.
.
.
.
.

24 octombrie 2021

ARH. G. M. CANTACUZINO – SCRISOARE CĂTRE MARCEL IANCU / publicată în revista CONTIMPORANUL, 1931

Revista CONTIMPORANUL (1924-1932), condusă de poetul Ion Vinea și arhitectul Marcel Iancu, a fost prima și cea mai semnificativă publicație a avangardei românești.

Din cercul modernist al revistei făcea parte și arhitectul Octav Doicescu cu care G. M. Cantacuzino a legat o strânsă prietenie de idei care avea să se materializeze, între altele, prin revista SIMETRIA - CAIETE DE ARTĂ ȘI CRITICĂ (1939-1947).







Stimate Domnule Marcel lancu,

Adresându-ți această scrisoare, am impresia că vorbesc cu mine însumi, că discut și că încerc să controlez o părere proprie, să analizez o tendință de a mea, să caut explicația unei simpatii.

Nu atât faptul că nu te cunosc, că nici o dată nu am avut plăcerea să-ți strâng mâna, că nici măcar în efigie nu ți-am zărit silueta, mă pune în acea stare sufletească speciala și prielnică abstractului și obiectivității, cât acea convingere a mea că ai fost întâiul care a întors în această țară spatele, unei mentalități obosite și sterile.

În orașul nostru haotic, de un haos balcanic și mediocru, „de o ticăloșie mică", cum zice Tudor Arghezi, casele dumitale sănătoase apar ca premisele sănătoase ale unui viitor sănătos a cărui activitate viguroasă nu-și va pierde timpul în atitudini de admirație retrospectivă.

Fiind un premergător, ai pus in toată activitatea d-tale un fanatism necesar avangardelor. N-am făcut parte din această grupare. Acolo, unde d-ta și prietenii d -tale au ajuns în marș forțat, am sosit și eu mult mai târziu și fără grabă, dar cu aceiași sinceritate. Întârzierea mea și acea predilecție pentru a-mi urma drumul în calitatea de „cavalier seul", mi-a dat prilejul să hoinăresc mai mult.

Am ajuns prin deducție acolo unde d-ta ai ajuns prin pasiune. Ce importă! Fiecare își urmează călătoria cum știe. Totul e să ai o credință care să fie în armonie cu tendința vremurilor.

În concepția actuală care domină arhitectura, se simt multe tendințe diferite, însă nu divergente.

S-a căzut de acord pe unele puncte esențiale și la New York și la Moscova, iar preocupările de simplificare, de suprimare ale atribuțiilor inutile, de căutarea luminii și de exaltarea igienei, au fost ratificate de spiritul critic al clasicismului permanent.

Căci clasicismul, pentru mine, nu-i altceva decât imaginea continuității unui efort de perfecționare sau, cel puțin, de menținere al artei într-un echilibru dictat de posibilitățile umane. A fi clasic, nu înseamnă cum cred mulți, a stărui în aplicarea unui stil, ci într-o metodă de a gândi. Clasicismul este o stare de spirit care se regăsește în orice epocă. Precum în orice epocă se regăsesc rătăciți, în domeniul arheologi ei sau al romantismului.

Știu că asupra cuvântului „clasic" s-a discutat la infinit. Nimeni însă n-a căzut de acord pentru a preciza care, din cele cinci mii de ani ai evoluției mediterane somnolente, este epoca pură, admisă de sterilitatea academiilor somnolente iar mulți dintre confrații noștri rezumă conceptul „clasic” în ediția incorectă a unui "Vignole de poche" sau a unui Vitruviu, superficial studiat. Asta, în cazul fericit, când clasicismul nu e asimilat stilului "pompier", care este reprezentat Ia Paris prin Creditul Lyonez sau Academia de Medicină și care la București a luat înfățișarea Palatului Lucrărilor Publice.

