.
.
.
.
.

14 iulie 2021

„O chestiune de morală” / arh. Ștefan Lungu despre cum s-a proiectat Casa Poporului (text publicat în revista ARHITECTURA 1-4/1996)


”Dacă este vorba de amintiri, trebuie să ne referim la un punct declanşator. Un fenomen distructiv - cutremurul din 1977 - a inflamat ambiţiile conducătorilor şi a stârnit imaginaţia arhitecţilor. Au apărut mari posibilităţi de intervenţie în zonele distruse din centrul oraşului.

[..]

 


Indiferent de aceste dispute, exista la vremea respectivă, în 1977, un curent important care susţinea o dezvoltare est-vest-nord-sud. Exista direcţia majoră care orienta structurile către nord, cu ieşirea spre Ploieşti şi Braşov, dar şi circulaţii foarte importante între cartierele noi din est - Balta-Albă - şi vest - Păcii, Drumul Taberei, cu marile parcuri industriale adiacente. Vroiam să remodelăm şi să intervenim acolo unde oraşul era congestionat, să-i găsim fluenţele pierdute. Importantă pentru noi era imaginea Dealului Arsenalului care, prin particulara sa topologie, este un spaţiu privilegiat al oraşului, conştientizat ca atare de multă vreme în opinia arhitecţilor. Sub o formă sau alta, acest loc fusese protejat de arhitecţi împotriva tentaţiilor de a-l ocupa, pe care totalitarismele instalate în România le-au tot avut de la sfârşitul anilor 1930 încoace. Era un loc mult prea important pentru oraş, acolo se afla Mânăstirea Mihai Vodă, locul păstra memoria vechilor curţi domneşti - acolo fusese Curtea Arsă, acolo existase un cartier foarte vechi al oraşului. O dezvoltare în această zonă ar fi necesitat o operaţiune de chirurgie urbană fină, capabilă să valorifice încărcătura semantică a locului.

 

Pentru a proteja dealul de o intervenţie prematură, arhitecţii au tot spus că momentul unei intervenţii nu sosise încă, că suntem prea săraci, că pentru o asemenea operaţie este nevoie de o forţă pe care nu o aveam. Dacă această capabilitate nu exista înainte de război când eram mult mai puternici, era evident că în 1977 eram mult mai puţin înarmaţi pentru a ataca zona, cu toată încărcătura de responsabilitate pe care operaţia o cerea. Din toate ceţoasele informaţii ce pluteau în aer se desluşea dorinţa ca pe deal să apară un fel de cetate interzisă, un loc al puterii absolute. Am realizat foarte târziu că aceasta era intenţia reală. În primele faze ale proiectului am crezut efectiv că locul se poate pune în valoare. Câteodată ne spuneam chiar - cu un fel de umor care astăzi ne apare de-a dreptul negru - că numai un nebun ar fi în stare să declanşeze energiile cerute de dimensiunile proiectului. Sub o formă sau alta, ne spuneam noi atunci, dacă lucrurile rămân în cadrul profesioniştilor, există o şansă ca oraşul să se dezvolte în urma acestei intervenţii.

[...]


 


 

În aceste împrejurări au apărut invitaţiile. Echipe de arhitecţi cu o consolidată reputeţie, profesori din Institutul de Arhitectură pe de o parte şi mari institute de proiectări pe de altă parte au fost invitaţi să participe la o dezbatere cu arhitectul şef al oraşului în care s-a pus această problemă şi s-au format în prima etapă şaptesprezece sau optsprezece colective care să se ocupe de schiţe de idei pentru noul Centru Civic.

[...]

 

Afinităţi şi tipuri de soluţii existau. Existau de la început soluţiile triumfaliste: axa şi clădirea monumentală în capăt, compoziţia reglată în regim de perpendicularitate; erau altele mai peisagere, încercând să dramatizeze valoarea dealului (nu prea mare de felul lui). Toate soluţiile aveau ca reper principal Dâmboviţa. Principala perspectivă prelungea axul Dâmboviţei spre vest, părăsind cheiul la Piaţa Naţiunilor Unite de astăzi, către botul dealului şi Mânăstirea Mihai Vodă. Acolo era concentrat Forul politic. Unii au înţeles de la început că este un sediu unic, dar echipa în care am lucrat eu a cochetat tot timpul cu ideea că această compoziţie trebuie să aibă trei corpuri, ce ar corespunde celor trei autorităţi ale statului. Încercam astfel să strecurăm în proiect ceea ce lumea literară sau artistică numea şopârle. Cred că mai mulţi cochetau cu ideea că autoritatea, comanditarul poate fi oarecum dus cu vorba şi că arhitectul îşi va putea îndeplini în cele din urmă misiunea pe lângă, eventual în dauna sau chiar împotriva intenţiilor şi voinţei lui. Cu inconştienţă, am cultivat iluzia că, profitând de nebunie, sistemul poate fi păcălit şi că lucrurile pot fi făcute bine. Am crezut lucrul acesta şi sunt convins că mulţi dintre colegii mei au crezut şi ei.

