.
.
.
.
.

17 noiembrie 2021

DIRECȚII ÎN PICTURA ȘI SCULPTURA CONTEMPORANĂ, pe marginea expoziției de la „Muzeul de Artă” (1967) - articol de Andrei Doicescu

„ 1967 « Amfiteatru » unde scria Mircea Martin ,
Ion Băieșu m-a pus să scriu povești despre Arta fără conotații ideologice
așa ca am profitat să enunț nume interesante din domeniu. ”
(Andrei Doicescu, noiembrie 2021)



apărut în revista AMFITEATRU, anul 2, nr. 24, 1 decembrie 1967, pagina 403




După o formulare curentă a criticilor specializați, problematica artei moderne ar însemna eterna dezbatere asupra „artei vii", cu toate fenomenele simptomatice, de criză și de cotituri bruște, pe care promotorii noilor tendințe estetice le abordează. Cert este că pictura trebuie să se înnoiască — și totodată și criticii — în funcție de toate problemele pe care societatea modernă ni le impune astăzi. Marele număr de valori, atât de sigure până la o anumită dată, devin deci perisabile, marea dezbatere a posibilităților de a vehicula un limbaj nou, și de a-l susține până la a-i configura o stilistică, se va axa deci într-o ierarhie valorică stabilită numai în funcție de contextul specific, ierarhie care poate deveni legislație numai o dată cu recunoașterea unanimă. Deci la natura specifică a epocii moderne, criza limbajului devine o necesitate, scleroza tradiționalei figurații, angajând astăzi creatorul Ia o libertate de alegere a celor mai diverse modalități expresive, fapt care declanșează după sine reînnoirea radicală a tuturor conceptelor critice ce ar acompania o astfel de dezbatere.


Este de la sine înțeles că o acomodare critică imediată, la aspectele ce ne sunt prezentate în sala „Muzeului de Artă", ar trebui susținută analitic numai între acești parametri complicați, care includ în cazul de față criza limbajului și căutarea unor noi mijloace stilistice, acordate însă și la dificila problemă a incomprehensibilității amatorului de artă. O analiză detailată impune polemica deschisă și arbitrară, de aceea diferențierile din cadrul articolului vor preciza numai anumite sensuri ce le capătă pictura și sculptura noastră contemporană. Astfel, din seria reînnoirilor substanțiale ale limbajului plastic, remarcăm raționalizarea totală a formei plastice, operată de Pavel Ilie, în cele trei versiuni ale construcțiilor sale, de un surprinzător efect vizual, bine ghidat de jocul nuanțat între volum și spațiu (Ascensiune. Spațiu intim, Subiectul 1) este realizată și desăvârșită de un artist cu un mare simț al elaborărilor de efecte vizuale, printr-o cunoaștere justă a intimităților relațiilor volum-spațiu-lumină, organizate într-un ansamblu plastic de mare ținută, cu puternice ecouri în experimentele Bauhausului.



Aceeași sincronizare culoare-lumină, în suprafața plană de astă dată, Mihai Rusu o va specula în „Motiv folcloric", „Sonoritate în alb" și „Deschideri", realizând un puternic efect optic produs de o raționalizare vizuală a grafiei și cromaticii, ce probează o reală preocupare de exaltare a calităților intrinseci ale acesteia, într-o imagine ce încheagă sintetic confluența luminii și a culorii pure. Preocupat de valorificarea expansiunilor spațiale ale cromaticii, Mircea Ionescu obține, într-o variantă a abstractului liric, simultaneitatea tușei spontane, în raport cu infinitul spațial, realizată cu un mare rafinament și o reală forță de sugestie. Diferențiat de lirismul lui Mircea Ionescu, căutând aceleași efecte formale, dar revendicându-și mijloacele din altă sferă spirituală. Eugen Popa, în „Păsări de noapte”, „Floarea roșie", „Insecta", ne apare mai lucid, controlat și dirijat, într-o gamă ce menține încă narațiunea ca punct de plecare și reper vizual.



De o mare savoare, descinzând din marii maeștri flamanzi, stăpânind pe deplin toate mijloacele de cristalizare a unui univers poetic complex. Georgeta Năpăruş operează într-o arie a disocierilor spațiale și cromatice, controlând savant o viziune romantică nu lipsită de gravitate și profunzime. Același spirit sintetic, mai exploziv și cu accente onirice profunde, îl găsim la Vladimir Șetran, care modelează formele și culoarea, într-o configurație metaforică stranie, halucinantă, și unde dialogul om-univers este potentat de un fantastic nu lipsit de tragism și inchietudine.

Cu Boroş Roman, (Spațiu și Coroziune) și cu Horea Mihai (Mișcarea unui trandafir, Omagiu structurilor noi), ne aflăm în terenul exploatării deliberate a formelor și ritmurilor în spațiu, al valorificării efectelor de integrare a structurilor grafice, în volumul imaterial al pânzei, (o anume afiliere la pictura lui Marc sau Macke fiind sensibil resimțită) așa cum Pavel Codiță va dinamiza în plan calitățile pure ale materiei, cu efecte și rezonanțe muzicale pregnante și lucrate cu o preferință pentru redarea raporturilor cromatice în asocierea lor directă.



