, sau a elabora, știu eu
care altă formulă oficială născocită în atmosfera fetidă a cluburilor politice,
ar însemna o apropiată sinucidere... din prostie. Așa și arta țărănească, acea
lume de basme, de minuni și de comori ascunse, n-are nevoie, pentru a se dezvolta,
de buna voință oficială și de regulamente ministeriale.
Toată mentalitatea, toată atitudinea intelectualității noastre oficiale a
fost falsă și neleală. Am încercat după război cât și înainte să exploatăm un
trecut în loc de a pregăti un viitor, am
făcut din artă un obiect de propagandă sau de șovinism, compromițând zestrea pe
care ne-o lăsase trecutul. A monopoliza arta în numele sentimentelor patriotice
ar însemna a înșela lumea. „Je hai la gloire et les phrases nationales"
zicea Laforgue.
Regionalismul a fost întotdeauna în reacțiune cu marile mișcări și cu
marile epoci intelectuale. Regionalismul poate colora o artă cu discreție,
poate aduce leit-motivul specific a unei țării în orchestrația generală, dar nu
poate fi in nici un caz baza de compunere și principiul creator.
Există astăzi un stil modern internațional și chiar intercontinental.
Revistele si arta din toate țările manifestă tendințe similare. Când răsfoiești
aceste reviste ți se strânge inima comparând activitatea de peste hotare cu ce
se întâmplă la noi.
Urăsc cei care suspină după trecut. Or cât de grele sunt vremurile de azi,
premisele unei reușite viitoare au fost puse pentru ca să nu cădem pradă
pesimismului ieftin a decadenților întârziați. Ca semn al acestei credințe ți-am
scris aceste rânduri. Nu vreau să te rețin mai mult „căci arta e lungă și viața
scurtă."
Al D-tale
G. M. Cantacuzino
Arhitect
sursa: Contimporanul, nr. 96-98, ianuarie 1931, pag. 9-10