[...]

 


 

Legenda spune că tovarăşul, aflat pe Dealul Arsenalului, pe locul unde urma să fie construit Palatul, a dat cu ochii de blocul din Piaţa Naţiunilor Unite. Blocul răpea perspectiva şi în plus nici nu era în punctul cel mai înalt al dealului. Aşa a apărut ideea aberantă de a muta Palatul în vârful dealului şi a face o străpungere spre Piaţa Unirii trasă spre sud, prin distrugerea unui întreg cartier. Nu am crezut nici o clipă că este posibil, ne dădeam seama că este o operaţiune de foarte lungă durată, care cere eforturi materiale uriaşe. Am trasat totuşi această axă în proiectul nostru - încercând încă o dată să păcălim puterea, în speranţa că ea nu se va face niciodată - dar am plasat principala clădire tot în botul dealului, înspre Dâmboviţa.

 


 

În proiectul nostru (al colectivului condus de profesorul Octav Doicescu, din care făcea parte autorul confesiunii, n.n.), accentul figurii urbane era plasat pe Dealul Arsenalului, cu o dublă deschidere, către nord, ărin Schitul Măgureanu, şi către este şi vest, prin intermediul Dâmboviţei, astfel încât să primească o lumină şi o modelare prin soarele de dimineaţă şi cel de după amiază. Cetatea politică de la capătul vestic trebuia să respecte importanţa cetăţii religioase - care era Dealul Patriarhei. Axa monumentală către Piaţa Unirii, ce s-ar fi realizat într-o etapă îndepărtată, se închidea printr-un loc public, cu sală polivalentă, hotel etc., în ideea că realizarea cerea sacrificii publice mari şi ar fi trebuit să revină vieţii oraşului. Am propus atunci o morfologie a domeniului construit între aceste două puncte astfel ca cele două cetăţi să fie puse în valoare. Nu ne-am gândit nici o clipă, şi nici nu a fost vorba, că axa se va prelungi dincolo de Piaţa Unirii. În prima fază, intervenţiile erau minore, se păstra Spitalul Brâncovenesc, se păstrau Halele vechi, tot cheiul, intervenţia ar fi păstrat, la o scară adecvată, morfologia preexistentă.

 


 

Proiectul nostru s-a concentrat asupra legăturilor nord-sud, tulburate de axa propusă. Bulevardul Haşdeu trecea pe sub deal şi completa inelul central de circulaţie, reluam traseul - corectat - al străzii Uranus. Stadionul Republicii era păstrat cu o destinaţie mussolliniană, pentru ceremonii şi adunări cu mulţi participanţi. Era o schemă apropiată de planurile care existaseră în anii 1935-1936, alinieri la acest traseu fuseseră deja implantate. Şi sunt convins şi astăzi că această schemă ar fi servit mult mai bine scopul unui nou centru.

 


 

Când am început această aventură, Doicescu, "il Proffessore" cum îl numeam noi, a spus următorul lucru: în definitiv, nebunul oferă arhitecţilor şi Bucureştilor o şansă unică; întrebarea care se pune este următoarea: este breasla pregătită să facă faţă unei astfel de provocări, nu din punct de vedere profesional, ci din punct de vedere etic. Îndoiala Proffessore-lui s-a dovedit justificată. Breasla a fost incapabilă să răspundă corect provocării etice pe care a implicat-o întreaga situaţie. Congregaţia noastră a abdicat etic şi s-a pliat la regula jocului impusă de sistemul totalitar prin diviziune, atomizare, segregare, ceea ce a făcut posibilă concentrarea deciziei de către dictator şi de către grupul din imediata lui apropiere. Dacă nu sunt eu acolo, se spunea atunci printre colegi, vine altul şi face lucrurile care se cer într-un mod foarte prost. Aşa s-a făcut că, din aproximaţie în aproximaţie, cineva a desenat ceea ce a vrut dictatorul, a tot desenat până el a zis: aşa da, asta este ceea ce vreau. În sensul acesta, arhitecţii au abdicat de la etica profesională şi au desemnat şi transpus în material definitiv ceea ce îşi închipuia că este arhitectură un conducător primitiv, incult şi infinit arogant.”


.