Fantasticul liric al lui Sabin BăIașa (Amintire, Dimineața), dezvoltat până la accente de informal, contrastează cu varianta suprarealistă abordată de Doru Bucur, solid reprezentat în expoziție cu trei pânze care-i certifică pe deplin posibilitățile. Declanșând de asemeni subconștientul, dar într-o modalitate ce a menținut-o de la începutul activității lui, acea a invenției plastice, cu rezonanțe în tradiția dadaismului și a întregii mișcări de avangardă, M. H. Maxy utilizează întreaga tehnică a automatismului plastic, a colajului insolit, a impulsului grafic, pentru conturarea unei imagini prin esență fantastică și enigmatică.



Fără preocupări specifice avangardei, dar într-o tradiție ce-l poate situa pe linia unui Esteve sau Pignon, Iacob Gheorghe își configurează subtil volumele și grafia în spațiu (Caii soarelui, Leda, Sărutul albastru) în ansamblul unui context imagistic remarcabil elaborat. Cu Virgil Almăşanu ne aflăm într-o fază superioară de epurare a figurației, frumos operată, cu ajutorul unor flou-uri cromatice bine utilizate, de transgresie spre un abstract cu accente vădit lirice. în  opoziție eu această vizibilă sustragere a formelor în  informal, Saru Gheorghe (Crepuscul și Peisaj nocturn), sau Ion Sălișteanu, (Ecou folcloric, Compoziție B, Compoziție) sunt mai înclinați către cristalizarea unor viguroase configurații imagistice, unde simbolul este subordonat însă preponderenței motivului peisagistic sau sublimării celui folcloric. Nu ca la Ion Gheorghiu însă, unde folclorul, fără să fie pretext sau evocare, reprezintă mijloc-finalitatea operei, unde icoana pe sticlă este evocată în toată savoarea și prospețimea ei. Ceea ce avea s-o definească pe Ligia Macovei, în marea retrospectivă din acest an, acea căutare continuă prin intermediul unor mijloace plastice extrem de bogate, în conținutul lor afectiv în  primul rând, este descoperirea acelor sensuri profunde ce le capătă figura umană, în neliniștea ei originală. Actualele pânze nu fac decât să accentueze marea vigoare de care dispune artista, în imaginarea acestui fascinant și neliniștitor univers, de continuă dualitate vis-realitate (Natură statică, Nud de adolescentă, Peisaj cu nori). Cu sculptorii Ovidiu Maitec, Constantin Popovici, Szervatius Tiberiu, intrăm în sfera valorificării calităților ce reprezintă materia în spațiu, de dezvoltare a raporturilor gol-plin și de sugerare directă a simbolului, printr-o decantare frumos modelată asupra lemnului (Ovidiu Maitec : Compoziție, Poartă) sau în evocarea simbolului eroic cu un sentiment major de plenitudine și desăvârșire (Constantin Popovici în Hecate, Împlinire, Studiu în roșu) și în fine, la structura cu rezonanțe muzicale, sau la ritmul frumos compus în spațiu (Szervatius Tiberiu: Preludiu și Fugă, Ritm vertical).



Înclinat spre esențializări care păstrează totuși forma ca mijloc de comunicare a ideii, într-un limbaj unitar și suplu, Vasile Gorduz găsește într-un raport complex de volume, sensul unei poetici personale, de structurare în extensiune a unor elemente primare, cu rol de simbol originar (Monolog pentru Pace, Sămânță). Cu Victor Roman, relația materie-spațiu, se axează pe definirea unor stilizări animaliere, (Tors 1, Tors 2, Păsări, Balaur) ce mențin grafia, frumos extrasă — și păstrată ca reper — din forma inițială. Altfel lucrează piatra Apostu, (Nuduri), către plăzmuirea formei, printr-o eliminare în adâncime, către esență, a plinului, pentru exaltarea expresivității naturale a materialului folosit. Formelor Ioanei Kassargian (Rândunica, Figură, Tors) exprimate simplu și sugestiv li se alătură sculpturile îndrăznețe ale lui Wilhelm Demeter (Pânza Goeletei, Peste, Pasărea norocului) sau cele ale lui Gheorghiță Alexandru (Compoziție). Împreună cu lucrările lui Mac Constantinescu, Ion Vlasiu și Boris Caragea, sculptura, în actuala expoziție, se dovedește a fi fecundă în inovări și restructurări de limbaj — și asta în pofida apartenenței la o anumită generație, tânără sau vârstnică. Natura confruntărilor de la Sala Palatului o găsim majoră, iar artiștii, angajați, fundamental sau numai relativ, pe cele mai înnoitoare căi de abordare a limbajului plastic, ca restructurarea continuă și necesară ce se cere astăzi — acceptată în limitele ce s-au încercat a fi enunțate mai sus și ca expresie a unor îndelungi meditații asupra eficacității unui anume sistem estetic abordat. De altfel etapele s-au dovedit cucerite, atât cele privind noile posibilități de expresie cât și încercarea închegării lor într-o viziune stilistică personală, deci omogenă.



