E în București.
Mai
rămâneți mult prin țară?
Să văd
copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?
Dacă nu
ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat
niște pietre interesante.
Le știu. Am
fost. Sunt modelate de apă.
Cum și
când v-ați gândit să începeți sculptură?
Nu a fost o
idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.
Ce
material modelați cu plăcere?
Trebuie să te
faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al
frumosului.
A fost o
noutate sculptura dumneavoastră. Ați avut multe dificultăți la început?
Dificultățile
nu se sfârșesc niciodată.
Cum ați
ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?
Nici unul.
Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o
credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne
distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel
izbutim să descoperim frumosul.
Care a
fost prima dv. operă?
Un monument
lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era
prima mea ciocnire cu responsabilitatea.
Monumentul
trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un
cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.
O
interpretare modernă…
Arta nu e
nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul
omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot
felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat
decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o
decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină,
libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.
Folclorul
slujește la ceva?
E singurul
care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.
Dacă ați
încerca să reveniți în țară definitiv?
Dacă… nu pot
să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții
la o parte, pentru ca să obțin o lucrare.
Parisul e
o cetate universală…
Nu. E târziu
acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.
Americanii
pun mare preț pe operele dv.?
Da… prima mea
expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost
invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție
modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.
Dar după
război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.
Oh, ce s-a mai
spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate.
Se știe că în
America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei
de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc
clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea
statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți
artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul
dacă e artă, sau nu e artă?
Rezultatul?
Au modificat
articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a
fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani
se uitau la mine foarte curios (Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul
Peștișani).
Tata era cel
mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București.
În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie.
Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de
s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și
ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.
Pictură nu
ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?
Ba da, am
multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau
în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot
sfârși.
Ori cât de
profan ai fi în ale artei, privind operele maestrului Brâncuși, încerci
întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat senzația aceasta în fața „Pasării Măiestre“ – „Pasării în spațiu“ – „Coloanei care se
desfășoară în infinit“… Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale
aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest
larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El
vede pasărea măiastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.
Această
coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureştilor – atât de sărac în statui.
Maestrului
Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A
refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat
cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se
întâlnească la București astăzi.
„Am refuzat să
mi se scrie volume. Orice ieșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am
multe de spus.
O doză de
optimism confuz și contagios emană din vorba sa.
Se spune
că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave,
bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.
„Cel latin
însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei
erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.“
„Am vizitat
Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt
puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au dezvoltat mai curând decât noi și au
o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în
natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate
au însă același gust delicios.”
„În arborele
latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu.“
„Aci, la
hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un
destin mare.“
„De la Slavi
n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în
pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre
vecinii noștri ruși – la desenele lor.“
Maestrul
Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line
de entuziasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă
confesiune.