Iată, unde vreau să ajung, iată de ce cred că "stilurile" în înțelesul comun al cuvântului, nu prea au însemnătate. Căci nu te vor feri de greșeli, nici nu te vor stânjeni în expresia proporțiilor atuncea când jocul maselor, jocul sublim al luminilor și al umbrelor respectă legile neanalizabile, dar veșnic prezente ale armoniei.

Indicațiile civilizației noastre sunt atât de precise, drumul care ni-l arată tendințele evoluției sociale sunt atât de clare pentru cine vrea să vadă, încât armonia nouă nu poate fi căutată decât într-o estetică sobră, severă și geometrică, estetică de luptă și de voință, de austeritate impusă prin viață colectivă și organizarea unei societăți din ce în ce mai homogenă, din ce în ce mai puțin liberă în datoriile sale față de ea însăși.

Pericolul acestei estetici este monotonia, cu atât mai mult ca materialele întrebuințate azi, de o sărăcie adesea voită, lasă formele simple și neornamentate într-o goliciune adesea obsedantă.

Cred însă că numai prin intrarea hotărâtă a arhitecturii noastre în ritmul timpului poate fi salvat Bucureștiul. O reacțiune sănătoasă, in contra maniei ornamentale, o hotărâtă adaptare a capitalei la necesitatea vieții moderne și o părăsire cât mai grabnică a vanității unui "stil național" (deja această apelațiune e ridicolă) ar putea salva estetica noastră balcanizată în prezent.

Ai fi îndreptățit a-mi răspunde: o estetică este întotdeauna rezultatul unei etice... și la noi, care e etica? Nu o văd nici eu, în societatea noastră falsificată, dar am ferma convingere că în haosul de azi, undeva a început să se concretizeze măcar o stea, dacă nu o constelație. Și nu este zis că estetica nu poate fi, într-o oarecare măsură, premergătoare.

Cred însă că nu mai e timp de pierdut. Sau ne vom pune în armonie cu civilizația vremurilor prezente, sau vom dispare, pierzând poate pentru totdeauna frumoasa și discreta zestre a trecutului nostru dureros. Căci a face țărănism sau a face naționalism, a fugi după specificul românesc, sau a elabora, știu eu care altă formulă oficială născocită în atmosfera fetidă a cluburilor politice, ar însemna o apropiată sinucidere... din prostie. Așa și arta țărănească, acea lume de basme, de minuni și de comori ascunse, n-are nevoie, pentru a se dezvolta, de buna voință oficială și de regulamente ministeriale.

Toată mentalitatea, toată atitudinea intelectualității noastre oficiale a fost falsă și neleală. Am încercat după război cât și înainte să exploatăm un trecut în  loc de a pregăti un viitor, am făcut din artă un obiect de propagandă sau de șovinism, compromițând zestrea pe care ne-o lăsase trecutul. A monopoliza arta în numele sentimentelor patriotice ar însemna a înșela lumea. „Je hai la gloire et les phrases nationales" zicea Laforgue.

Regionalismul a fost întotdeauna în reacțiune cu marile mișcări și cu marile epoci intelectuale. Regionalismul poate colora o artă cu discreție, poate aduce leit-motivul specific a unei țării în orchestrația generală, dar nu poate fi in nici un caz baza de compunere și principiul creator.

Există astăzi un stil modern internațional și chiar intercontinental.

Revistele si arta din toate țările manifestă tendințe similare. Când răsfoiești aceste reviste ți se strânge inima comparând activitatea de peste hotare cu ce se întâmplă la noi.

Urăsc cei care suspină după trecut. Or cât de grele sunt vremurile de azi, premisele unei reușite viitoare au fost puse pentru ca să nu cădem pradă pesimismului ieftin a decadenților întârziați. Ca semn al acestei credințe ți-am scris aceste rânduri. Nu vreau să te rețin mai mult „căci arta e lungă și viața scurtă."

Al D-tale

G. M. Cantacuzino

Arhitect


 

sursa: Contimporanul, nr. 96-98, ianuarie 1931, pag. 9-10

https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050-X0031_0000085/FRM5050-X0031_0000085_e0002931.pdf