S-a recâștigat timpul pierdut, și de aceea cred că este cazul, ca sub nenumăratele forme care există și care trebuie utilizate anume în acest sens, atât artistul cât și criticul să-și afirme opiniile pentru ca „arta vie" să-și găsească zonele de justă ierarhie valorică, în multiplele și contradictoriile valențe estetice ale consumatorului de artă. Prestigiul modern al artei românești, cu toate implicațiile critice ce le suportă interpretarea unor variante ale curentelor moderne, neintegrată și neasimilată creator de unii artiști, își găsește, credem, în actuala expoziție, sinceri interpreți care în viitoarele confruntări vor ocupa deja — sperăm — un important loc în tradiția noastră cultuală.



La rapiditatea circulației ideilor, în epoca noastră, bineînțeles că utilizarea rețetei implică maniera, dar cert este că problematica picturii moderne, practic și teoretic, devine cu atât mai fecundă cu cât simptomele reînnoirii stau sub semnul căutărilor, ale găsirii unor noi condiții estetice și implicit umane, din această osmoză permanentă între tradiție și inovație, arta actuală neavând decât de câștigat. Normalizarea parțială sau totală a experimentului va impune astfel publicului artiști care, ieșind din laboratoare, își vor putea impune în cultura noastră vie, limbajele pe măsură, pentru restabilirea unui dialog între artă și public, dialog fundamentat pe cele mai viabile și fructuoase colaborări, și de a rezolva vizavi de comunitatea căreia îi este tributară, un sistem critic și de informație care să lărgească permanent schimburile și contactele privind arta modernă. Recucerirea unui oarecare prestigiu s-a produs deja, și credem că aceste noi raporturi artist-public, la acest sfârșit de an 1967, își vor regăsi un climat prielnic în viitoarele confruntări, întrucât a repune în permanentă problema picturii, în însuși actul de a picta, nu înseamnă decât inovație, și implicit dinamizarea pasionată a climatului spiritual în care arta trebuie să se afirme. Continuitatea unei tradiții, simbioza fericită între tipurile de figurație abordate până în prezent, și integrarea lor în noile linii de dezvoltare ale artei, își propune bineînțeles o evoluție stilistică, evoluție care în condițiile actuale, ar fi prematur s-o considerăm angajată pe fundamentale căi de redimensionare a universului plastic: poate de la un Pavel Ilie, putem spune că ne așteptăm la piese mult mai complexe în intenții, sau de la Rusu Mihai, o eventuală perfecționare a modalității în care-și gândește efectele vizuale, de la Iacob Gheorghe, o calcare a figurației pe un conținut mai profund, mai consistent, deoarece atât preocupările din sfera Bau-haus-ului, cât și cele din sfera picturii abstracte, presupun o înțelegere și o interpretare justă a fenomenului, a integrării și personalizării lui, în specificitatea creativă a artistului. Structurile unei continuități fecunde, a tradiției, în multiplele condiționări, ce necesitatea noului limbaj o impun, nu se produc instantaneu, simptomele înnoirii necesitând uneori studii sistematice. (Și pe când o înțelegere justă a complexului fenomen ce-l prezintă astfel semnul plastic — în mitologia românească, a asimilării dialectice a ceea ce se putea numi informalismul unor reprezentări grafice, din tradiția artei noastre populare ?). Un artist ca Bissiere, artizan, continuu inspirat dintr-o mitologie folclorică, intră în marea istorie a artei abstracte, cu aceeași importanță și considerație ca și un Hartung sau Soulages, fixarea unor surse de inspirație, a unor medium-uri spirituale cuprinzând deci implicit, în arta modernă folclorul, însă în toate direcțiile de asimilare ale acestuia, în toate modalitățile de înțelegere ale acestuia. Ne aflăm poate în acest moment de tranziție, când se cere artei noastre o atenție deosebită, axată pe aceste posibilități de coexistență a tradiției și inovației, moment care trebuie însă stimulat creator de întreg climatul spiritual în care se dezvoltă arta noastră, pentru că o școală de pictură și sculptură modernă trebuie să-și găsească o consistență polimorfă, o relaționare multiplă, cu toate formele ce societatea contemporană le impune. Cu actuala expoziție, deschisă în vederea stabilirii unor noi acorduri substanțiale între artist și public, drumurile rămân deschise, către interesul maxim al artistului — criticului — amatorului de artă, pentru resuscitarea permanentă a ideii privind existența unei arte „vii", inspirată din cele mai valoroase aspecte atât ale folclorului, cât și ale inițiativelor celor mai îndrăznețe de reconfigurare continuă și necesară a limbajului plastic.